XIX

Toți din casă dormeau. Era zi de duminică. Până și George, care se scula cu noaptea-n cap să lucreze și să repare încălțămintea familiei, sforăia încetișor. Lucrase până noaptea târziu alături de Meri, care-i ținea de urât croșetând pantaloni mulați pe picior. Vroia să-i facă o surpriză Emei. Erau aproape gata.
- Măi oameni buni, nu e nimeni acasă? Poate să vă fure omul cu totul! Dormiți cu ușa deschisă, fir-ar să fie! Nelule, nu te-ai trezit încă?
Băiatul s-a trezit buimac din somn. Vocea îi părea cunoscută. De mult imp nu-l întâlnise. De unde până unde să vină Loală aici? Îi promisese de multe ori, dar nu se ținuse de cuvânt. Era cel mai bun prieten al lui de la Buzău. Îl acostase când ieșea de la film, pe bulevardul Magheru.
- Treci pe lângă mine și te faci că plouă! Chiar ți-ai uitat prietenul cu care băteai țurca și te duceai la scăldat?
- Ce faci prin București, de când ai venit? Cum de nu ne-am întâlnit până acum?
- Sunt venit de mult! Am urmat familia, care s-a stabilit în capitală odată cu cea a lui Ninel. Ne-am făcut vile pe lângă Academia Militară, acolo în vale! Suntem toți.
- Þi-au dat voie să urmezi facultatea? Unii șușotesc că cei bogați n-au drepturi egale, că nu au voie să se afirme, dar să urmeze facultăți!
- Măi Nelule, fii serios! Eu cred că numai cei care au făcut politică și i-au exploatat pe cei săraci, părinții mei au muncit din greu! Au vândut vin și țuică, știi și tu prea bine, ba dădeau și la săraci când aveau nevoie de o bucată de pâine! Eu cred că ăștia de acum nu au nimic cu oamenii care au fost și au rămas cinstiți. Hai să bem o bere, să discutăm ce-am făcut de când ai plecat de la Buzău!
Și astăzi dădea buzna peste el fără să-l anunțe.
- Ce se întâmplă? Ce te-a apucat, m-am rugat să vii la noi și te-ai eschivat...
- Stai, Nelule, nu te agita! Acum am avut un motiv serios! Þi l-am adus plocon pe Ninel! Uite-l, în carne și oase! Toată noaptea, de când s-a întors de la bal nu mi-a vorbit decât de soru-ta! Eu n-am crezut că e adevărat tot ce mi-a îndrugat el, așa că m-am prezentat acum să mă conving!
- A! Asta era! Și eu credeam că ai venit pentru mine!
- Ema, scoală-te! Au venit doi băieți și întreabă de tine! Du-te repede și îmbracă-te! George, ne-au venit musafiri!
- Tăticule, am avut un vis! Trebuie să-mi spui ce înseamnă! De trei ani îl visez mereu! Nu cumva e ceva în neregulă? Îl visez colorat și nu se schimbă nimic de la un an la altul!
- Acum n-avem timp de vise! Fă ce ți-a zis mama! Discutăm după ce pleacă prietenii lui Nelu.
Din bucătărie se auzeau glasuri tinere de băieți. Ema deschide ușa și rămâne fără glas. Nu a putut nici ”Bună ziua!” să zică.
- Ema, revino-ți! Mi-a povestit Loală că Ninel l-a adus cu forța să se convingă că ce i-a spus este purul adevăr!
Amândoi i-au sărutat mâna. Ninel se înroșise până în vârful urechilor, Loală se făcuse palid ca peretele din spatele lui.
- Să știi că nu ai exagerat cu nimic! Mă, Nelule, soră-ta m-a dat gata! Acum ce facem? Ninel, trebuie să te udăm la rădăcină, să crești ca Ema! Sau cedezi în favoarea mea? spune el râzând cu bunătate.
- Aseară nu mă așteptam să te întâlnesc! Am fost șocat! Te-am jignit în fața logodnicului tău! De fapt nimeni nu știe de ce am rămas atât de mic! Nici eu nu te-am uitat! Toată copilăria mi-a fost mângâiată de imaginea ta. La început nu mi-am dat seama că nu cresc. Pe urmă am acceptat că așa trebuia să fie! Mi-am găsit o prietenă care semăna cu tine când erai mică. Suntem colegi de facultate. Abia aseară i-am povestit toată copilăria noastră. N-a fost geloasă, ba te-a plăcut foarte mult! Am condus-o acasă și am simțit nevoia să vin să stau de vorbă cu tine! Loală nu credea, râdea de mine. Aproape i-am căzut în genunchi să-l conving. Îmi dăduse adresa, dar nu aveam curaj să vin singur! Mă purtasem ca ultimul om și nu asta îmi este firea!
- Bine, acum că ai terminat cu spovedania, ce ne facem, vere? Pe ea n-ai lăsat-o să scoată nici un cuvânt!
Era o situație în care vorbele erau de prisos. Nelu îi privea cu indulgență. Nu intervenise în discuție. Era viața ei. Trebuia singură să decidă. Își dădea seama că sora lui suferă. După atâția ani de așteptare nici o minte omenească nu putea să conceapă o asemenea tragedie. Ema își dădea seama că de răspunsul ei atârna destinul lor. Chiar dacă dragostea va învinge acest impediment, lumea va avea de ce face haz. Decebal va râde, vecinii, colegii de la serviciu. Viața lor se va transforma în iad. Putea să-l iubească pe Ninel ca și până acum. Nimeni și nimic n-o putea opri. Ei doi aveau o lume a lor. Era singurul care o însoțea și la bine și la rău. Cine se juca oare cu fiecare vietate de pe Pământ? Și toate ți le dădea în așa fel ca să nu fie nimic perfect. Citise într-o carte că perfecțiunea duce la autodistrugere. Nici natura nu a creat nimic perfect. Copacii nu au toți aceeași înălțime, ramurile nu sunt egale, florile din aceeași specie unele cresc mai mari iar altele mai mici. Pământul e acoperit cu zone diferite de climă. Toate sunt puse ca într-o balanță. Și cu mare grijă cineva veghează să existe un echilibru, când bine, când rău, când cald, când rece... Toate acestea se învălmășeau în capul ei. Dacă s-ar așeza ei doi pe o balanță, partea ai ar atârna mai greu. Nu ar fi echilibru. Nu, nu ar fi bine! Bărbatul trebuie să fie puternic din toate punctele de vedere. Nu l-ar putea privi ca pe un bărbat, ci ca pe un copil. Ea a crescut, are nevoie d e un bărbat adevărat. Să-i fie drag să meargă cu el în lume, să se simtă ocrotită de el. Ema nu avea sentimente materne pentru bărbați. Cerea și dăruia iubire.
Pe scări se auzeau pași. Cine putea fi? După zgomot parcă ar urca câte trei-patru trepte deodată. Decebal se ivește în ușă. Cu statura lui impunătoare parcă umpluse toată camera. Acum, uitându-se la cei doi, Emei îi părea și mai mic Ninel. Băiatul aștepta tot timpul un răspuns. Privind‑o pe fată și-a dat seama că a ales. El era cel sacrificat. I se părea normal, cu toate că suferea.
- Bună ziua! Ce de lume! Sărut-mâna, Ema! Văd că ai musafiri!
- Pe Ninel l-ai cunoscut la bal. Iar Loală este vărul lui. El este logodnicul meu!
- A, da? N-am știut, Ninel nu mi-a pomenit nimic de existența dumitale! Ești un om norocos! Noi o cunoaștem de când era cât o gânganie. Am copilărit la Buzău. Dacă știam că se face atât de frumoasă îl vizitam de câțiva ani, de când l-am întâlnit, pe Nelu! Dar ăsta nu vorbește niciodată despre alții, doar despre el. Și acum că ne-am cunoscut, hai, vere, călătorului îi stă bine cu drumul!
- Nu plecați! M-am apucat să vă fac scovergi, îndată sunt gata! George, tratează băieții cu o sticlă de vin!
- Tanti Meri, nu te putem refuza! Nu te-ai schimbat cu nimic de când ai plecat de la Buzău! În loc să îmbătrâniți, dumneata și nea George parcă dați ceasul înapoi!
- Mulțumesc de compliment! Vorbești frumos, cred că sunt moarte studentele după tine!
- Nu știu, nu le-am întrebat! Și începu să râdă cu hohote, mișcându-și capul cârlionțat încolo și încoace.
Decebal cu prezența lui stricase toată atmosfera. Discuția lâncezea, așa că băieții și-au luat tălpășița.
- Tăticule, bine că au plecat toți! Acum suntem noi trei, îmi ești dator cu un răspuns! Pot să-ți povestesc visul?
- Da, spune! Meri, nu face atâta gălăgie cu vasele alea, te rog dă și difuzorul încet! Prea urlă ca nebunul!
- Se făcea...dar ai să râzi de mine!
- E, asta-i acuma!
- ...că eu eram o prințesă îmbrăcată într-o rochie albă și lungă. În cap aveam o pălărie tot albă, legată cu o eșarfă vaporoasă, care flutura la fiecare adiere a vântului. Stăteam într-o poiană care era plină de narcise și priveam în zare, parcă așteptam pe cineva! Și când mă aștept mai puțin se aud tropote de cal care fugea la galop. Din ce în ce tropotele erau mai aproape de mine. Mi-a apărut un cal alb, care strivea sub copitele lui narcisele pe care le iubeam atât de mult. Calul era condus de un călăreț îmbrăcat în uniformă de ofițer și se părea după înfățișare că era foarte tânăr, cu toate că nu-i vedeam capul. Nu-i distingeam trăsăturile. Era o nebuloasă. Când a ajuns lângă mine a oprit calul, s-a aplecat, m-a luat și m-a așezat în fața lui și-a fugit cu mine în goana calului fără să-mi spună nimic! Iar eu mă lipeam de el și mă simțeam fericită. Ãsta a fost tot visul. Ce zici, tăticule, e de bine sau de rău?
- Ema, dar ăsta nu este un vis! Este un roman după mine! Eu zic că e de bine. Calul alb este îngerul tău, iar haina militară înseamnă veste. Nu e nimic rău, n-ai de ce să-ți faci probleme!
- Tăticule, prima dată l-am visat acum trei ani, în noaptea de Bobotează, mi-a dat doamna Nina busuioc să-mi pun sub pernă. Îl adusese domnișoara Olguța pentru ea. Tu crezi în așa ceva?
- Eu ce să zic? Nu prea sunt bisericos, nici mă-ta și nici pe voi nu v-am învățat așa. Prea se bate cu știința cap în cap. Eu cred în Dumnezeu, într-o forță care ne conduce, dar nu simt nevoia să fie cineva între mine și el, care să-mi spună ce să fac. Eu nu sufăr popii, fac și ei la fel ca noi, sunt la fel de păcătoși și ne învață pe noi lucruri sfinte. Fiecare dintre noi avem în sufletul nostru ceva sfânt. Am citit într-o carte că în timp ce o babă se spovedea, popa se gândea cum să scape mai repede de ea, să se ducă la concubina lui, că preoteasa trebuia să se întoarcă acasă de la părinți. Ce încredere să ai în ei când se bucură la fiecare gologan dat de câte o babă care n‑are ce pune pe masă, iar el se îmbuibă cu banii strânși pentru biserică. Dar fiecare face ce vrea! Eu vouă nu v-am impus nimic, am lăsat să vă formați fiecare idealul vostru de viață. Să obțineți de la viață ce sunteți în stare, prin mijloace proprii și cinstite. Eu cred că asta îi place lui Dumnezeu sau cine o fi el acolo! Ceva, ceva cred că există. Pentru că atunci când omenirea o ia razna, cineva ne scutură și ne aduce la realitate, ba un cutremur, ba o inundație...și atunci lumea de frică începe să fie mai bună. După o perioadă uită și o ia de la început. Și așa tot mereu, cine știe până când.
- Știi, tăticule, Nu știu dacă ție sau lui mămica v-am spus. Nelu mi-a dat demult o carte care m-a îngrozit. Un popă catolic...dar îmi e rușine să-ți spun...
- Spune, spune, din greșeli înveți ceva! Nimic nu e rușinos dacă e spus și făcut cu decență, asta să-ți intre ție în cap.
- Ei...făcea dragoste și cu fiica și cu fiul. Iar cei doi frați făceau între ei și erau geloși unul pe celălalt.
- Dar nu înțeleg, catolicii nu au voie să se căsătorească, ei nu se ating de femeie, cum avea ăsta copii?
- A! Nu era căsătorit! Îi făcuse așa și-i recunoscuse ca fiind copii lui. Era un destrăbălat. E vorba de Cezar Borgia, el era tare și mare. Conducea biserica catolică din Roma. Toți tremurau de frică, altfel îi otrăvea, asta era arma lui.
- Cel puțin religia noastră le dă voie să se căsătorească, să trăiască că tot omul! Vezi? Mare păcat! Chiar cei care își aleg să fie oameni sfinți își bat joc și multă lume refuză să creadă tot ce le spun ei. Păcatul lor să fie!
- Dacă o exista o altă lume, cred că pe ei îi pune la cazne mai grele decât pe muncitorii de rând.
- Eu nu cred într-o altă lume. Adevărata lume este aici, pe Pământ! Dacă era adevărat, într-atâta amar de vreme se întorcea măcar unul să ne spună ce-a văzut acolo. Toate sunt vorbe de adormit copiii!
- Ne-am luat cu vorba și nu mi-ai terminat visul!
- De...tu m-ai derutat, cu întrebările tale! De fapt noi doi n-am discutat de mult! Acum te-ai făcut mare, ai serviciu, tu și Nelu ați umplut casa de mobilă și lucruri frumoase. Nu mai trecem drept niște sărăntoci. Sunt mândru de voi! Am trecut prin multe, dar a meritat...
- Nu știu dacă ți-am mulțumit! Datorită matale am eu serviciul ăsta așa bun. Sunt fericită! Și Ema, înduioșată, se repede și-și umple tatăl cu sărutări.
- Stai cuminte, pupăcioasă, meritul este al tău, eu ți‑am spus unde să te duci. Hai să-ți termin visul!
- Iar ne-am abătut de la el. Avem atâtea să ne spunem! Zi, tăticule!
- S-ar putea ca o forță nevăzută – asta din punct de vedere superstițios – să te atenționeze că-ți pierzi timpul cu băiatul ăsta. Nu vezi? Au trecut atâția ani și nici un semn de însurătoare. Peste tot cineva de la serviciu o fi soarta ta. Poate n-o fi așa de curând, dar va veni! Mi-a spus domnul Licvard că toți ofițerii roiesc în jurul tău, că te-ai dus cu ăsta legat ca mărțișorul de gât și că nu ai ochi pentru ei. Ofițerii sunt bărbați căliți în școlile lor militare, au salariu bun, știu să aprecieze o fată cuminte. Majoritatea sunt băieți de la țară, sănătoși și cu concepții serioase despre familie. Þăranii nu prea divorțează ca cei de la oraș. Pe ăsta al tău l-a scutit tată-su de armată. După mine un bărbat care nu face armată nu e bărbat. Nu-l vezi pe Nelu? A venit după patru ani de marină alt om. Armata te călește și te pregătește pentru viață. Ãsta după cum se poartă e băiatul mamii, cu astfel de bărbați nu poți fi fericită! Þi-am spus așa, că am stat puțin de vorbă, dar nu vreau să-ți influențez sentimentele! A fost o părere. Am văzut multe la viața mea!
Discuția cu George a pus-o pe gânduri. Câte știa tata! Ce om deosebit! Nu era cu bâta pe copii, ca alți părinți. La el cuvântul era sfânt. Îți punea în față anumite probleme și te lăsa să deosebești singur binele de rău. Bărbații care o curtau la servici o speriau. Ãștia erau prea bărbați. Era prietenoasă cu ei, dar se purta de așa natură ca să nu rămână supărați pe ea că le-a refuzat curtea. Unii erau șefi mari, puteau s-o dea afară din serviciu și nu-i convenea. Va putea ea oare să întrețină această atmosferă de colegialitate și prietenie, să-i facă să creadă și să vadă în ea un simplu camarad, așa cum fusese în liceu? Acolo trecuseră câțiva ani, acum avea în față o viață întreagă. Era din ce în ce mai apreciată. Reușise să le facă și pe colegele care o priviseră cu rezervare la început s-o îndrăgească. Felul cinstit, puritatea ei sufletească îi făcea pe cei din jur, atunci când o bârfea cineva, să-i ia apărarea. Toți săreau în ajutorul fetei, mai ales bărbații. Cu toate că erau refuzați în încercarea lor de-a ajunge în sufletul ei, întotdeauna spuneau:
- Trebuie s-o cunoașteți mai bine, ca să vă dați seama ce om minunat e! Ați fost informat greșit! Sunteți de curând la noi în unitate. Are și dușmani.