Liniștea de Cernobâl


Pentru tinerii cu vârsta sub 30 de ani, cele întâmplate în anul 1986 la Centrala nucleară de la Cernobâl sunt în mare parte neștiute. În acest context, aș dori să aduc în memoria celor tineri, dar și a cititorilor mai vârstnici, cum au fost percepute evenimentele tragice din acele zile. Nu de alta, dar e bine ca tot omul să fie conștient de multe pericole care pândesc, clipă de clipă, viața frumoasă, însă atât de amenințată de pe planeta noastră.

Pe scurt, la data de 26 aprilie 1986, la Centrala atomoelectrică de la Cernobâl, la reactorul 4, din cauza unor experimente nesăbuite impuse centralei, s-a declanșat o explozie de proporții, reactorul 4 a sărit în aer, mari cantități de materiale radioactive au fost expulzate în afară, contaminând grav toate împrejurimile și trimițând un nor radioactiv ucigaș în atmosferă, ce a început să înconjoare globul pământesc. Întâi s-a deplasat spre Suedia, apoi vântul și-a schimbat direcția și norul s-a întors către Ucraina, Rusia, Belarus, România și multe alte țări. Efectele radioactive s-au resimțit în toată lumea, mai mult sau mai puțin intens. Aceste efecte se vor resimți încă multă vreme de acum înainte, deoarece neutralizarea radiațiilor este un proces care decurge foarte lent în timp. Imediat după dezastru s-au mobilizat forțe uriașe pentru a diminua consecințele sinistrului. Locuitorii din zonă au fost evacuați. Mii de oameni au murit, alții au rămas infirmi pentru toată viața. Cu ajutoare sosite din toată lumea, s-a turnat un sarcofag gigantic, gros de 15 metri, de beton, care să acopere acel reactor explodat. Pericolul rămâne în continuare, odată cu trecerea timpului, se ivesc fisuri în acest sarcofag de beton prin care se pot scurge noi emanații radioactive.

Apreciat ca cel mai mare dezastru din istoria modernă, explozia reactorului 4 de la centrala atomica de la Cernobâl din 26 aprilie 1986 a cauzat moartea a peste 60.000 de oameni, ca urmare a afecțiunilor provocate de radiații și a avut un efect direct asupra a mai mult de patru milioane de persoane.
Doar la un kilometru și jumătate de centrală se află orașul Pripiat. Imediat după explozie, cei 50.000 de locuitori care au scăpat vii au fost evacuați. La fel ca și locuitorii din jur până la 30 de kilometri. Azi orașul Pripiat este cel mai nedorit loc pentru vizitare, numit și "Orașul Fantomelor", unde au rămas cartiere de locuințe, magazine, fabrici, parcuri pustii-pustii, fără niciun locuitor. Împrejurimile locului exploziei vor fi neprielnice vieții încă multe secole de acum înainte.


Să vă relatez ce am văzut și am simțit noi în România în primele zile ale acestui sinistru.

*

De 1 și 2 Mai, ne-am mai luat și zile libere, să avem o minivacanță cât mai consistentă. Nu mai știu din ce rațiuni, familia noastră s-a decis să plece în minivacanță separat, soția și fetița în Bucovina, la Moldovița, iar eu am plecat la Giurgiu, într-o comună Hodivoaia, împreună cu George, cumnatul și soția sa Geta (sora soției) și cu cele doua fetițe ale lor, Cristina și Elena.

Nu era așa de ușor de ajuns la Hodivoaia din București, nu erau microbuzele de azi care te duc repede oriunde. Ne-am dat mai întâi întâlnire în Gara Progresul, unde venise familia cumnatului cu copii și cu bagaje. După o scurtă consfătuire strategică în gară am decis să luăm vreo zece pâini, le-am îndesat într-o geantă, nu știam dacă cei din inima Bărăganului vor avea pâine. Altceva decât pâine n-aveai ce cumpăra din București, magazinele ceaușiste erau goale. Spun minciuni, în galantare mai erau niște „adidași” de porc, mândria țării Am urcat într-un tren personal care ne-a dus la Giurgiu. Aici transbordare spre autogară. Am mai stat acolo cam vreo două, trei ceasuri, până se porni o „rată” sau „RaBa”, o rablă de autobuz, care, timp de vreo juma’ de oră, cu chiu, cu vai, ne-a adus la Hodivoaia. Norocul nostru a fost că rudele lui George stăteau chiar lângă drum, nu mai era nevoie să mergem pe jos vreo câțiva kilometri pe niște drumuri desfundate. Noroi pe drum? Nici vorbă! În zilele acelea vremea era frumoasă, cer senin, cald, uscat. Un splendid sejur pentru 1 Mai.

Când ne-au văzut rudele lui George (tata, care trăia singur, pensionar, și unchiul său care avea gospodărie pe aproape) ar fi vrut să se bucure, dar imediat au recăpătat fețe îngrijorate, triste, căzute în jos, văzând cât de mulți am venit. Curând aveam să ne lămurim de ce s-au întristat așa de repede.

Mai întâi ne-am dus la tatăl lui George care avea o căsuță modestă, veche, chiar lângă drum. Intrând în curte, n-am putut să nu remarcăm ordinea din gospodărie, grădină mică în fața casei în care „moșul” își pusese câteva straturi de ceapă, frumos îngrijite. Și mai avea un strat de narcise chiar atunci înflorite.
N-am mai intrat în casă la tatăl lui George. N-aveam la ce. Acolo era doar o singură odaie locuibilă, un singur pat, câteva linguri și câteva blide. Stând la discuții în fața casei, mai deadreptul, mai pe ocolite, veni vorba că, poate, copiii sunt flămânzi. La care tatăl lui George a afirmat spășit că el nu are altceva de mâncare decât niște ceapă verde. Ne-am uitat unii la alții, apoi la copii. La rândul nostru, i-am răspuns că noi am adus doar niște pâini. No fain, vorba ardeleanului, am mâncat ceapă cu pâine. Și cu ce mai avea Geta, cumnata, prin sacoșă, de acasă.
Oh, Doamne! De ce erau așa de săraci oamenii în satul acela?

George a înțeles că nu era de stat un sejur întreg acolo, la taică’su, cu doi copii, care, de cum s-au văzut scoși din casă, i-a apucat o foame greu de astâmpărat. S-a decis să schimbăm locul de înnoptare, să ne ducem la unchiul care locuia câteva case mai încolo și care era, incomparabil, mai înstărit decât tatăl lui George. Intrasem în curte la acei oameni, a ieșit unchiul să ne vadă, a ieșit apoi și mătușa. S-au bucurat de nepoate. Ne-au primit în casa lor, modestă, cu lucruri amărâte prin două odăi. Aici ne-am descurcat mai bine. Gazda făcuse mămăliguță și ne-a poftit la masă. Mămăliguță cu câteva nuci… câteva nuci… atât, câteva nuci! Au mâncat copii ce li s-a dat, fără mofturi prea mari, erau lihniți de foame. După încă vreo două ore de stat la povești, ca la priveghi, în compania acelor oameni triști și amărâți, ne-am decis să ne culcăm devreme.

Am dormit bine, nu aveam stomacul prea plin de mâncare. De cum se crăpă de ziuă, George se trezi, mă văzu deja treaz, și-mi zise, în șoaptă (să nu trezim copiii), să mergem la pescuit. Nepoatele, drăgălașele, dormeau somn adânc. Copii care dorm nu cer de mâncare. George a improvizat două undiți, apoi dădu comanda să ieșim din ogradă. L-am urmat fără nicio obiecție, ca un ucenic silențios. Am ieșit în afara satului, undeva unde era un lac, sau iaz, frumos de tot, mândria CAP-ului din acel sat. De o parte și alta a iazului erau niște livezi. Mai erau deja niște amărâți în jurul lacului, ieșiți, ca și noi, să prindă niscaiva boișteni.

Întâi trebuia să asigurăm provizii de râme și „carabeți”. Căutând pe sub pietre, am găsit destule momele pentru pești. În fine, ne-am așezat la pescuit. Făcusem planuri mari, să prindem cât mai mult pește, să aibă Geta, cumnata, ce să gătească de mâncare pentru prânz. Așa deci, ne-am pus pe treabă. Eu cu o undiță în mână, George cu alta la câțiva pași mai încolo. Era vreme frumoasă, senină, caldă. Pomii din jur tocmai legaseră rod. Căciuliile de puf alb ale păpădiilor încă se mai vedeau printre pomi. Razele soarelui coborau binevoitoare din cer, de începusem să ne bronzăm. Mi s-a înroșit pielea pe brațe și pe gât. La George nu se prea cunoștea efectul razelor, avea o mică barbă neagră și, în plus, era el de un neam de oameni mai întunecați la față.

George mă îndruma îndeaproape cum trebuie să pescuiesc, cum trebuie să pun râme în undiță. Eram cu totul novice în pescuit. Uf! Ce îndeletnicire nesuferită să pui râme în undițe! Dar în ziua aceea n-aveam încotro. George prinsese deja un peștișor lucios. Eu nimic. Mai prinde George un boiștean. Eu ... nimic. 0-2.
- Vezi, fii atent, când trage peștele de dop, smucește undița! îmi dădea sfaturi George. Și vezi dacă mai e momeala pe ac, poate ți-a mâncat peștele momeala!...
Mă tot uitam atent la undiță, mă tot uitam... Gândurile mele plecară romantice departe peste dealuri și livezi, spre cerul albastru.
- Viorele, uită-te la dop, cum vezi că peștele mișcă dopul, atunci tragi! mă dădăcea George mai ceva ca o soacră.

El chiar a prins un carașel. Hopa! Se mișcă dopul meu. Trag de undiță, scot un pește mititel din apă. Da, uite c-am învățat să pescuiesc! Prinsesem curaj. Mă tot uit sârguincios la dop. Aha, iată se mișcă iar dopul... Trag de undiță. Undița deveni grea. Trag cât pot. Răsări un pește mare și greu, lucios la capătul firului. Cârmesc undița grea spre mal. George întoarse capul și văzu „dihania” lucitoare la undița mea. Nu știu cum se face, când am adus peștele deasupra malului, peștele ieși din undiță și căzu pe mal.

- Prinde-prinde-l!... Pune piciorul pe el! urla disperat George la mine.
Dar peștele, lipa-lipa, din trei patru zvârcoliri ajunsese la apă, și… cum a dat de apă… dus a fost, pentru totdeauna!

- Băi, ce-ai făcut, Viorele! Băi, ce ghinion!... Să scapi tu așa un pește frumos ca prostul!... se căina înciudat George.

Eu m-am liniștit repede, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat peștele cel fălos și lucios.

George s-a întors iar la undița lui, urmărea aprig dopul de plută.
- Băi, așa ghinion, băi, Viorele!... Să scapi tu ditamai pește, tocmai la mal!... se tot văita George în răstimpuri.

George mai prinsese vreo doi peștiuci. Parcă și eu am mai prins unul, mic de tot. Nu prea mergea pescuitul în ziua aceea însorită.

- Hai să plecăm acasă, să-i ducem Getei să gătească la prânz peștișorii ăștia amărâți.

Ajunși acasă, am găsit nepoatele trezite, așteptau ceva de mâncare la prânz. Cu ce am adus noi de la gârlă, era cam slabă nădejde să săturăm tot poporul. Dar îmi veni, în fine, o idee de gospodar. Mai aveam cinzeci de lei puși deoparte. Oare nu se găsea niște brânză de oaie de cumpărat prin satul acela? Am dat banii lui George, care s-a dus pe la niște gospodari de prin sat care aveau oi, de unde a cumpărat caș proaspăt. Ehe, cu acel caș, și cu mămăliguță, și cu peștișorii cei mici gătiți migălos de Geta, am mâncat bine cu toții! Doar că nu mai era de stat acolo. Așa că, după încă o noapte în care am mai ascultat povești triste la casa unchiului lui George, am urmat drumul de întoarcere la București, din Hodivoaia, via Giurgiu, apoi gara Progresul.

*
Mult mai bine le-a mers soției și fetiței, Corina, în mini-vacanța lor în Bucovina. Plecaseră împreună și cu Simona, colega de serviciu a soției, mare amatoare de excursii pe coclauri. Din gara comunei Moldovița, mai aveau de mers pe jos doar șase kilometri până în vârful muntelui unde este situată casa părinților mei. Dar ele, fete tinere, sportive, s-au descurcat. Era mai greu de biruit un ultim tronson al drumeției, acolo unde se urca, din pârâu, drept în sus, o pantă abruptă, până să ajungă pe coama muntelui.

Ajungând la casa părinților mei, zvârliră bagajele, apoi se așezară să-și odihnească oasele despletite de atâta drum greu. Dar Simona, văzând ce vreme splendidă era afară, a dat semnalul de ieșire din casă, să admire împrejurimile minunate de pe munte. Nici n-au ieșit bine din casă, că au dat cu ochii de Murcik, un motan maro, mare, frumos, cu dungi galbene pe blănița lui, sorindu-se pe un gard.

- Murcik! Ia să-ți fac o poză, drăgălașule!... Skiiițțțțț! Gata, puiul meu! zise Simona mulțumită că l-a prins pe Murcik așa de cuminte.
Avea Simona un aparat foto ca lumea (Zorki sau Smena, nu mai știu), aparat rusesc, de acum treizeci de ani, din alea la care trebuia să-ți pui capul sub plapumă când schimbai filmul, să nu-l voalezi.

Mai încolo, în ogradă, au dat de vițelușul scos de bunica din țarc, să mai stea la soare. Cum le-a văzut, vițelușul a zbughit-o la fugă, cu coada în sus, dând un ocol larg prin ogradă. S-a oprit în capătul îndepărtat de ogradă, zgâindu-se nedumerit la oaspeți.

- Ia să-și tragă Simona și ție, puiule, o poză! Nu fugi, stai pe loc! Skiiițțț ! Bravo, te-am pozat și pe tine!
Vițelușul prinsese curaj. Nu mai fugea, stătea cu capul în sus și se uita la fete. Corina s-a apropiat la un pas de el, încă un pas, a pus mânuța pe capul lui. Bucuros, vițelușul a zbughit-o într-o nouă tură prin ogradă.

- Hai să vedem și oițele de la vecinul de sus! zise Simona.

Au sărit un pârleaz de răzlogi de lemn, au urcat prin livadă, până s-au apropiat de gospodăria lui Costan, vecinul din deal. Iaca și oițele. Dar iată și câțiva mielușei zburdând. Un miel s-a băgat sub lâna mamei sale și-a început să sugă scuturând codița.

- Skîîîîțțț! Na, c-am prins în poză și oițele cu berbecuții!

Nu s-au oprit, au urcat mai sus, acolo unde se vedea pădurea. Aici au decis să facă popas. Au întins pătura sub un brad mare și rămuros, unde soarele încălzea puternic. S-au așezat să se odihnească. Era atât de cald, de le-a venit să facă și plajă. Și ce priveliște grandioasă aveau în fața ochilor. Poienile pe coamele munților, iarba verde răsărită de curând, vitele păscând prin livezi, oile cu mieii păscând în jurul caselor. Iar în zare, maiestuoși, se vedeau Rarăul și Giumalăul. După ce s-au odihnit destul, au intrat în pădure, în căutare de viorele și toporași. Ramurile brazilor și molizilor erau împodobite cu muguri noi, gălbui, de primăvară.

A fost o zi de pomină, senină, caldă, fără vânt. Erau mulțumite, au văzut de toate, s-au și bronzat. Corina, fetița, era îmbujorată la față, a prins-o soarele.

A doua zi trebuiau să se întoarcă la București. Tatăl meu era meșter la pregătit lactate când se făcea vremea de plecare spre București. A legat la gură cu celofan vreo două borcane mari cu smântână. A pregătit și câteva bucăți de brânză dulce, de vacă. S-a mai dus în beci și-a ales niște cartofi frumoși (barabule, cum li se zice în Bucovina), netezi, unul și unul, le-a pus în sacoșă.
Venise vremea despărțirii. Tata, mama au îmbrățișat pe rând pe Corina, nepoțica lor, pe Nuți și pe Simona, aproape cu lacrimi în ochi.
- Să mai veniți pe la noi, la vară! O să vă ducem dorul!
- Venim noi, venim, bunicuță, nu fii supărată! zise Corina dând încă un pupic bunicii.

Simona a mai consumat și ultimele poziții de pe film, făcând poze cu nemiluita motanului Murcik și casei de pe munte a părinților.
Tata a ajutat la dus gențile grele chiar până la gara Moldovița. Cartofii, mai ales, atârnau greu. N-aveau încotro, în București până și cartofii se dobândeau la cozi grele. Și ce răi erau...

Am ieșit în întâmpinarea fetelor la Gara de Nord. Trenul venise la timp. Iată, Corina, Simona, soția. Era să scriu că m-au luat la rost: nici tu BEEP, nici tu SMS (glumesc, atunci nu erau telefoane mobile atârnate la gâtul oricărui copil; se descurca lumea și fără ele). În fine, odată familia recuperată, am ajuns acasă. De drum mult, de oboseală, ne-am decis să ne culcăm devreme, nu erau nici telenovele, nici talk-show-uri de văzut pe nu știu câte canale.

*

A doua zi, trezindu-ne, nu știu cum, soția a dat drumul la aparatul de radio, cât să auzim o veste năucitoare!
- Tu ai auzit ce s-a întâmplat? îmi zise panicată soția.
- Nu! Ce să aud?
- Au anunțat ăștia de la radio o mare nenorocire. Cică ar fi explodat o centrală atomică în Ucraina și acum s-au răspândit radiații și în România!...
- Cum așa? Nu se poate!

Avea dreptate. Am auzit și eu știrea repetată la radio. Trebuia să plecăm la serviciu. Copilul era deja îmbrăcat de școală. Bătu la ușa noastră chiar atunci vecina Valy.
- Măi, oameni buni, ați auzit ce știre groaznică au anunțat la radio?
- Da, am auzit! Ce ne facem? Au zis ăștia să nu ieșim din casă…
- Doamne ferește! Cât o să stăm noi în casă?

Ne-am dus la serviciu. Copilul a plecat la școală.

La întoarcere, seara, eram cât se poate de întristați. Aflasem mai multe. S-au dat instrucțiuni la radio și la televizor să nu umble lumea cu capul descoperit, să nu bea lapte, cică vaca paște iarba și concentrează radiații în lapte, care mâncat afectează mai ales glanda tiroidă. S-au dat ordine să fie acoperite toate fântânile. Soției de-abia acum i-a picat fisa de ce toate fântânile de pe traseul CFR de la Vama, Suceava, Bacău erau acoperite, sigilate. Cică nici în pădure să nu meargă oamenii, nici vacile să nu pască iarba proaspătă. Toate erau radioactive. După câteva zile veniră ploile, au mai spălat praful radioactiv de pe iarbă, de pe copaci. Lumea a mai uitat de radiații. Praful radioactiv a intrat în pământ. În pământ!?...

După douăzeci de ani de la tragedia de la Cernobâl, un doctor din București, ținând o conferință de sănătate, zicea:
- Toată lumea se vaietă: Ciornobâl-Ciornobâl! Dar știți că doar unu la suta dintre cancerele din țara noastră sunt cauzate de Cernobâl? Restul cazurilor sunt de la chimicalele nenorocite care au invadat viața noastră de toate zilele, începând cu legumele și fructele date cu pesticide și îngrășăminte chimice, apoi conservanții din borcane și preparate. Dar, în aceiași măsură, și datorită regimului de viață nesănătos, lipsit de mișcare. Apoi consumul de prea multe dulciuri, grăsimi, carne…

Revenim la seara când am venit acasă de la serviciu. Pe soția au pobidit-o lacrimile. Cică ele n-au știut nimic și s-au expus din plin la radiații. Și când s-au plimbat pe deal, și când au făcut plajă în aer liber, și când au fost prin pădure. Și au băut lapte proaspăt fără nicio grijă. Nu știau nimic de nenorocirea cu radiații. Dar nu de ea era tristă soția, ci de Corina, fetița nevinovată. A încasat și ea, sărăcuța, radiații din plin. Jalea soției m-a scufundat într-o mare tristețe și pe mine. Copilul! Orice, dar nu copilul!

- Dar tu ai stat în aer liber, la Giurgiu? mă întrebă soția.
- Da, am stat și eu, eram la pescuit în plină zi însorită.

Tristețe mare în casă. Toate ca toate, dar copilul! Ce va fi cu fetița? Toți ne-am radiat, dar de ce și ea?
Veni și vecina Valy pe la noi. Tristă și ea. Ce se va face cu fetele ei. Soția pomenise de smântâna și brânza adusă de la țară. Oare n-or fi radioactive?
- Nu-mi mai vine să mănânc lactatele astea, zise soția N-ai auzit ce-au spus la televizor, să evităm lactate? Mai bine le arunc…
- Ei, cum să le arunci! interveni vecina. Dacă vrei să arunci, mai bine dă-mi-le mie, le mănânc eu…
- Da… uite, se mai răzgândi soția … îți dau smântâna asta, fă ce vrei cu ea. Eu păstrez doar brânza asta mai veche… dinainte de radiații.
Se anunță la televizor că la spitale s-au pus la dispoziție pentru populație sare iodată și tablete cu iodură de potasiu care protejează glanda tiroidă, cea mai expusă la pericolul radiațiilor.

A treia zi, își face soția timp să meargă la Spitalul Fundeni, la un control privind nivelul radiațiilor la glanda tiroidă. S-a dus de dimineața, cu fetița, urmând să vin și eu mai târziu. Eu, trebuia să merg la alimentară, să stau la cozi pentru pâine și … lapte (laptele de București nu era un pericol imediat, era de soia!)
În fine, venisem și eu la spital s-o aștept pe soția când va ieși de la controlul medical. Cam după o oră, soția ieși de la doctor cu fetița. Erau cam vesele.
- Ei, cum a fost ? întreb eu. Ce-a zis doctorița ?
- Doctorița, zice că nu e nimic grav, copilul n-are nimic la glandă.
Vestea asta m-a bucurat mai mult ca orice pe lumea asta. Corina, cu mânuțele ei firave m-a cuprins de după gât, bucuroasă, exclamând fericită:
- Tăticule, n-am nimic! Am scăpat! Așa-i?
- Da, n-ai nimic, puiul meu! Ce mare e Domnul!

(în conformitate cu întâmplări autentice)