Stau pe trecere, strigă unu’ îmbrăcat într-un taxi galben de furie să mă dau la o parte, cred. Þin telefoanele la urechi, nu aud exact ce vrea și îi fac semn să circule, deși nu sunt agent. Ba da, sunt. Agent de vânzări. M-a întrebat copilu’, de la înălțimea celor 1,85 m. ai lui, ce vând. „Credite, aia vând”. „Și-ți iese?”. „Da, pentru benzină”. „Și cu benzina ce faci?”. „Merg cu mașina, cum ce?”. „De ce mergi cu mașina?”. „Ca să vând credite, e la mintea cocoșului!”. Râde el, da’ râde degeaba, ca rusu cu ARLUSU, când făceam comerț interstatal și noi le dădeam chirpici, contra paie pentru chirpici.
Bat strada în lung și în lat, pun fluturi în cutiile poștale, babele și moșii de iarnă/vară ai scărilor bombăne „Sclavilor, stricați hârtia, pădurile țării se duc!”. Peste ceva timp mă sună: „Vreau!”. Vin, îi dau banii, semnează contractul. Zice „mulțumesc, spasiba, danke șoșon etc. mai ia și dumneata o dulceață, un pahar cu lapte”. Refuz politicos, iar când trec pentru rată, sictir. „N-am”, cu buzunarele ciulite, moromețian. Cade clientu’, cade procentu’, target neam, simt răsuflarea rece a iernii în ceafă. Și nu numai a iernii. Dau credite, mă cred un mic Dumnezeu ambulant pe zona mea de case și blocuri, dar nu sunt de capul meu. Altă poveste în altă traistă. Deocamdată, vorbesc la telefon cu dumneaei, clienta de spumă. Căsătorită cu un tablagiu de proximitate. E studentă de faza a doua, dar spune ca are de predat niște cursuri. Dacă lecturează, e cel puțin lector, așa înțeleg. Dacă merge spre facultate, se lărgesc trotuarele. Când ajunge, porțile cad, ca o cortină de ateneu. Rectorul e numai prima parte din cuvânt pe lângă ea. I-am zis purcica. În gând. O văzusem o dată, de mult, plină de ea, grație sub șunci. Bine așezate. Ea galantar, eu galanton. Nici nu se uitase la mine. La telefon, apoi, numai ea. Chiar dacă are, nu dă, de săptămâni bune. Realizări mărețe, împrumutul minor, ca și mine, zice. Mă încing, îi spun că o fi la facultate, dar pare în afara facultăților. E la Petre Andrei, ca la un prieten de familie, iar eu nu am nivelul care să-mi permită convorbirea. De parcă s-ar fi inventat cartelele cu acces diferențiat, pe facultăți. Nu mai vorbește cu mine, vrea cu domnul Director. Domnul respectiv e lângă mine, în mașina firmei, mustăcește fără mustață. Preia firul convorbirii: „Petru Arbănaș, manager, sărumâna. Da, aveți dreptate, agentul nostru a înțeles greșit (protestez mut, dă din mână - adică e nebună, nu vezi?). Nu, nu e idiot, vă rog, e un domn destul de ocupat. Plătiți săptămâna viitoare și pentru cele restante. Da, ok, vin eu, nu el. Sunteți o drăguță, mulțumesc (mă strâmb și dau ochii peste cap, strigând, tot mut, către ceruri, ditamai directoru’ se abține cu stoicism de la hohote). Da, săptămâna viitoare, marți, sunt la dumneavoastră. Și eu, de-abia aștept să ne vedem. Mulțumesc, un week-end plăcut, domniță, sărutmâinile.” Închide, mimez gestul mahmurului cu dureri de stomac, el râde, descătușat: „Domnu` Daniel, așa e în vânzări, avem în meniu cel puțin o broască pe zi”. „O purcică!”. „Caz fericit, noroc chior. Marțea viitoare mergem împreună”. Marți, la 5 seara, nu vine. Mă duc singur, la coafor. Nu îmi fac permanent, acolo lucrează dumneaei, clienta de spumă, cu schimbul. Schimbul e o rudă, care se uită plictisită și brunetă la mine. „E la facultate, are cursuri”. „Da, știu că are. Da’ bani pentru rată?” „De la „Cent cu Cent”? O sun acum!”. Sună. „Da, e aici, ți-l dau la telefon”. Dau din brațe a refuz politicos, schimbul nu și nu. La celular, miere: „Alooo, vă rog să mă scuzați, vin imediat, am întârziat. Așa e la facultate, nici nu știi când trec orele”. „Sau clipele.” „Da, trăim clipele.” „Noi pe ele și ele pe noi.” „Vaaai, ce spiritual sunteți, de-abia aștept să ne întâlnim”. „Gând la gând.” Spiritualul din mine are pieptul ieșit de mândrie. Eu nu, știu de ce. Peste 5 minute, când apare în ușă, se face soare până în fundul căștilor. Are zâmbetul întins dintr-o parte în alta a corpului, e o bomboană fondantă de 100 de kile în viu, de toți banii. Nici eu nu-s departe. Îmi întinde mâna, tremurând de plăcere, să i-o pup. „Deea! Ce bine-mi pare că vă văd!”.”Și mie, vă dați seama”. Își dă, clipocește sub creme. Scoate un teanc de sute, din poșeta cât o turbincă. Tai chitanța, semnăm, înmulțesc cu zero-cinci în gând și mă bucur silențios, din procent în procent. Mulțumesc frumos, dau din coadă. O coadă de mătură, lângă perete, de care mă lipesc. „Vaai, ce amabil sunteți!” „Nu pe cât dumneavoastră de drăguță.” „Îmi pare rău că am plătit în avans, aș fi vrut să vă văd mai des.” Râdem împreunați de simpatie „Nu e nici o problemă, puteți plăti în continuare în avans.” „Cât de puțin, da?” „Puțân câti puțân…”. Ne despărțim, îmbujorați. Are ochii strălucitori: „Sper să ne revedem cât mai curând!” „Și eu. Mulțumesc, seară bună.” „Eu vă mulțumesc, m-ați salvat, seară minunată să aveți, domnule Arbănaș!”. Mă opresc, în tocul ușii, cu piciorul drept, de fugă, în afară: „Bratu… Daniel Bratu!” „Poooftiiim?” Bag viteză și strig, din mers, ca o locomotivă cu aburi: „Domnul manager Arbănaș își cere scuze, n-a putut veni!”. În spatele meu, uși trântite. Þipete. Deja departe, alerg, cu buzunarul de la piept plin.
Seara târziu, după 12, telefon, fără număr. „Bă, să te pună dracu să te mai ții după nevastă-mea. Sau să-i mai dai vreun telefon. Te împușc, auzi? Ca pe un câine te împușc…”. Cu încredere în apariția zorilor, mulțumit de mine, deocamdată închid…