XXII

La nunta lor, luna Mai râdea și se uita plină de invidie la cei doi, cât păreau de arătoși. Lasă, le va arăta ea pe cine au vrut să înfrunte. De când lumea, ea făcea ca perechile ce nu ascultau de bătrâni - că nu e bine să planifici cununia religioasă pe teritoriile ei – să fie nefericite. Numai ea avea dreptul în această perioadă a anului să procreeze. Sărmanii pământeni n-au învățat nimic de-a lungul secolelor. Iar cei tineri nu ascultă de bătrânii lor, care au greșit la fel ca ei. Rare au fost cazurile când Mai i-a lăsat să‑și ducă viața în doi. Dar atunci a fost numai așa, ca să-i deruteze pe cei mulți.
Ema, mereu cu primăvara în suflet, nu concepea să se cunune decât acum, când străzile erau pline și parfumate de cele mai frumoase flori ale anului. Ea nu credea în superstiții. Înainte de ziua nunții a visat iar călărețul fără cap. Dar nu a dat importanță. Coana Nina îi făcuse o rochie cum învățase ea la Paris. Lucrase și Ema la ea. Avea trei volane mari pe un jupon apretat, de stătea în picioare fără să cadă, părea pusă pe malacov. Părinții lui Decebal cedaseră până la urmă. Se supăraseră groaznic auzind de cununia civilă fără voia lor. Mama s-a supărat cel mai rău și nu i-a vorbit lui Decebal până s-au întors din voiajul de nuntă.
- Lasă, mă femeie, și tu harțagul ăsta! Prea vrei să fie ca tine! Îl băteai fără motiv când era mic. Nici nu plângea, așa se obișnuise. Acum s-a făcut mare, dacă o ținem tot așa îl îndepărtăm de noi. Vrei să iubească pe ăia? Nu-l avem decât pe el! Și fata nu are niciun cusur! Ce vrei?
- Nu trebuia să ne lovească pe la spate! Toată lumea mă întreba când o să fie cununia civilă. Și eu nu știam ce să le spun! Au terminat-o cu mine!
O muzică dumnezeiască acoperea biserica și-i binecuvânta pe invitați. Decebal era crispat și se gândea prin câte a trecut cu părinții până a ajuns aici. Ema avea impresia că sfinții de pe pereți o privesc cu milă și îngăduință. Parcă îi zâmbeau și păreau că știu ce se întâmplase cu fata.
- Ema, auzea ea în urechi, nu virginitatea fizică contează, ci cea sufletească! Tu ai o puritate pe care nimeni nu ți-o va putea lua!
- Cum ai putut, tinere, să găsești un înger de fată?
Preotul i-a trezit din gândurile lor. El avea experiență. Ceva se întâmpla ce acești copii. La nunta lor păreau nefericiți. Buchetul mare de cale din brațul fetei făcea tabloul și mai trist.
Ceremonia s-a terminat. Decebal și-a sărutat mireasa.
- Acum rudele să-și sărute mirii! Dar să aveți grijă să nu treceți printre ei, aduce ghinion! a strigat părintele.
Mare învălmășeală. Colegii Emei și-ai lui Decebal își așteptau respectuoși rândul după rude, care era încheiat de soacra mare. Ea le-a desprins mâinile și a uitat cât de bisericoasă era. A trecut printre ei, șoptindu-le printre dinți:
- Să vă ia Dracu’, n-am să vă iert pentru ce mi-ați făcut!
Ema și Decebal se uitau năuci după ea. Tanti Vica, cumnata ei, i-a strigat îngrozită din urmă:
- Cumnată, ai greșit și-ai trecut printre copii!
Dar soacra furioasă nu mai auzea, ea era în drum spre casă.
O ploicică din senin, cu stropi mari și mici i-a udat pe nuntași. Lumea făcea haz de situație.
- Auzi tu, se zice că mireasa nu e fată mare când plouă la nuntă!
- Ași! Superstiții. Nu este adevărat! Pe Ema noastră n-ar fi luat-o Decebal dacă o atingea măcar c-o floare. Nu vedeți ce părinți are?
Numai fata știa că natura o pedepsea pentru faptul că a intrat mireasă în biserică fără să mai fie așa cum o născuse Meri. Dar trebuia să zâmbească și să meargă la brațul lui Decebal de-acum încolo, într-o lume care simțea că nu are nimic în comun cu ea. Poate era făcută să rămână singură. Până acum soarta nu-i dăduse nimic cu care se putea mândri. Tot ce simțise că-i face bine s-a evaporat, dar lăsând urme adânci în sufletul ei. Tot ce întâlnea rău și urât erau ca niște viruși care o îmbolnăveau. Socrul părea mai cumsecade, dar simțea că soacra o va săpa la rădăcină pentru a arăta că ea avusese dreptate. Că această căsătorie, cu toate că cei doi aveau fiecare câte douăzeci și trei de ani, nu trebuiau să se joace de-a mama și tata. Așa vroia ea. Și nu s-a lăsat până nu i-a despărțit.
A doua zi direct de la restaurant au plecat în luna de miere la Sinaia. Era o surpiză făcută de tata socru. Și-au luat rămas-bun, plecând cu primul tren. Ema plecase în lumea ei. Dar culmea! Această lume refuza să-l primească pe Decebal. Roțile trenului în tictacul lor, răsunau în auzul fetei ca o prevestire rea. Păcat, păcat, șopteau apropiindu-se de stații.
În compartiment nu era decât o doamnă cu o fetiță de cinci-șase ani. Când Ema își îndrepta ochii de la geam spre Decebal să vadă dacă mai era lângă ea, observa că acesta se uita la doamna cu un zâmbet ciudat întipărit pe față. Ea mai văzuse zâmbetul acesta când întârziase în clasa a zecea de liceu. Atunci zâmbetul era pentru ea. Acum nu prevestea nimic bun. El își făcea ochiade cu cealaltă, neținând cont de prezența ei. De jenă și-a întors capul să admire în continuare frumusețea peisajului românesc. Nu mai fusese la munte din clasele elementare, când o trimitea școala gratis și se juca cu băiatul administratorului.
Au ajuns și la Sinaia. Tot drumul Decebal parcă nu era cu ea.
- Doamne, cu cine m-am măritat? Dar parcă nici n‑am vrut să mă mărit, totul a decurs de la sine! Parcă nu puteam să fac altfel!
Trenul se oprește. Decebal se repede, ia geamantanul cucoanei și pe al lor, se dă în lături, face loc celor două sa iasă din compartiment și după aceea iese și el. Când ajunge la coborâre strigă:
- Ema, grăbește-te, plecă trenul!
Fata rămăsese ca o stană de piatră în mijlocul compartimentului și nu știa dacă era cazul să mai coboare sau nu.
- A venit și soția dumitale, mulțumesc pentru ajutor! Vă doresc căsnicie de piatră! Și eu cu soțul meu tot la Sinaia am făcut luna de miere, acum zece ani. Nu ne-am potrivit și ne-am despărțit. Am rămas cu fetița. Aveți grijă!
Ema se uita prostită. Când avusese el timp s-o informeze că erau în luna de miere?
- Sărut-mâinile, poate ne mai vedem...
De ce trebuia el s-o vadă? Parcă ea nici nu exista. Îi venea să fugă, să se urce în tren, s-o ducă la capătul lumii.
Parcă nu-l cunoscuse deloc. Luată de valul întâmplărilor din ultimii șapte ani, aspectul acesta nu-l văzuse la el. Femeia lui după căsătorie nu însemna nimic, acum parcă era mai liber ca înainte și trebuia să se uite la alte femei.
- Uite Ema, asta-i camera noastră! Sunt mort de oboseală! Dormim puțin și când ne sculăm ne ducem la cantină!
Și chiar a dormit. Ema se lăsa dusă de val. Vroia să vadă până unde duce prostia omenească. Nu i-a reproșat nimic. La cantină era multă lume. La o masă stăteau doamna cu fetița, având două locuri libere. Se cazaseră la aceeași vilă.
- Sărut-mâna și poftă bună! Ne permiteți să luăm loc la masa dumneavoastră?
- Desigur! spune doamna, aruncându-i lui Decebal un zâmbet drăgălaș.
- Stai și tu, Ema! Uite și domnișoara, tot îți plac ție copiii! Doamnă, știți să jucați șah?
- De ce mă întrebați? Da, știu puțin!
- După ce mâncăm vreau să facem o partidă!
- Poate mă perfecționați, de plăcut îmi place!
Pe Ema n-o învățase șah până acum. Nici nu știa că joacă șah. El juca țintar cu George când întârzia seara pe la ei. Pe ea n-o băga în noul lui anturaj, cu doamna. Își făcea program ca și când era singur, fără obligații. O ținuse să-i facă lucrările și proiectele în fiecare an la facultate. Într‑adevăr, văzuseră în cei șapte ani toate operele, operetele, piesele de teatru, concertele de muzică ușoară, acum după cum se comporta parcă uitase totul. Era contrariată. Nu se grăbea să ajungă în cameră cu ea. Credea că acum, scăpată de prejudecăți, va putea ca tânără căsătorită să uite tot răul prin care trecuse și s-o ia ca și când era la început. Dar el era preocupat de o străină. Se uita îngrozită cum picioarele lui strângeau genunchii femeii, mâinile lor se atingeau ca din întâmplare. Ema mai știa câteva mutări de șah de la Nelu. Urmărindu-i, își dădea seama că cei doi nu mai respectă regulile jocului, parcă erau în transă. Fețele păreau purpurii, mistuite de un foc periculos. Fetița se juca nevinovată și vroia s-o atragă și pe Ema în jocul ei. Își dădea seama că este de prisos. S-a ridicat încetișor și a plecat în cameră. Șahiștii nici n-au simțit că au rămas singuri. S-a prăvălit în pat, mușcând perna cu dinții. Uite ce se alegea de prima noapte din luna de miere. A plâns până târziu în noapte. Obosise. Nici lacrimi nu mai avea. Simțea cum i se scurg ochii din cap, creierul încetase să gândească iar inima îi era copleșită de atâta durere.
- Ema, m-au trimis mama și cu nenea să-ți țin de urât! Ei joacă șah. N-au terminat partida.
Ce ușor pot fi păcăliți copiii! Ea nu putea fi păcălită. Crescuse, nu mai era un copil.
- Pleacă! Du-te! Mama ta nu m-a angajat dădacă la tine! Nu are ea bani să mă plătească pe mine! Spune-i lui „nenea” să doarmă la voi, altfel îl omor când se întoarce!
Fetița a simțit că ceva nu este în regulă. Vocea sugrumată de plâns a Emei a speriat-o și a fugit la mamă plângând și ea. A transmis mesajul. Decebal abia atunci și-a amintit de mireasa lui. A dat fuga s-o împace, dar aceasta închisese ușa cu cheia.
- Ema, deschide ușa! Am întârziat puțin, partida era interesantă, nu vroiam să mă ia de prost!
Ea nu răspundea. Își mușca pumnii cu dinții. Aproape că-i dăduse sângele.
- Dă-mi drumul, ne facem de râs! Sparg ușa!
După puțin timp a plecat. S-a întors cu administratorul.
- Domne, cred că i s-a întâmplat ceva! Nu se aude nicio mișcare! Suntem în luna de miere. Mi-ar fi răspuns, chiar dacă era supărată.
- Și dumneata unde ți-ai pierdut timpul până acum? E ora două!
- Am jucat șah cu o doamnă, nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul!
- Bine domn’e, ești în luna de miere și-ți pierzi noaptea cea mai frumoasă cu o altă femeie? Ce bărbat ești dumneata?
- Știi ceva? Eu te-am chemat să-mi deschizi ușa. Altfel o spărgeam. Nu e treaba dumitale ce fac eu!
Omul a deschis ușa și s-a dus să-și continue somnul întrerupt. Cum s-a schimbat lumea! El n-avusese noroc să-l trimită cineva în luna de miere, dar acolo unde erau, nici el și nici mireasa n-au dormit toată noaptea.
- A! Nu ți s-a întâmplat nimic! Și atunci de ce m-ai făcut de râs? Să știe toți din vilă ce am făcut. Și ai plâns ca proasta! Aici ochii nu se văd. Ar trebui să-ți trag vreo două, să te înveți minte! Dacă m-am căsătorit cu tine asta nu înseamnă că sunt sclavul tău și fac numai ce vrei tu!
- Nu crezi că măcar trebuia să-mi dai mie cea mai mare atenție?
- Acum te grăbești, dar cei șapte ani de când ne cunoaștem nu te-ai grăbit să vii în pat! Lasă-mă-n pace!
- Atunci când ne vom întoarce la București fiecare ne ducem de unde am venit! Eu nu suport asemenea tratament! Mi se pare că sunt în plus în viața ta și am făcut cea mai mare greșeală că m-am căsătorit cu tine! Ești un nimic! Nu ai pic de sensibilitate!
Decebal s-a înfuriat și-a pălmuit-o. Ema a văzut o pată mare, roșie care-i acoperea fața. Luată prin surprindere, palma lui a scos la iveală o forță de care nu era în stare. A uitat că în față era soțul ei. S-a repezit la el și-a început să dea cu pumnii în cel care de-acum încolo va fi calvarul vieții ei. Când pumnii au început s-o doară s-a uitat prin cameră și-a dat cu ochii de un lighenaș de aluminiu pe care-l cumpăraseră împreună pentru nevoile intime. Și a lovit cu el până s-a săturat și-a obosit. Istovită de cele întâmplate se mira cum va putea continua această căsnicie cu un om care nu valora nici cât o ceapă degerată. El avea mustrări de conștiință? Se gândea că poate nu avea niciun motiv să se poarte așa cu fata. În cei șapte ani de când erau împreună nu-i făcuse nimic împotrivă. I-a fost mereu de ajutor. Nu se plângea niciodată de nimic. Așa era el, nu știa ce vroia cu adevărat. Și s-a ales praful de luna lor de miere.