agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2666 .



Despre singurătate - II -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2011-02-10  |     | 



„Trăia în Ergates un bărbat pe nume Andros. Andros Lemargos. Un om lacom, așa cum îl vădea și numele, „lemargos” însemnând în greacă lacom. Dar nu lacom după averi și onoruri, ci după singurătate. Locuia într-o căsuță pitică, înălțată din tencuială de lut și paie uscate, ceea ce noi numim simplu cărămizi de ceamur. Într-o vale prinsă la butoniera câtorva dealuri care o străjuiau. În fața modestei lui locuințe se întindea un câmp de coriandru. La dreapta, pe fruntea cenușie a unui deal se ridicau grajdurile clubului de echitație, „Cavalieri Riding Club”, unde Andros lucra ca îngrijitor. Pe mâna stângă se ițea o clădire vopsită strident, un amestec de ocru cu roz stins. Clădire ce ziua dormita ca un bărzăune cu aripile strînse, dar care noaptea se trezea la viață ca un scarabeu de aur, deschizându-și larg ușile. Era taverna „Blue Sky”, un adevărat stup de oameni și muzică ce se revărsa peste blândele coame ale dealurilor din jur odată cu lăsarea serii. Andros trăia singur. Prietene, ai aflat cu adevărat ce este singurătatea? Fiindcă, din cele ce mi-ai spus, pari un fiu adoptiv al acestei maștere ce pândește să înhațe în ghearele ei sufletul omului.
- Cunosc singurătatea așa cum îmi cunosc originile, i-am replicat eu entuziast, căci era vorba despre un lucru ce mi se părea că făcea parte intrinsecă din mine. Știu ce vrei să-mi spui...Că singurătatea este un drog. Care te ia prizonier pe viață, dacă nu știi sau nu poți scăpa de el...
- Da, dar este un drog dulce, m-a completat tovarășul meu. Care nu ucide...
- Da, i-am spus, dar te ține ostatic ca un cocon ce nu va deveni niciodată fluture care să zboare.
„Ai dreptate, așa este! Ascultă mai departe! Andros era închis în temnița lui dintre cele două dealuri. Fără prieteni, fără un animal în jurul căsuței sale. Dar pentru el asta era suficient pentru a spune că trăia și era fericit. Trăia pe deplin, cu siguranța bărbatului fără obligații matrimoniale, sociale.
- Vreau să te întreb ceva...Cum arăta Andros? Un om ca mine, deprins cu fizionomiile gravate în cuvânt, este mereu interesat de înfățișarea celor de lângă el. Cineva a spus cândva că între un scriitor și un pictor nu există nicio diferență. Ambii trebuie să știe să mânuiască culoarea la fel de bine.
- Andros avea fizionomia fiilor descendenți din zeii olimpieni. Trăsături drepte ale feței. Parcă încrustate în marmura Rodhosului. Părul ca o stucatură de abanos pe vârful unui capitel corintic. Favoriți lungi, ca două alei îngrijite. Fruntea netedă ca un lingou de aur. Dinții erau perlați, ca porțelanul scump. Privire de cenobit cu o lumină stinsă de viață fumegând în ea...
- Dar, bine, cenobiții trăiesc în frăția mânăstirii, nu în singurătate...
- Închipuită impresie, prietene! Fiecare împarte singurătatea chiliei lui cu el însuși. Sunt mai singuri decât singurătatea.
- După măiestria ta de a-l descrie pe Andros cu uneltele unui fin portretist, înfățișarea lui nu invită nici pe departe la singurătate. Un mascul chipeș, aș putea spune...
- Da, dar foarte timid. Timid ca prima rouă pe tulpina fragedă a primăverii. Sfios – știi cum se zice – ca o fată mare. Biata lui mamă nu de puține ori îi spusese cu năduf, văzându-i roșeața teribilă de pe obraji ori de câte ori trebuia să stea de vorbă cu cineva: „Fată ar fi trebuit să te fac!”.
- Înțeleg, prietene! Povestește mai departe!
„Postul de îngrijitor la clubul de echitație îi oferea și el singurătatea de care nu se putea despărți niciodată. Căci, după ce pleca toată lumea, el rămânea singur cu caii de rasă. Cu boxele pe care trebuia să le rânească. Cu amușinatul armăsarilor ce își înfoiau coada în vânt și își arătau mădularele dornice de a prinde o iapă în călduri. De câteva ori discutase doar cu patroana clubului. Doamna Heleni Protagorou. O femeie pe care Andros o venera. O ființă născută dintr-o mamă cu sânge nepotolit, grecesc, strunit pe alocuri de noblețea englezească a tatălui. Corpul ei de nereidă îi tulbura umorile ascunse ale bietului Andros numai când simțea că se apropie de el și prin aer se învolburau aromele fine de parfum delicat de iasomie, care-l îmbătau. Nu o putea însă privi în ochi. Fiindcă Andros, întruparea sfiiciunii, nu putea ridica ochii din pământ, indiferent cine i-ar fi stat în față. Andros știa că, dacă ar fi avut curajul să o privească vreodată în ochi pe patroana lui, privirea ei ar fi putut lua foc, transformându-l în scrum. Sau l-ar fi târât pe puntea de suspine a Infernului cu voluptatea ce i se cobora de pe buze. Lavă ce se arcuia apoi pe gâtul marmorean, modelându-i trupul aidoma unei viori cu mii de corzi. Greu de atins. Dar care puteau scoate sunete orfice pentru bărbatul care avea șansa să le mângâie. În singurătatea grajdurilor, ce în zilele de vară miroseau uneori pestilențial, Andros avea doar două ființe apropiate sufletului său. Pe armăsarul Hristos, un armăsar andaluz. Și pe iapa Savoula. O splendidă urmașe a Frizianului olandez. Pe care îi îngrijea ca și cum ar fi fost copiii lui. Simțise din prima clipă când îi privise în ochii plini de roua nestinsă a stirpei lor străvechi că între el și acele animale superbe se va țese de-a lungul timpului o pânză tainică de afecțiune. De tandrețe, pe care Andros nu putuse nicicând să o reverse asupra unui semen de al său. Mai ales, când le dădea pe furiș bucățelele de zahăr sau morcovii proaspeți, simțea că tot așa ar fi făcut dacă ar fi împărțit acadele copiilor pe care i-ar fi putut avea. Rămas singur cu ei uita de sete și de foame. Le curăța mai întâi cu atenție copitele cu scoaba și peria specială, căutând să nu le producă niciun disconfort. Apoi îi țesăla și pieptăna. Mai ales pe Savoula care avea o coamă superbă, vălurită, ca o iarbă de stepă arzând de dorul galopului. Și Andros o pieptăna cu gesturi blânde, princiare parcă. Ca și cum ar fi făcut-o cu o femeie despre care știa că-l așteaptă în fiecare zi. În același loc. Docilă, fremătându-și nările purpurii și umede. Cu acel tremur stins al pielii ori de câte ori mâinile lui Andros îi pieptănau părul mătăsos.
În nopțile lungi și calde de vară, Andros stătea tolănit pe cearșaful de coriandru întins ca o perie și mirosind ademenitor și visa câte-n lună și în stele. Căci celui ce trăiește în singurătate numai visul îi poate împlini orice dorință. Despre o astfel de noapte vreau să-ți povestesc. Noaptea în care Andros a cunoscut și cealaltă față a singurătății. Noapte care l-a schimbat radical. Vara întârziase, ca întotdeauna, pe trupul ostenit de pârgul fructelor din Ergates. Se ridicase dinspre mare o lună plină. Ca un ionatan dat în pârg. Andros sosise ostenit acasă. Peste două zile era concursul cel mai important al anului la clubul unde își câștiga existența și fusese nevoit să robotească din greu ziua întreagă. Sosise în căsuța-i umilă abia târându-și picioarele. Mâncase ceva frugal. Apoi se întinsese lângă coapsele roditoare ale câmpului de coriandru. Știa din bătrâni că planta aceasta, care creștea în libertate lângă căsuța sa, are proprietăți tainice, coriandrul îndemnându-i pe oameni să se îndrăgostească. Semințele pisate, amestecate în vin roșu, dau o puternică poțiune de iubire. Crude, se spune că ridică nivelul de inteligență al celui ce le folosește. Dar, din acest punct de vedere, Andros nu avea nevoie de paleativul acestei plante. Fiindcă poseda o înțelepciune infuză, care-l ajuta să înțeleagă sensul existenței și parabolele ei mai bine decât oricare alt semen al său din Ergates. Încercase de multe ori elixirul plantei botezată în vin, deși știa că în veci nicio ființă grațioasă nu s-ar fi putut îndrăgosti de el. Dar el iubea...Iubea cu disperare părul roșcat ca un asfințit fumegând al stăpânei lui, Heleni Protagoru. Se imagina culcat lângă ea pe baloții uriași de fân cosit, mângâindu-i coapsele arcuite ca ale unei iepe de rasă. Pierzându-și respirația în bogatul lan de maci din părul ei. Sau înotând ca un delfin în derivă prin laguna imaculată a ochilor ei. Seară de seară, Andros visa la o acuplare nicicând posibilă cu această femeie superbă. Și gândul cobora din cortexul arzând de dorință spre trupul lui fierbinte, contractat sub presiunea simțurilor ce-i coborau în vintre. Și atunci tăcerea nopții se înfiora de geamătul bărbatului. Defulare sexuală târzie și stingheră. Și o mână de semințe mirifice, ce nu vor procrea nicicând prunci, cădea pe stratul argintiu de coriandru sub bătaia lunii, pe miriștea învolburată și ea de dorințele tăcute, neîmplinite, ale bărbatului din el. Ca și cum un sturion și-ar lepăda icrele după retragerea apelor, condamnându-le la o uitare stearpă. Gândurile lubrice legate de frumoasa Heleni Protagorou erau absorbite de răcoarea nopții și se disipau în straturile de nepăsare ale întunericului. Asta până ce de peste celălalt deal se auzeau muzicile tavernei și noaptea era înjunghiată de glasul mirific al Despinei Ioannou. Cântăreața devenită zeiță de carne și sânge pentru toți bărbații din Ergates și din împrejurimi. Încercase într-o seară Andros să se apropie timid de ferestrele iluminate feeric de luminile stroboscopice ale tavernei. Întrezărise prin geamurile fumurii trupul ei arcuit sub diezii unui sirtaki tânguitor. Și simțise în inima lui simplă otrava iubirii pătrunzându-i în profunzime fasciile arzând de dorința de a gusta din acest sentiment străin lui. Se gândise, nebunește, să strângă câteva luni la rând plata ostenelii sale la clubul de echitație și să-i facă Despinei o propunere indecentă: aceea de a fi a lui o noapte. O singură noapte. Dar, văzând-o înconjurată de bărbați tineri, exalând parfumuri scumpe, ce coborau maiestuos din limuzine puternice, înțelesese că destinul lui este cel al unui om care trebuie să se sature doar cu privirea din ceea ce poftește de la masa bogată a vieții. Așa se gândea amarnic în acea noapte despre care am să-ți povestesc. Trăsese pe gât pe nerăsuflate câteva pahare de ouzo. Privea cum luminile de veghe ale clubului de echitație păreau feștile putrede pe lângă poleiala adamantină a stelelor ce tremurau parcă peste Ergates. Glasul Despinei răsuna peste dealurile din jur amintind oamenilor că o clipă de tandrețe și iubire este tot ceea ce omul își dorește într-o astfel de noapte. Privi spre copacul său, martor mut al existenței sale. Era un portocal pitic și singuratic ce crescuse pe dealul din fața casei sale. Singur ca și el. Ca pentru a-i fi parcă companion mult al existenței sale efemere. Se gândise mereu că atât Heleni, cât și Despina, sunt niște hamadriade care s-au cuibărit în trunchiul firav al portocalului pentru a-i străjui existența. Căci, pentru el, chipul lor alcătuia dipticul la care se ruga noapte de noapte. I se păru că luna în acea noapte atârna atât de aproape de pământ, parcă ar fi vrut să-și plece fruntea în pulberea drumurilor ce duceau spre căsuța lui. Parcă îi zâmbea prin craterele minuscule ce îi brăzdau chipul. Se frecă la ochi, căci instantaneu luna începu să coboare vertiginos ca o stea căzătoare spre pământ. Într-o clipă, discul ei arămiu se așeză peste ramurile portocalului dinspre culmea învecinată. Ca și cum acestuia îi crescuse un cap rotund și viu. Ba, mai mult, senzația aceasta spori în clipa în care Andros văzu cum ramurile stinghere ale copacului se pun în mișcare, înaintând dinspre deal spre locul în care era așezat. Rămase uimit și mut ca o lebădă. Nimic din ceea ce îl înconjura nu mai conta acum. Nici măcar glasul sfâșietor al Despinei suind dinsptre tavernă ca un fum amăgitor de sunete. Copacul înainta spre el până ce ajunse lângă picioarele lui. Atunci, Andros auzi un glas molcom ca un șipot de apă coborând de pe buzele stinse ale lunii: “Bună seara, prietene!”.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!