XXVIII

Au trecut anii. Decebal reușise să-i toarne ultima picătură cu otravă în sufletul ei chinuit. Grija mare pe care o avea era de a nu-i lipsi nimic Siderozei și munca de la serviciu îi ocupau tot timpul. Locuiau toți trei în același apartament. El spera că Emei îi va trece supărarea și-o vor lua de la început. Ea trecea pe lângă el fără să-l vadă. Parcă nu exista. Pentru ea era mort demult. Așa reușea să supraviețuiască încercărilor prin care trecea. Sideroza nu înțelegea prea bine de ce mama evita să vorbescă cu tatăl și se complăcea în situația creată. Era așa de cuminte și ascultătoare că nu deranja pe nimeni. Oamenii apropiați vedeau pe chipul Emei o tristețe fără leac, dar nu îndrăzneau să.i pună întrebări.
Într-o seară a venit frântă de la unitate. Sideroza își făcea lecțiile. S-a băgat grăbită în cadă. Simțea nevoia unei băi fierbinți. A întârziat cu mâinile pe sâni. Simți ceva tare și dureros la ambii sâni. A rămas cu săpunul în mână, neîndrăznind să-l apese pe locurile dureroase. Doamne, dacă are cancer? Cine o va crește pe fetiță? Începu să plângă încetișor. Nu vroia s-o audă cea mică. N-ar înțelege situația. A ieșit din baie îngrozită de ce va urma. Trebuia să pară totul normal.
- Mămico, te simți bine? Pari răvășită!
- Mă simt foarte bine, fata mamii! Sunt obosită, iar baia fierbinte mi-a congestionat trăsăturile! Fă o pauză și hai să mâncăm!
Sideroza s-a lipit de mama ei, luând-o în brațe. Simțea ea că nu numai baia fierbinte era de vină. Cu mămica ei se întâmpla ceva. Dar se făcu că o crede.
Ema s-a dus la cel mai bun doctor de la Casa Oștirii, cu speranța că totul va fi bine.
- Ce vă supără, domnișoară?
- Domnule doctor, vă rog să mă scuzați! Mă dor foarte rău sânii! Întotdeauna înainte de ciclu se măresc și devin dureroși. După fiecare ciclu se retrag, dar acum nu.
- Cu viața sexuală cum stai?
- Știți, de cinci ani soțul meu este plecat în străinătate! Sunt singură!
- Cum, și timp de cinci ani ai stat așa, fără partener? Foliculina la femei înseamnă frumusețe, dar ea trebuie eliminată, devine dăunătoare! O fată frumoasă ca dumneata în loc să-și găsească un partener vine și mă deranjează când eu am cazuri grave de rezolvat!
- M-am gândit să-mi dați medicamente până se întoarce soțul meu!
- Ieși afară, fetițo! Trebuie să-ți iei medicamentul pe cale naturală! Nu mai avem ce discuta. Spune afară să intre următoarea.
Luată pe neașteptate, Ema n-a mai apucat să-i spună că de fapt avea și doi noduli mari cât oul de găină. Surprinsă de atitudinea doctorului a plecat fugind să scape de rușinea la care fusese supusă.
După ce se despărțise de Decebal, ori de câte ori stătea lângă un bărbat în autobuz îi venea să vomite. La serviciu făcea eforturi mari să nu verse pe colegii ei. Și acum doctorul îi sugerase să-și găsească un amant. Era ultimul lucru din viață pe care și l-ar fi dorit.
Dar sânii deveneau din ce în ce mai dureroși. Agapei, mai îndrăzneț îi spunea mereu că ce secrete are de nu poartă sutien? Ea o lua drept glumă și râdea de gluma lui. El nu-și dădea seama câtă durere ascundea fata după râsul ei. Trebuia să facă ceva. De mult observase un tip de care se tot lovea pe unde trecea. Până atunci nu-l băgase în seamă. Dar acum considera că el, prin prestanță și alură, ar fi cel pe care‑l aștepta. Și așa a început să-i arate că prezența lui nu-i este indiferentă.
La ieșirea din serviciu Ema a remarcat că este urmărită. Și chiar s-a lăsat. Când trebuia să schimbe autobuzul la Romană tipul a răsărit ca din pământ, barându-i calea spre casă.
- Sărut-măna! Stimată doamnă, v-ați milostivit să aruncați o privire și asupra celui care vă urmărește de ani de zile! Aveți ceva împotrivă dacă vă invit la Casata să servim o prăjitură?
Uite cum era ea nevoită să intre în mrejele acestui bărbat, când pentru ea această relație bărbat-femeie nu mai însemna nimic demult. Sufletul ei mort o trăgea înapoi, dar gândul că va putea muri de cancer o îndemna să primească curtea celui ce era în fața ei. Acum îl privea mai bine. Era un bărbat de statură atletică, plăcut, cu părul prea alb pentru vârsta pe care i-o dădea Ema și destul de inteligent după comportament.
- Ei, ce stați pe gânduri? Aștept răspunsul dumneavoastră!
- M-ați luat prin surprindere! Primesc! Azi fetița mea are ore la școală până târziu. Pot întârzia puțin.
S-au așezat la o masă de două persoane. Fata care servea s-a grăbit să le ia comanda.
- Eu vreau un profiterol!
- Și fata dumneavoastră?
Ema s-a roșit până-n vârful urechilor. Partenerului de asemenea. Pentru a lămuri lucrurile, cel în cauză a spus făcând haz:
- Și fata mea să spună singură!
- Tot un profiterol!
- Nu trebuie să vă simțiți stânjenită! Așa cum sunteți îmbrăcată și cum arătați, păreți o elevă de liceu. Chelnerița n-a exagerat cu nimic. S-a putut înșela ușor.
Când s-a întors cu prăjiturile a încercat să îndrepte gafa făcută.
- Vă rog să mă iertați...
- Nu-ți face probleme! Nu s-a supărat nimeni și mai ales eu...
Era un tip uns cu toate alifiile. Apărea și dispărea din viața Emei fără să spună unde s-a dus și de unde a venit. A simțit că fata are o lume a ei, a încercat s-o cunoască, dar n-a reușit. Asta nu l-a împiedicat să meargă mai departe cu legătura lor. A făcut-o să se atașeze încetul cu încetul, până i‑a devenit indispensabil.
Începuse chiar să țină la el. Aștepta ca ea să fie aceea care să dorească totul de la el. La prima întâlnire Ema s-a purtat ca o școlăriță nepregătită. Tremura ca varga. Nu îndrăznea să se dezbrace. Și atunci a început să fie el cel insistent.
- Stimată doamnă, s-a ales praful de întâlnirea noastră! Speram ca totul să fie la superlativ. Îmi pare rău. Dacă știam că nu ești destul de pregătită eu așteptam! Dar m‑am înșelat!
- Îmi pare rău, nu pot să intru în amănunte, dar cel mai greu lucru din viața mea este să schimb partenerul! Eu credeam că primul bărbat din viața mea va fi și ultimul.
- Ema, nu știu despre tine decât atât cât îmi spui tu, cred că ai fost lovită crunt de viață și te redresezi foarte greu. Eu am răbdare până totul va fi așa cum trebuie! O femeie ca tine este un exemplar rar și nu vreau să te pierd!
Ema a început să plângă, ascunzându-și fața de cel care o privea cu ironie dar și cu un fel de chemare pe care încă n-o înțelegea.
Legătura a durat mult. Ea începuse să se adapteze le noul stil de viață. El o lua așa cum era. N-o presa cu întrebări. Nici el nu spunea nimic despre el. Se potriveau. Fiecare venea de undeva unde celălalt nu avea acces. Fiecare cu secretul lui. Își luase obiceiul s-o ducă și s-o aducă cu mașina de la srviciu. Toți credeau că este Decebal. Multă lume nu-l ținea minte. Iar timpul și distanța mai schimbă omul. Curtezanii Emei simțeau că aveau un rival puternic. Cum reușise ăsta să ajungă la sufletul ei? Ce avea el în plus? gândeau unii, care aveau impresia că de fapt nu este Decebal.
Foarte rar îi zicea pe nume. Ema observase lucrul acesta și cu toate că o deranja nu îndrăznea să-l întrebe.
- Sâmbătă aș vrea să te duc la Valea Râjnoavei! Cred că nu te-ai dus până acum.
- Tot am câteva libere de luat. Trebuie să ne întoarcem până vine fata de la școală!
Au plecat dis-de-dimineață. Totul s-a petrecut ca într-un basm frumos. Ajunsă acasă fata s-a grăbit să scrie în caietul ei.
”Lui parcă i-am transmis toate gândurile mele negre înainte de concediu. Mi-a deschis o poartă aurită, care m-a făcut să nu simt greutatea zilelor care au urmat. Este în stare de lucruri minunate, înălțătoare, ai impresia că te găsești în posesia unui semizeu, cu atâta dărnicie știe să-ți ofere cele mai frumoase și plăcute clipe din viață. O singură zi, una singură, în care mi-a arătat tot ce nu am reușit să văd o viață întreagă. De nenumărate ori îmi voi dori să fiu în locul acela minunat.
La masa de lucru, în timp ce lucrez, îmi trece prin fața ochilor Valea Râjnoavei, aud susurul apei de izvor care clipocea în timp ce noi, goi, ne prăjeam la soare. Nici suflet de om. De jur împrejur, munții plini de brazi, iar în jurul nostru – poienița în care nu mai îndrăznise picior de om să calce până la ora aceea. Mă întreb de multe ori dacă nu cumva a fost vis și nu realitate. Dar când mă gândesc la cele întâmplate îmi dau seama că le-am trăit cu adevărat.
„El” părea făcut din stâncă, un uriaș format de cel mai rafinat dăltuitor în piatră, născut din însuși locul în care ne găseam, colorat din cerul senin care ne acoperea, frate cu brazii care șopteau încetișor la adierea vântului călduț cuvinte de încurajare pentru a ne iubi fără teamă, că nu se mai află nimeni care să ne strice fericirea.
Pentru prima dată în viața mea nu m-am mai simțit jignită pentru ce s-a întâmplat. A fost ceva dumnezeiesc. Ceva înălțător, plin de o vrajă greu de explicat prin cuvinte. Omul acesta în mijlocul naturii devine sublim, ochii parcă nu mai sunt ai lui, devin plini de adorație și iubire. Zâmbetul lui, care de obicei este trist și gânditor, părea că-i arată toată starea lui interioară. Cu toate că trebuia să fie frânt de oboseală nu arăta deloc lucrul acesta. Din contră, era mai în formă ca niciodată și m-a făcut și pe mine să nu fiu obosită și să nu simt răul drumului de mașină de care sufeream. Indiferent ce întreprind cu el, este minunat.
Timpul era măsurat. Stăteam goi unul lângă altul, copleșiți de toată starea de euforie care ne cuprinsese pe amândoi. Totuși trebuia să plecăm...
Nu știu ce gândea ”el”. Eu aș fi vrut să stea timpul în loc. Să nu mai plec din locul acela, să dureze veșnic starea aceea minunată, pe care o găsisem cu atâta greutate. Ne-am îmbrățișat în același timp, încălziți de razele soarelui și de flăcările care ardeau în noi. Un semizeu iubea o pământeană. Mi se părea că sunt mică, mică, strivită de corpul lui uriaș și sănătos. Apa de izvor continua să ne șoptească din nou acceași melodie, brazii cântau în cor, vântul adia ușor, un ansamblu plin de feerie. Când s-a terminat am rămas amândoi sfârșiți de atâta dăruire. Puteam să mor. Cunoscusem momente pe care nu orice muritor de rând le poate întâlni. Și totuși, dacă altă dată simțeam nevoia să-l întreb dacă mă iubește sau nu, atunci a fost singura dată când nu am mai vrut să și aud lucrul acesta, pentru că îl simțisem cu prisosință din cele întâmplate în ziua aceea.
Botezul grasului în izvor a fost partea comică a celor petrecute. Un zeu delicios care știe să aibe și umor în ceea ce face. Partea cea mai grea a fost aceea că trebuia în fine să mai și plecăm, nu ne era deloc la îndemână lucrul acesta. Parcă și ”el” dorea la fel ca mine să rămânem acolo, uitați de toată lumea, cu fericirea noastră. Dar cum acest lucru nu era posibil, a trebuit să spunem adio la cele mai frumoase și minunate lucruri pe care le-am văzut în viața mea. Au fost oare frumoase cu adevărat? Sau mi s-a părut, deoarece eram cu ”el” și a știut cum să facă să mi se pară frumoase? Drumul la întoarcere a fost și mai frumos ca la sosire. O priveliște de basme era de o parte și de alta a șoselei. Eu, pe care mă apucă somnul la drum lung, de data aceasta nici un singur ochi nu am închis. Dacă mă bătea cineva și nu aș fi putut.
Fiecare căsuță de pe colină doream să fie casa noastră, să stăm numai noi doi, să nu ne deranjeze nimeni în iubirea noastră. Apoi să murim liniștiți și sătui unul de celălalt pe lumea aceasta, iar dacă va exista alta să fim tot împreună; oricât de greu ar fi, dar împreună. Când am ajuns în București și-a trebuit să mă despart de el mi s-a părut cel mai nenorocit moment din viața mea. Era nedrept s-o ia fiecare în altă parte. Mergeam spre casă cu lacrimi în ochi și inima sfâșiată de durere. Aș fi dorit ca după atâtea clipe frumoase să mă pot lipi de el obosită și fericită, iar el să mă cuprindă în brațele lui puternice și ocrotitoare. Să dormim liniștiți savurând unul în brațele celuilalt pentru câteva clipe, momentele frumoase care s-au petrecut în timpul zilei. Dar fericirea nu este de lungă durată, tot ce este frumos se termină repede.
M-am întors acasă singură, singură, copleșită și mâhnită de despărțirea noastră, punând în fața ușii apartamentului meu punct la cele întâmplate, trebuind să-mi iau fața obișnuită pentru ca Sideroza să nu-și dea seama de cele întâmplate. Parcă simțise o parte din fericirea mea. M-a privit cu multă răceală și s-a uitat în continuare la televizor. Nu mi-a păsat. Îmi era totuna ce se întâmpla cu mine. Nu-mi mai amintesc precis dacă am mai fost în stare să-mi fac duș sau nu. Dar știu că m-am pomenit în pat, învelită cu plapuma, cu totul că era în toiul verii – mie îmi era acum frig – și plângeam încetișor, să nu mă audă fiica mea.
Cu ochii închiși gândeam: ”Doamne, acum aș vrea să mor, să se sfârșească odată această suferință!” Noaptea am retrăit în vis încă o dată frumusețea zilei petrecute împreună. Tot concediul m-am gândit la această zi minunată. Legătura noastră nu are trecut și nici viitor. Noi trăim numai pentru celălalt, venind din lumea noastră, fără să dăm socoteală.”