XXIX

Ema, începătoare în astfel de probleme, avea impresia că toți trecătorii știau ce făcuse ea. Îi era rușine, dar simțea că devenea o altă femeie. Se maturiza cu fiecare zi ce trecea. Roua dimineții îi împrospăta obrajii. Silueta de femeie, fără tendințe de îngrășare, îmbrăcată în rochii croșetate de Meri, o făcea și mai atrăgătoare. Părul grizonat îi venea perfect la fața tânără, care nu dădea semne de îmbătrânire. La revista de dimineață toți o priveau cu plăcere și admirație când intra pe poartă.
Șeful intră val-vârtej în birou. După figura nervoasă îți dădeai seama ca subaltern că ceva îl supărase. Se repezi în ultimul birou și-i strigă pe toți să vină la el.
- Iar trebuie să detașăm câțiva oameni la Academia Militară! Se lucrează la cel de-al doilea volum “Istoria Militară a Poporului Român”. Au nevoie de trei oameni pentru desenele care însoțesc această carte. Eu m-am gândit la Ema, Lucica și nea Fănică. Aveți ceva împotrivă? Dacă nu, chiar acum trebuie să vă prezentați. Vă așteaptă peste o oră cineva la poartă.
Șeful întreba doar așa, de formă. Ordinul nu se discuta. Nimeni nu comenta o astfel de situație. Fiecăruia îi venea rândul. Omul potrivit pentru lucrarea potrivită. Erau pregătiți pentru orice situație.
Lucrarea era condusă de un general cu figură de om inteligent și bun. I-a privit cu simpatie și le-a dat imediat de lucru.
- Ai văzut, Ema, cum se uita tovarășul general la tine?
- Ba nu, la mine se uita! râse Lucica, uitându-se cu subînțeles la nea Fănică.
- Eu cred că la mine! începu să glumească nea Fănică.
Fata nu le răspunse. Era obișnuită ca cei din grupul în care era detașată să facă haz de cei care rămâneau cu ochii pironiți pe ea. Lucrarea se terminase și generalul nu le dădea drumul la unitate. Tot mai găsea câte ceva de făcut. În pauzele de lucru le povestea cum luptase el în Cel de-al Doilea Război Mondial. Avea un glas blând și plăcut. Cei trei se întrebau dacă povestea la toată lumea sau numai lor.
Într-una din zile, nea Fănică își ia inima-n dinți și îndrăznește să-l avertizeze pe general că trebuie să se întoarcă la unitate.
- Tovarășe general, noi ne-am cam terminat treaba! Avem mult de lucru și la unitate. Vă rog să ne permiteți mâine să nu mai venim!
- Bine! Sunt foarte mulțumit de lucrare! A ieșit excelent! Am să-i dau telefon comandantului, dacă va mai fi nevoie de corecturi voi chema numai pe unul dintre voi.
După o săptămână Ema era chemată. Generalul a condus-o chiar în biroul lui. O așteptase cu o masă plină de bunătăți, iar într-o parte era așezat un pat de campanie. Nici vorbă de corecturi. Avea dreptate nea Fănică, generalul îi pusese gând rău. Era consternată. Generalul a observat ezitarea ei de a lua parte la jocul lui periculos.
- Îndrăznește, Ema! Ia loc! Am vrut să mă revanșez pentru lucrarea reușită pe care mi-ai executat-o.
- Vă mulțumesc! Am făcut-o toți trei. Trebuia să vin și cu colegii mei!
- A, nu! Ne-ar fi stânjenit! Vroiam să fim singuri! Sevește ce-ți place! Restul poți lua pentru fetița ta. Eu nu mă omor după dulciuri.
Ema din politețe a servit. Generalul a desfăcut o sticlă de șampanie, care a sărit toată pe el. Îi udase tot vestonul. Fata a sărit cu o batistă să-l șteargă. Generalul îi urmărea toate mișcările. Își băgase nasul în părul ei grizonat. O cuprinse în brațe și încercă s-o sărute.
- Tovarășe general, vă rog! Nu faceți așa ceva! Eu nu mă las sărutată decât de bărbatul pe care-l iubesc! Nu mă sărut așa la întâmplare! Dumneavoastră sunteți mai în vârstă decât tatăl meu! Mi s-ar părea un incest! Vă rog...
- Ema, vârsta nu are nicio importanță! Ai trezit în mine simțuri și sentimente pe care le credeam moarte demult! Dă-mi șansa să-ți arăt lucruri minunate! Nu mă respinge fără să mă cunoști! Pot să fac din tine colaboratoare permanentă a mea. Fac din tine o femeie bogată! Eu câștig bine cu cărțile mele. Nu vei duce lipsă de nimic!
- Nu pot! Vă rog iertați-mă! Nu vreau să vă jignesc, nu mă pot culca cu un bărbat pe care nu-l iubesc nici măcar din milă!
Generalul continua s-o privescă cu bunătate. Era atâta disperare și umilință în ochii lui încât Emei i s-a făcut milă de el.
- Vă mulțumesc pentru cuvintele dumneavoastră frumoase și pentru tratație! Aș vrea să plec! Rămâneți cu bine! Mă întorc la unitate!
Ușa era închisă. Ema se întoarce disperată spre general și-l țintuiește cu reproș.
- Ușa am închis-o! Fără voia mea nu pleci nicăieri!
- Am să țip să audă toată Academia! Ne facem de râs! V-am spus că nu cedez!
Generalul începe s-o fugărească prin birou. Reușise să-și dea pantalonii jos. Era în veston și în chiloți până la genunchi. Tablol acesta jalnic a făcut-o pe femeie să se simtă jignită. Picioarele descarnate care-i ieșeau la iveală îl făceau și mai grotesc decât era. Ea se repede la clanță și trage puternic de ea. Generalul o prinde de rochi și o sfâșie, lăsând‑o numai în chiloți. Stupefiat că rochia îi ascunsese mai multă frumusețe decât se aștepta, a ezitat să meargă în continuare cu planurile tactice de agresiune. Admira formele ei minunate, sânii fără cusur și o puritate pe care o simțea permanent transmisă de această femeie.
Ema, simțindu-se agresată, văzu în fața ochilor o pată roșie care lua proporții. Se repezi la general și-l răstigni de peretele biroului, lovindu-l puternic cu genunchiul în burtă.
- V-am rugat să nu mă agresați! În momentele acestea nu mai răspund de mine!
Buzele generalului se albiseră lipindu-se de dinți, ochii, care până atunci fuseseră aprinși de un foc mistuitor, acum păreau fără viață. A căzut moale la picioarele ei. Văzându-l fără vlagă Ema a început să plângă disperată. S-a repezit, a luat prosopul de la lavoar, l-a udat și i l-a pus pe frunte.
- Tovarășe general, îmi pare rău! N-am vrut să vă lovesc atât de rău! Să nu muriți! Toți ar crede că am făcut-o intenționat! Am o fetiță de crescut! Vă implor, iertați-mă!
Generalului nu-i venea să deschidă ochii. Se simțea bine în poala ei. În tot acest timp nici nu și-a dat seama că s-a învârtit goală în jurul lui. Dacă intra cineva? Ar fi crezut că ea a vrut să-l violeze. Generalul avea o reputație ireproșabilă. Nimeni n-ar fi crezut că el este vinovatul. Nu putea nici să-l reclame. Îi simțea căldura pulpelor, își reproșa că s-a grăbit. Asta nu era femeie s-o arunci în pat de la prima întâlnire. Da! A greșit!
- Ema, pentru cine te păstrezi? Nici un bărbat din lumea asta nu merită să-i fii fidelă! Tu ești născută să faci mai mulți bărbați fericiți! Mai gândește-te la propunerile mele!
- Mă păstrez pentru mine și fetița mea! Restul nu contează pentru mine! Sunt supărată că mi-ați rupt rochia, cum mă duc eu acasă acum?
- O să dau ordin să te ducă cu mașina!
- Vai de mine! O să știe toată lumea! Nu se poate! Poate aveți un ac cu ață prin sertar să-mi cos rochia!
N-au găsit decât niște ace de gămălie și agrafe de prins hârtie. S-au chinuit amândoi să repare răul făcut. Generalul era sigur că fata nu va comenta cu nimeni cele întâmplate. S-au despărțit ca doi prieteni. După o periadă de timp șeful îi transmite că trebuie să mai facă unele corecturi la lucrare. Generalul nu renunțase. Dar Ema, cu riscul de a pierde prima care i se cuvenea pe cele trei luni, a refuzat să se ducă. Nu mai vroia să treacă încă o dată prin ce a trecut.
- Vă rog din suflet, trimiteți-l pe nea Fănică sau pe Lucica! Eu una nu mă mai duc! Este pentru prima oară când refuz să mă prezint la lucru în detașare. Am motivele mele! Dumneavoastră sunteți omul care mă înțelege. Ca șef mă puteți înlocui!
- Spune-mi ce ți-a făcut generalul data trecută, de nu mai vrei să-l vezi! Mie poți să-mi spui, sunt om serios și te apreciez foarte mult!
- Nu mi-a făcut nimic, fiți sigur!
- S-a întâmplat ca atunci cu Aurel la Sinaia?
Ema nu i-a răspuns. Întâmplarea de la Sinaia era la fel de tristă ca și aceasta.
Aurora era o colegă care-și cumpărase un Trabant alb. Era îndrăgostită de el. Trebuia să-i facă rodajul și l-a rugat pe Aurel, care era meșter mare la condus mașini. Acesta i-a promis că merge numai dacă o ia și pe Ema. Fata abia se despărțise de soț. Simțea pentru prima dată ce înseamnă libertatea. O libertate cucerită aproape cu sângele ei. Pentru a-și omorî singurătatea s-a dus cu ei în rodaj. Vremea era o splendoare. Ziua se arăta darnică cu cei ce plecau la munte. Partenerii de mașină spuneau bancuri. Ema râdea de bancurile lui Aurel, cu toate că unele erau cam piperate. Ajunși la destinație au luat masa împreună. Viața era totuși frumoasă. Doar singur trebuia să ți-o faci. Razele soarelui îi încălzeau simțurile lui Aurel, care se străduia să-și ascundă gândurile care-l frământau. Toată ziua a fost o încântare, cu toate că Ema își aducea aminte ce pățise cu Decebal în luna de miere. Dar nu trebuia să plângă toată viața nereușita căsniciei. Avea o misiune grea. S-o crească și s-o educe pe Sideroza, pentru a nu trece prin ce-a trecut ea. Îi va sta mereu de veghe. Dacă ar fi suportat mașina și a patra persoană ar fi luat-o cu ea. Acum s-ar fi bucurat împreună de toate aceste frumuseți. Ea credea că nicio altă țară din lume nu era atât de frumoasă ca România. Nimeni nu știa mai bine decât ea ce forme de relief compunea partea aceasta de pământ sfânt a Globului Pământesc. De câte ori gândea așa simțea cum i se desface carnea de pe oase, simțind plăcerea supremă față de țara în care s-a născut.
Ema privea cu nesaț pe fereastra mașinii. Sufletul ei de artist ar fi vrut să cupridă într-un tablou enorm tot ce-i apărea în față în goana mașinii. Aurel era tăcut. Parcă punea ceva la cale. Încercările Aurorei de a-l face să mai spună bancuri au rămas fără răspuns.
- Aurora, știi ceva?, eu zic să te duc întâi pe tine acasă! Iar eu cu Ema ne urcăm în mașina mea și o duc! Am întârziat prea mult și mă așteaptă familia. Nu vreau să am probleme cu nevastă-mea!
- E foarte bine! Dar să ai grijă de Ema! Nu vreau să i se întâmple ceva!
- Pe mine să mă ducă la mămica! E aproape de tine! O iau pe Sideroza și mă duc cu troleibuzul acasă! Nu vă faceți probleme!
S-au urcat în mașina lui Aurel. Acesta vroia să pară foarte serios. Când a ajuns pe drumul serii, în loc să facă la dreapta spre cimitirul Ghencea, a luat-o ca nebunul înainte, cu viteză maximă.
- Ce faci, ai greșit drumul?
- Mă crezi prost? Acum să te văd ce-o să faci singură cu mine în mașină! Mergem până la capătul lumii! Am scăpat de jandarmul de Aurora. Acum ești numai a mea, paștele mă-sii! M-ai chinuit ani de zile! Azi a fost cea mai grea tortură pentru mine. Niciodată nu am stat așa de aproape de o femeie pe care am dorit-o și să nu pot să-i fac nimic! Mi s-a umflat totul în mine! Dacă nu mă descarc înebunesc! Și sunt prea tânăr!
- Ai înnebunit? Ce mergi cu o viteză așa de mare? Ai făcut toată ziua pe domnul ca să-ți atingi scopul! Să-ți fie rușine! Dacă era să mă culc cu tine o făceam de mult! Nu trebuia să mă furi cu mașina!
- Acum te am în mână! Pot să fac ce vreau cu tine! Te sfătuiesc să-mi cedezi! Colegii știu că am rămas singuri. O să le spună Aurora, așa că, ori faci ori nu, ei tot or să creadă că ai făcut. Mai ales șeful, care e mort după tine!
- Contează ce cred eu, nu ce crede lumea! Întoarce mașina, o să-ți pierzi timpul, eu nu mă las violată de tine!
- Mai vedem noi! Încă nu s-a născut femeia care să nu‑mi cedeze! Până acum pe toate le-am avut!
După două ore de mers cu viteză maximă, nebunul a oprit.
- Nu mă mișc de aici până nu te culci cu mine!
Era întuneric beznă. Doar din când în când un țăran cu o coasă sau sapă pe umăr zgâia ochii și se întreba ce căutau cei doi în toiul nopții în mijlocul câmpului. Emei chiar începuse să-i fie frică. Sfaturile lui George și Nelu nu credea că-i vor putea fi de ajutor. Știa ea că ăsta era un bădăran, dar că va ajunge în mâinile lui nu și-ar fi dorit niciodată. Era disperată. Nu avea la cine cere ajutor. Dacă ar fi apelat la puținii care treceau pe lângă mașină poate i-ar fi dat cu sapa‑n cap lui Aurel și, rămasă singură, ce se făcea? Nici nu știa să se întoarcă acasă. Cel de lângă ea părea nerăbdător. Întinde mâna s-o dezbrace. Ea se retrage scârbită într-un colț de mașină. El se desface la pantaloni și la vederea membrului fata începe să țipe. O lupă crâncenă începe între parteneri. Ea folosește tot ce-a fost învățată, dar fără să-l biruie. Îi dă un pumn în bărbie. El se înfurie și mai rău. În învălmășeala respectivă ceasul îi zboară prin mașină. Se preface că e pe punctul de a-i ceda și cu piciorul îl lovește în locul de care era el cel mai mândru. Acesta de durere o lasă.
- Ar trebui să te omor pentru ce mi-ai făcut! Cine te-a învățat căcănăria asta? Acum nu sunt bun de nimic! Te las în mijlocul câmpului și plec! Paștele mă-tii, parcă ți-o luam, tot acolo rămânea! Dar nu-mi scapi tu mie! Dă-te jos din mașină!
- Agitat cum ești ai uitat că Aurora știe că m-ai luat cu mașina. Va spune mâine șefului, și cum știe de ce ești în stare, nu vei scăpa nedescoperit! Așa că du-mă de unde m-ai luat, cu restul mă descurc singură.
Restul drumului a fost fără cuvinte. A doua zi la serviciu Aurel a apărut parcă se întorsese dintr-o misiune cu dușmanul. Era tot plin de vânătăi, îi săriseră doi dinți care erau puși, și foarte supărat. Ceasul nu-l recuperase.
- Ce ți s-a întâmplat, măi Aurele? Cine te-a adus în halul ăsta?
- Cine să mă aducă? Doamna Peal, băga-o-aș în paștele mă-sii! Era mai bine s-o fac fericită decât să mă bat cu ea! Ai avut dreptate, dacă o femeie nu vrea să cedeze, nu vrea și gata! Până acum pe toate pe care le-am vrut le-am avut.
Aurora zâmbea cu subînțeles la șef. Acesta se întreba cum o fată atât de delicată și finuță ca Ema găsea în ea atâta putere să se poată apăra de agresorii nepoftiți. Stima și considerația lui creșteau odată cu trecerea timpului. Aurel o bună bucată de timp nu îndrăznea să vorbească cu ea. După o perioadă totul s-a dat uitării și au început din nou să vorbească. Doar din când în când, la câte o zi onomastică, o amenința în fața colectivului:
- Să fiu al dracului dacă pentru bătaia aia eu mă las păgubaș! Și când vei fi la pensie am să te caut să-mi iau revanșa! Poate atunci n-o să se mai uite nimeni la tine și o să‑mi duci dorul! Paștele mă-tii!
Și acum povestea cu generalul. Șeful l-a anunțat pe comandant că Ema se simte rău și poate fi înlocuită cu unul din cei doi care luaseră parte la lucrare. Generalul a refuzat. De atunci n-a mai auzit nimic de el.
Când a primit volumul, numele lui era încadrat cu chenar negru. Ce păcat! Se stinsese din viață un mare istoric al țării. Un om minunat. Inima ei s-a strâns încătușată de durere. Asemenea oameni nu trebuiau să moară, trebuia să trăiască pentru țara lui. S-a străduit să arate lumii prin cărțile sale, statornicia neamului românesc. Tradițiile militare ale națiunii române din cele mai vechi timpuri.