După manifestația din Piața Prefecturii, prin care sindicatele au protestat împotriva măsurilor de austeritate luate de guvern în detrimentul celor nevoiași, adică și în paguba unui bugetar ca mine, mă întorc acasă cu gândul la instalația sanitară din apartament, defectă de ceva timp și care, din lipsă de buget familial decent, funcționează ca o fântână arteziană. Îi înțeleg și pe cei aflați la putere, de altfel toți oameni capabili, de unde să ne dea bani dacă nu sunt!, că noi nu muncim, în epoca socialistă ne-am învățat puturoși!, stăm la mână întinsă, la mila guvernului!

Așadar, ce instalator?!, ce diviziune a muncii?!, oare, un birocrat ca mine nu poate face o banală reparație?, ce mare scofală?, păi, bine, nene, nu mi-ar fi rușine, să vină premierul să facă reparația?, că dânsul e îndemânatic, priceput la toate, la cioplitul de bușteni, la cosit sau la mulsul caprelor, l-am văzut doar la televizor, așadar nu este umilitoare munca de jos, ce mai, să-mi fie rușine!

„ Drege, e lumea ta!”, îmi vine în minte o reclamă auzită undeva, cândva; sau, o alta, „Ajută-te singur!”

Animat de bune intenții, intru în baia de la apartament, nu înainte de a avea grijă să calc cu dreptul. Fac o sumară evaluare a instalației sanitare; la prima vedere, robinetele sunt cele care nu merg; dar cred că mă înșel, merge, totuși, cel din dreapta, cu roșu, cel pentru apă caldă; nu, cel din stânga, cu albastru, e pentru apă caldă, cel cu roșu e pentru apă rece; uf!, le-am încurcat ce mai!, cel cu albastru trebuie să fie pentru apă rece și cel cu roșu pentru caldă, în fine, nu asta e important, sunt sigur, însă, că la chiuvetă nu aveam apă caldă, dar aveam rece, iar la robinetele de la cadă aveam rece, dar nu aveam caldă, ba parcă invers, aveam și apă rece și caldă; nu, nu se poate, altfel de ce să trebuiască instalator?!

„Să privim împreună, cu optimism, spre viitor”- îmi apare, ca în fața ochilor, chemarea puterii la solidaritate, cu care, de altfel, sunt în deplin acord, și care, sincer vorbind, se dovedește suficient de mobilizatoare.

Încep cu robinetele de la chiuvetă dar, logic, trebuie să întrerup apa de la robinetele principale, cele mari, aflate undeva sub chiuvetă; nu văd, însă, nimic, ba, pare-se, e ceva, un capac din tablă, țintuit în cuie, acolo ar trebui să fie, aduc un clește, trag de tablă, se îndoaie, se foarfecă, nu vrea, bat în ea, se rupe, îmi vine ideea să scot mai întâi cuiele, sunt inspirat!, scot capacul, mă izbește un iz de șobolani, mă apucă frica, dar nu descurajez, nu dau buluc ei tocmai aici; iau o cutie de chibrituri, lanterna se dovedește a nu avea baterii, așa-mi trebuie!, să mă ard la dește!; caut cu mâna după robinete, pe pipăite, ca după o femeie sfioasă, nu găsesc nici urmă de așa ceva, încerc și cu cealaltă mână, scapăr un chibrit, ura!, se aprinde dintr-o dată (e de calitate), dar tot nu văd nimic, trebuie să introduc și capul prin deschizătură; e loc strâmt, capul nu are loc, însă cu puțină străduință și mult tact cred că se poate, da, se poate!, îl răsucesc într-o parte, mi se julesc puțintel urechile, dar merită, reușesc să-mi strecor privirea în întunecimea ce umple subsolul; scapăr alt chibrit, se aprinde și acesta, încerc să-mi amintesc de unde le-am cumpărat, să mai iau; văd clar acum, jos nu e niciun robinet, deasupra ar trebui să fie, cu chiu, cu vai, mă rostogolesc cu fața în sus, scapăr alt chibrit, se rupe, îmi cade pe față, mă arde, urlu, degeaba, încerc să-l îndepărtez, îmi scapă cutia, ce mă fac fără lumină?!, mă zbat cu disperare, dar, deodată, dau de un robinet și uit de toate necazurile, de toate nevoile, uit de arsura de pe obraz, care, cu ceva ghinion, ar fi putut fi la ochi.

„Cu sacrificii minime se obțin satisfacții maxime!”, gândesc eu pozitiv.

Da, am dat de un robinet, mă felicit, orice s-ar spune sunt isteț; mă întreb în care parte se închide, da, știu, simulez mișcarea burghiului, deci, spre dreapta, perfect, sunt priceput, ce mai!; robinetul ascultător se închide, am o surpriză neplăcută, însă, cu celălalt robinet, e blocat; încerc cu ambele mâini, scrâșnesc din dinți , forțez, nimic, nu vrea să cedeze, pfiu!, ghinion!; sunt nevoit să renunț, mare dezamăgire!

În urechi persistă strigătul mulțimii din Piața Prefecturii:
„Ajunge cu sacrificiul”; „Respectând poporul, te respecți pe tine”.

Până una-alta, eu să mă gândesc la mine, nicidecum la premier, că vreau să ies din capcană și nu pot; acum să-mi probez dibăcia, îmi zic, dar nu-mi pot retrage mâinile, capul nici el nu poate să iasă; încerc să mă răsucesc, fără succes însă, intru în panică, strig după ajutor, soția e în bucătărie, în zadar, nu aude, simt că mă sufoc, ochii dau să-mi țâșnească din orbite, mă trec valuri de căldură, de sudoare rece, alternativ și în același timp, adio mamă!, mor, nici măcar n-am costumul pe mine, mor în echipament de lucru, un halat uzat și de culoarea prazului veștejit...

... „Nu suntem roboți!” și „Noi vrem respect”, stătea scris pe pancartele sindicaliștilor...

... iau o gură de aer, nu mai mi-e teamă de șobolani, lovesc puternic cu picioarele în calorifer, ajung și la ușă, lovesc în ea puternic, cât pe-aci s-o scot din țâțâni...

... „Trăiți voi cu salariul meu”; „Munciți voi, guvernez eu”, mi se succed mii de pancarte prin fața ochilor...

Apare soția zbierând, isterizată: cutremur, cutremur!, hai repede în curtea blocului!; se dumirește, însă, repede, înțelege că eu zgâlțâisem blocul din încheieturi; se uită la mine compătimitoare, ce ai, dragă, te-au apucat nevricalele, ieși de-acolo, m-ai speriat de moarte, mai să fac infarct!

Îmi zice Nimeni:
- Să-ți spun o anecdotă, dragul meu Cineva... Se zice că, nu demult, câteva state au trimis o telegramă comună la Fondul Monetar Internațional și la Banca Mondială:
„Vă rugăm să ne acordați, de urgență, credite, în condițiile pe care le considerați dumneavoastră potrivite!”
Răspunsul n-a întârziat:
„Nu putem. Strângeți cureaua!”
Þările respective au trimis a doua telegramă:
„Trimiteți-ne urgent curele!”
Eu, Cineva:
- ... Cred că anecdota ni se potrivește de minune, dragă Nimeni... Numai că, în atare situație, Guvernul român ar trebui să expedieze și o a treia telegramă:
„Trimiteți-ne curele, dar și nădragi, dotați cu burți și popouri, să nu cumva să ne alunece curelele în vine.”

Doresc să mă spăl pe față, dar constat cu stupoare că închisesem apa de la robinetul care nu era defect, confirmând dictonul „Noi muncim, nu gândim”.

Bineînțeles că nu reușesc să repar instalația sanitară, însă marele câștig al nefericitului meu experiment este că încep să-i înțeleg pe sindicaliști și apelurile lor.