XX

Meri trudea din greu. Toată viața a muncit. Și-a crescut cei patru copii cum s-a priceput. Până și chiloții de pe ei erau croșetați. Costau mai puțin. Acum Nelu se ducea la serviciu și urma cursurile la facultatea de Ziaristică. Ema avea serviciu bun. Motanu se întorsese calificat în radiofonie de la Izvorul Mureșului, unde plecase în anul doi de profesională. Viorica urma cursurile de croitorie la o școală profesională. Refuzase ajutorul lui Nelu și Ema, care-i propuseseră s-o țină în liceu.
- De ce nu vrei să urmezi liceul la zi? Ai fi singura dintre noi privilegiată să nu te chinuiești așa cum am făcut eu cu Ema și acum Motanu tot la seral se chinuiește.
- Nu-mi place să învăț! Eu nu sunt proastă ca voi, să stau tot timpul cu cartea-n mână să citesc toate bazaconiile altora și pe urmă să faceți pe deștepții cu mine!
- Noi nu facem pe deștepții, îți vrem binele! E foarte frumos la liceu de zi, nu este așa greu ca la seral. După o zi istovitoare de muncă, când alții se duc acasă și se odihnesc, tu trebuie s-o iei de la început până aproape de miezul nopții.
- V-am zis! Nu vreau și gata! Coana Nina e plină de bani și nu s-a mai chinuit pe la seral! Are doar patru clase, eu am șapte! Vreau să fiu croitoreasă!
- După câte știu eu, nici pentru asta nu ai vocație, nu te-am văzut vreodată cu acul în mână! Dar dacă nu vrei, e treaba ta! Noi ne-am făcut datoria ca frați mai mari!
La toate acestea se gândea Meri aplecată pe albia de rufe în care curgea apă din cișmeaua de la colțul străzii. De spălat le spăla acasă, dar pentru clătit trebuia prea multă apă. Nu-și trimitea nici bărbatul, nici copiii să care apă. Canalizare nu era pe stradă. Era nevoită ca și lăturile de la rufe să le care până la primul canal de la șosea. Soarele poznaș o gâdila cu căldura lui binefăcătoare pe locurile rămase descoperite din cauza poziției în care se afla. Din când în când se ridica, ca nu cumva vreun trecător curios să se uite sub fusta ei. Zâmbea la gândul că George ar vedea, după atâția ani el o iubea cu aceeași înfocare ca la început. Dacă n-ar fi băut când îi lua Dumnezeu mințile și n-o bătea, ar fi fost un bărbat perfect. De multe ori Ema îl găsea rezemat de gardul cimitirului, cu sacoșe pline de toate bunătățile, neputincios să ajungă acasă.
- Ema, eu sunt! șoptea el în noapte ținându-se de gard.
Ea trecea mai departe rușinată, însoțită de colegii de la liceu.
- Parcă te-a strigat cineva! ziceau ei.
- Nu, vi s-a părut!
Grăbea pasul să scape de ei. Odată plecați ea se întorcea fugind să-și recupereze tatăl.
- Tăticule, te-am rugat să nu mă mai strigi când sunt însoțită, mă faci de râs! spunea fata gâfâind de efort.
- Eu nu te-am văzut decât pe tine. Mai erai cu cineva? Iartă-mă, fata tatii, am băut și eu un păhărel de secărică și, cum muncesc de azi-diminează, mi s-a urcat la cap! Dar de ce îți este rușine cu mine? Toată lumea bea!
- Nu știu, așa sunt eu! Nu-mi plac oamenii care beau pentru că băutura îi schimbă! Uite, matale când ajungi acasă o cerți pe mămica și pe urmă o iei la bătaie fără să-ți facă nimic!
- De când am luat-o are ceva în privire, când se uită fix la mine parcă cere bătaie, și văd asta doar când sunt beat!
- Dacă o mai bați pe mămica am să te las aici rezemat de cimitir până dimineață, să râdă toți vecinii de matale!
- Bine, lasă, du-mă acasă, nu o mai bat!
Toate aceste bătăi Meri i le ierta pentru că George era un tată fără reproș. Un iubitor de copii. Dacă s-ar fi pus la mintea lui ar fi avut vreo treizeci de copii. Și ea îi iubea, dar tot greul îl suporta. Acum îi lăsase în casă pe Ema cu Decebal. Fata îl ajuta să-și pregătească lucrările pentru examenul de facultate, de sfârșit de an. El le făcea în ciornă și ea le transcria în tuș negru, așa cum făcea la serviciu. Îi plăcea băiatul, dar prea o exploata pe fată cu facultatea lui. După ea trebuia să se descurce singur. Ema slăbise mult. Dar nu vroia să se bage. Treaba lor, i-a crescut, acum trebuie să învețe să se apere singuri. Ea nu mai are nicio putere, decât să-i ocrotească cu dragostea ei prin fapte. Cuvintele îi lipseau. Numai George era meșter în așa ceva. Întotdeauna era plină de admirație față de bărbatul care știa așa de multe.
Liniștea din casă l-a făcut pe Decebal să-i zboare gândul de la ce făcea. Un gând nesăbuit. Se repezi la Ema, îi smulse capotul de pe ea, îi trase chiloții și începu s-o sărute cu disperare. Fata, luată pe neașteptate, se lăsă sărutată, fără să-și dea seama că el vrea mult mai mult.
- Decebal, ești nebun? Din clipă-n clipă poate să vină mămica!
- Ce să fac, nu pot! Stau cuminte de ani de zile lângă tine. Mi s-a urcat la cap!
- Uite, m-ai murdărit! Ai sânge de violator! Nu așa îmi închipuiam eu prima noastră apropiere! Vroiam să fiu mireasă, să plecăm undeva, să fim numai noi doi! spunea Ema plângând. Te urăsc! Pleacă, nu vreau să te văd! Du-te la alte fete! Pe mine trebuie să mă respecți! Trebuia să ai răbdare să ne căsătorim!
- Am încercat! Dar cu altele nu pot! Te iubesc pe tine! Părinții mi-au spus că până nu termin facultatea nu-mi dau voie să ne căsătorim! Sunt disperat!
Așa cum se văita, un ochi îi fugise într-o parte. Ema, îngrozită, se repede la el și-i dă un pumn în frunte.
- Na! Să te înveți minte, șașiule! Þi-a zburat un ochi la slănină și unul la făină!
Decebal suferea de mic. Se observa efectul atunci când se enerva. Fata nu remarcase până acum. În enervarea ei îl vedea chiar hidos.
- Uite, a venit mămica, se aude zgomot la bucătărie! Trebuie să iau ceva pe mine! Mi-ai rupt toți nasturii și nu am apucat să mă spăl! Ia-ți cursurile și să nu te mai prind pe aici! Sunt în pericol tot timpul cu tine!
Băiatul și-a strâns tot și a plecat. Ca să fie răzbunarea completă i-a aruncat și cu papucii în cap. Meri nu știa ce să creadă. N-o văzuse pe Ema atât de furioasă. Îi făcuse el ceva. Dar n-o întrebă. Își văzu mai departe de rufele ei.
Decebal a ținut o săptămână supărare. Nu putea să trăiască fără ea. Nu știa să vorbească. Vroia s-o împace. Poate e mai bine dacă va așterne pe hârtie toate sentimentele pentru ea. A așteptat-o pe Viorica când venea de la școală și i-a dat plicul sigilat.
- Vezi să ajungă la soră-ta! Altfel nu te mai las să‑mi reciți ”Sub steagul partidului”.
- Bine, bine, v-ați certat, și ea este supărată! Lasă că-i trece!
- Să n-o deschizi! Te cred în stare cât te știu de curioasă! Nu-i de nasul tău. Ești prea mică.
- Ema, ți-a trimis Decebal scrisoarea asta! Mi-o citești și mie?
- Du-te și mănâncă, nu-i treaba ta!
- Am să te spun lui tăticu, e ceva necurat la mijloc! El era tare supărat. De ce v-ați certat? Ce ți-a făcut?
- Þi-am zis să mă lași în pace, altfel te bat!
Fata citea scrisoarea cu ochii plini de lacrimi. Avea și el dreptate. Nu-și dăduse seama că devenise bărbat adevărat. Avea nevoie de ceea ce vroia el. Dar ea nu era pregătită încă. Dorea ca totul să fie ca un vis. La serviciu colegele vorbeau mereu despre astfel de lucruri. Ema se roșea. Știa din cărți ceea ce ele știau din practică. De multe ori își făceau semne și arătau spre ea, care, roșie până în vârful urechilor, părea absorbită de lucrare. Nu îndrăznea să le spună că de fapt totul ar trebui să fie mult mai frumos decât povesteau ele. Dar parcă Decebal nu era omul potrivit. Citise undeva că atunci când s-a făcut lumea Dumnezeu a luat un coș de mere și le-a tăiat în jumătăți, le-a amestecat aruncându-le în lume, și numai când îți găsești jumătatea de măr ești fericit. Decebal nu părea jumătatea ei. După atâția ani ea nu-i dăduse voie să intre în lumea ascunsă în care trăia. Parcă îl punea mereu la examene, și când credea că a sosit momentul, gata! dădea cu mucii în fasole. Și iar trebuia s-o ia de la capăt.
Începuse să-i fie rău. Cum se scula de dimineață vomita. Nu putea să mănânce nimic. Sanda și Geta o sfătuiau să se ducă la medicul unității, poate are apendicită sau ceva la bilă. Slăbea de la o zi la alta. Era disperată. Decebal încerca să-i intre în voie dar nu reușea. Și așa au trecut trei luni. Meri vedea, și un gând îi încolțise. Dacă o fi făcut ceva cu băiatul ăsta? O omoară George!
- Ema, ce se întâmplă cu tine, pari neliniștită?
- Mămico, trebuie să mă internez să-mi fac operație de apendicită! Vomit tot ce mănânc. Mi-e frică să mă duc la doctor!
- Ciclul ți-a venit?
- Nu mi-a venit de trei luni, dar mie nu-mi vine regulat. O dată îmi vine, altă dată nu.
- Dacă ți-e rușine să te duci la doctorul unității, te duc la doctora Smadu, unde mă duc eu de ani de zile!
Și s-au dus. Doctorița a zis:
- Trebuie să te consult și în altă parte! Urcă aici să vedem despre ce este vorba! Meri, fata ta este însărcinată în trei luni! De ce ai căsătorit-o așa tânără? Pare un copil și nici nu e deflorată! Ce bărbat e ăla?
- Doamna doctor, nu e căsătorită! Cred că s-au jucat! Se cunosc de mulți ani, se mai întâmplă! N-o s-o omor pentru asta! Fata mea e cuminte...
- Îl lăsăm pe ăla să termine ce-a început? Altfel trebuie s-o chiuretez, sarcina e mare, mâine, poimâine dacă întârziem se mișcă copilul și e o crimă!
Lui Meri nu-i plăcea să amâne treaba de azi pe mâine.
- Vă rog să terminați acum! S-a învoit de la serviciu, ce să amânăm?
Ema tremura ca varga. Iată cu ce s-a ales ea dintr-o tâmpenie. Nici nu simțise plăcerea dragostei și trebuia acum să sufere din toate punctele de vedere. Cu toate că doctora o anesteziase, simțea toată durerea pricinuită de mișcarea instrumentului care trăgea această viață nevinovată din ea. Nu știa dacă îl ura pe Decebal. Ura era prea puțin spus. Ura toți bărbații din lume. Ura tot ce se numea dragoste, sex. Murea acum pentru a nu-știu-câta oară. Murea sufletește. Nu‑i rămânea decât chipul ei frumos, schimonosit de durere. Totul o durea. Stătea încremenită. Doctora o atenționase că la cea mai mică mișcare poate s-o perforeze și să moară. La un moment dat a vrut să facă lucrul acesta, dar imaginea lui Meri, care o ținea de mână, a oprit-o. Săraca mamă, i-a luat apărarea, nici n-a certat-o pentru nesăbuința ei. Își dădea seama că a fost o greșeală, fata ei nu putea cu bună știință să facă așa ceva.
- Meri, am terminat! Vrei s-o cos la loc? Încă nu e măritată!
- Nu, doamna doctor, nu vreau să treacă încă o dată prin ce-a trecut!
- Uite la fii-ta! Dacă dura încă puțin, ne înecam în lacrimile ei!
- Așa e ea. Plânge pe dinăuntru, dar când lacrimile nu mai au loc, dau pe dinafară.
Meri nu i-a reproșat nimic. Avea experiență. Nimeni din casă nu știa prin ce trecuse ea. Doar Ema îi fusese complice la Buzău când fata o găsise în casă într-o baltă de sânge, căzută lângă pat.
- Ema, du-te repede după moașă! Cred că mor!
Fata era mică, s-a speriat. A adus moașa. Aceasta a făcut-o bine. Acum trecea și fetița ei prin nenorocirile astea. Doamne, cât de greu este să fii femeie! Dacă un singur bărbat ar face un chiuretaj nu s-ar atinge în viața lor de femeie, dar o naștere? Ce lume nedreaptă! Le-a lăsat pe toate femeilor. Durerile trebuiau împărțite la ambele sexe. Unii se aleg cu plăcerea, iar ele cu durerea.
Ema n-a vrut să-l mai vadă pe Decebal. Sanda și Geta erau bucuroase că eleva lor scăpase de vărsături și de operație de apendicită. Nici nu bănuiau prin ce trecuse. Era așa de cuminte că nici dușmanii ei n-ar fi crezut, chiar dacă le-ar fi povestit cineva cele întâmplate. Își revenea greu. Șocul primit lua mult timp. Se considera pierdută. Þinuse atât de mult să fie mireasă. Acum nu îndrăznea. Numai fecioarele se făceau mirese. Și ea nu era. La vârsta de douăzeci de ani simțea că pierduse totul. Nu putea să aibe viitor. Pe Deceba îl alunga. Pe altul nu-l vroia. Toată fantezia ei despre iubirea și pasiunea dintre doi îndrăgostiți s-a dus de râpă. Nu trebuia să se complacă, alimentând dragostea lui. Trebuia să termine de atunci, din parcul Herăstrău. I-a fost milă de el și uite unde a ajuns.
- Ce bună e mămica! Păstrează secretul ca pe ceva sfânt. Nimeni nu va afla vreodată ce s-a întâmplat cu fetița ei. Oare așa or fi toate mămicile din lume?