XXX

Era început de noiembrie. O ploaie rece și deasă se dăriua pământului, însetat de o vară fierbinte. Până acum nu plouase. Vara reușise să înghită ultima picătură de umiditate aflată în natură. Ema simțea însă că are temperatură. Picăturile de ploaie îi micșorau din focul care o ardea atât pe dinăuntru cât și pe dinafară. Valea Râjnoavei lăsase urme adânci în organismul ei. Fericirea pe care o simțise atunci se transformase în disperare. Răul pe care îl simțea era cu ochi. Lacrimile și ploaia se amestecau curgându-i pe obrajii înfierbântați de neputința rezolvării acestui necaz. ”El” dispăruse de o bucată bună de vreme. Așa era legătura lor. Dispărea și apărea ca fiul risipitor, fără să dea nicio explicație, iar Ema trebuia să-l primească, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. De data aceasta era ceva deosebit. Simțea nevoia să se consulte cu el, mai ales că avorturile erau interzise. Poate cunoștea pe cineva și putea s-o ajute. Dar el nu apărea.
Timpul o presa. Înnebunită de disperare s-a dus la doctor. După cum era de desfigurată și-a dat seama că ceva groaznic se întâmpla cu această femeie.
- Bună ziua! Domnule doctor, sunt disperată! Viața mea este în mâinile dumneavoastră! Altfel trebuie să mă sinucid!
- Liniștiți-vă, ce s-a întâmplat atât de grav?
- Nu am spus nimănui până acum! Dar în acest moment nu mai contează. Eu sunt despărțită de soțul meu de ani de zile. Am o fetiță. Sunt însăărcinată și cred că înțelegeți că nu pot păstra sarcina. Cum să-i explic eu fetiței că o femeie fără soț mai poate da naștere unui copil? De când m‑am îngrijit singură de ea, am căutat s-a fac să aibă încredere măcar în mine! I-am fost un exemplu bun. Legătura pe care o am este secretul meu. Am încercat să stau singură, dar sănătatea, care începuse să-și ceară drepturile, m-a determinat să-mi aleg un partener. Și așa am ajuns disperată la dumneavoastră!
- Vă stimez foarte mult! Vă înțeleg situația gravă prin care treceți! Dar ce-mi cereți este foarte grav, mai ales că sunt militar! Nu vă pot ajuta, oricât aș vrea! Am familie, dacă sunt prins voi fi dat afară din unitate! Înseamnă că am suferit și am învățat degeaba! Îmi cereți un lucru foarte, foarte grav! Nu vă pot ajuta, ar trebui să pierd totul! Încercați la un civil!
- Și aceștia sunt foarte rari! Iar cei care riscă cer niște prețuri exorbitante! Eu trăiesc dintr-un singur salariu, fetița nu are pensie alimentară, nu am de unde să plătesc! Nu‑mi rămâne decât să-mi pun capăt zilelor! Pe fată o s-o crească tatăl, când se va face mare o să înțeleagă prin ce-am trecut! Acum e prea mică, n-aș putea să-i explic cum am ajuns cu burta mare!
Disperarea și suferința acestei femei l-a impresionat profund pe medic. În timp ce vorbea, el se gândea la soluția optimă, s-o poată ajuta.
- Doamnă Ema, vă cunosc de mult! Am toată stima pentru un om ca dumneavoastră! Vă înțeleg și ca medic și ca om. Nu-mi dau seama de ce nu v-ați luat măsuri de protecție, sunteți o femeie cultă. Trebuia măcar calendarul să-l țineți!
- Cu calendarul acesta blestemat am făcut treizeci și două de întreruperi de sarcină când eram căsătorită, eu nu am ciclul regulat! Am suferit de această maladie de când a apărut prima dată. Și de altfel cred că pentru mine nu există nicio metodă, am o fertilitate cred peste limitele normale.
- Am să-ncerc să vă ajut! Pentru acest lucru trebuie o discreție totală! Nu trebuie să afle nimeni, în afară de noi doi. E o treabă foarte serioasă. Putem ajunge amândoi la pușcărie. Eu zic să terminăm cu nenorocirea asta la mine sau la dumneavoastră acasă. Aici nu se poate, dă cineva peste noi și am încurcat-o!
- Nici la mine nu se poate! Ar afla fetița și soțul meu mai vine din când în când, are muncă de teren și nu a plecat definitiv de acasă! Cred că ar fi bine la mama mea. Este o femeie discretă și cunoaște situația. Ea m-a încurajat să vin la dumneavoastră. Dimineața toți sunt plecați la serviciu.
- Bine, dați-mi adresa și discutați cu mama dumneavoastră!
Ema a început să plângă de bucurie. Ea, care condamna întotdeauna femeile care, în filme sau în cărți, sărutau mâinile unui bărbat care le protejau, pentru prima dată a simțit și ea acest sentiment, s-a repezit la doctor, i-a luat mâinile și i le-a sărutat. Fără cuvinte a fugit din cabinet. Doctorul a rămas năuc, uitându-se după ea cum dispare ca o nălucă.
Meri a luat iar parte la disperarea Emei. Doamne, prin câte mai trecea fetița ei! Semăna cu ea. Era de ajuns să facă dragoste cu George că iar rămânea însărcinată. Parcă la ea era mai ușor. Pentru fiica ei suferea mult mai mult. După plecarea doctorului, care nu avusese nicio pretenție pentru ce făcuse, ba mai mult, o sfătuise să fie mult mai atentă în viitor, Ema i-a luat și mâinile lui Meri și i le-a sărutat.
- Mamă, mămica mea bună, îți mulțumesc pentru tot ceea ce faci pentru mine! Eu vreau să fiu o fiică bună și mereu te supăr cu necazurile mele. Dacă viața ar fi fost mai bună cu mine ar fi fost altfel. Nu sunt făcută pentru o asemenea viață. Mi-am dorit să am familia mea, să fiu partenera unui singur bărbat. Viața asta nenorocită mă pune la grele încercări. Acum, după atâta suferință, sunt fericită că fiica mea nu va afla niciodată prin ce-am trecut. Iar tu, mămica mea scumpă, ești o minune lăsată pe pământ!
Meri era atât de impresionată că nu-și găsea nici puținele cuvine pe care le spunea altă dată fetei. O mângâia încet pe frunte. Gândea că cel mai bun copil al ei, care o înțelegea ca mamă și ca om, avea parte numai de suferințe. Fata asta aproape nimic din ce și-a dorit nu a avut. Bine măcar că are fetița aceea minunată și casa pe care și-a dorit-o întotdeauna. În mângâierea gândurilor ei, Ema a adormit. S-a retras în vârful picioarelor și a plecat să-i facă scovergi, să le găsească calde când se va trezi.
Ema nu-și clarificase încă sentimentele pentru fiul risipitor. Nu-l ura la fel ca pe Decebal după ce trecea printr-o astfel de nenorocire. La început a fost îngrozită de sarcina respectivă și disperată că nu va putea scăpa de ea. Acum era liniștită, dar parcă îi părea rău că destinul nu-i dădea voie să aibe și ea o familie Ca majoritatea femeilor pe care le cunoștea.
”El” a apărut mult mai târziu, ca și când s-ar fi despărțit ieri.
- Văd că mi-ai simțit lipsa! Ești palidă și puțin schimbată!
Ce fel de om o fi acesta? se întreba ea. Vine și pleacă fără să dea socoteală de ce face, iar ea trebuie să-l primească cu brațele deschise ca și când totul era normal. Această situație anormală în care cei doi trăiau, pe Ema o sfârteca până în adâncul sufletului, la el nu lăsa nicio urmă.
- Da. Am avut câteva probleme.
- Ce? Tu îmi faci mie mărturisiri?
”El” tăcea. Conducea mai repede mașina. Lua viteză maximă. Întotdeauna cesta era răspunsul pe care i-l dădea.
- Înseamnă că m-am grăbit degeaba! Nu ai chef de mine. Ești supărată.
Ema se închidea și mai mult în ea. La ce i-ar fi folosit să-i spună adevărul, prin ce-a trecut ea de când nu s-au văzut? Că de fapt între timp putea să fie tată. Dar la ce i-ar fi folosit? Tot nu scotea nimic de la el.
- Ar trebui să stăm mai mult timp departe unul de celălalt, să ne verificăm sentimentele...
- Nu crezi că am stat destul? Eu mi-am verificat sentimentele de acum cinci ani, de când te-am văzut prima dată. Nu este nevoie să mi le verific. Poate tu ai nevoie.
Era ca o stâncă. Nu puteai pătrunde în interiorul lui. Oricât de abil ai fi fost tot el cădea în picioare de fiecare dată. Din această cauză Ema era confuză și se retrăgea în lumea ei fără să-l ia cu ea.
Ajunsă acasă a constatat bucuroasă că Sideroza nu s-a întors de la școală. S-a dezbrăcat, și-a aruncat geanta, a băut însetată un pahar cu apă și s-a grăbit să scrie în jurnalul ei sentimentele care o copleșeau.
”Am luat o hotărâre groaznică. Ceva mai puternic decât mine mă îndeamnă să fac acest lucru. Voi reveni oare? Voi găsi putere suficientă în mine, să-i rezist când îl voi vedea? Mii de întrebări mă frământă, fără de răspuns. Când m-am hotărât să fac acest pas, credeam că totul merge de la sine, că nu voi mai fi nevoită să-l văd, să-l aud. Dar presupunerile mele s-au întors împotriva mea, deoarece nu‑mi trecea prin cap că refuzul meu de a-l vedea poate să-l alarmeze atât de mult. Mă gândesc cu îngrijorare cum să încep mâine. Nu vreau să-i spun nimic din zbuciumul meu sufletesc, cu pur și simplu să-i spun că nu-l iubesc. Știu cât este de mândru și orgolios și asta ar fi cea mai bună armă împotriva lui, ar fi singurul argument care ar sta în picioare în fața lui. Ce se întâmplă cu mine? Nu simt influența nimănui, pentru că nu discut cu nimeni astfel de lucruri. Cum să-i spun că de la un timp nu mai este nimic din ce-a fost? Că înseilează zilele pentru a ajunge la cea finală, că după aceea câteva zile nu mai dă niciun semn de viață și când are nevoie iar de mine începe să mă caute insistent. Că adunate toate la un loc, s-a format un ”tot” mare din care nu mai pot ieși, mă înăbușă, mă omoară. Trăiesc sentimentul unei rude sărace, care așteaptă de la ruda bogată să-i dea firimiturile pe care le aruncă de la masa lui. Că m-am săturat de acest fel de viață și nu sunt născută pentru asemenea lucruri, că face totul în goana mașinii, că este subjugat sub toate aspectele de această cutie metalică, care îi răpește 99% din preocupările lui zilnice. Că nu sunt omul care să lupt pentru a-mi obține drepturile asupra partenerului și prefer să mă retrag cu necazurile mele, lăsându-l pe el cu ale lui. De mică am cedat în fața celor pe care i-am iubit, chiar când am avut eu dreptate. Pe părinți nu i-am insultat niciodată, pe Decebal l-am lăsat întotdeauna să facă ce a crezut el că este bine, ca soră, cu frații mei am tăcut și i-am lăsat în pace, ca mamă sunt roaba și sclava copilului meu. Cu toate că sunt un om bun, totuși din când în când o revoltă fără margini se naște în mine, o revoltă puternică, care mă face să iau niște măsuri drastice împotriva acelora care profită de bunătatea mea. ”El”, ce mi se părea mai bun decât toți oamenii pe care i-am întâlnit în viața mea. Dacă se produce această ruptură, cred că a greșit pe undeva. În ultima vreme era așa de sigur pe el, parcă i-aș fi fost nevastă și nu mai are nicio obligație față de mine. Că, odată cucerită, se poate purta oricum cu mine și dorința lui puternică, ca după timpul în care nu ne-am văzut, să mă ducă glonț acasă, fără să simtă nevoia să stea ca altă dată de vorbă cu mine. Ce frumos era înainte...Aproape că nu-mi vine să cred că au existat asemenea clipe.
Grija că în fiecare lună pot avea un copil mă înebunește și mi-a slăbit sistemul nervos. Veșnic sunt neliniștită și obosită. Faptul că niciodată nu știu precis când vine și când nu, mă omoară. Toată ființa mea este legată de timpul lui liber, când de fapt ar trebui să fie invers. Lipsa de bani și cerințele prea mari mă fac să sufăr la fiecare salariu când îl ridic. Mă gândesc cu groază dacă voi putea rezista până se face Sideroza mare. Dar nu mă plâng față de nimeni și mai ales față de el. Nu știe nimic din zbuciumul meu sufletesc. I-am dat odată să citească primele mele însemnări. Rezultatul: n-a înțeles nimic din ceea ce pe mine mă rodea de ani de zile. Un om capabil, inteligent, viguros, puternic, dar lipsit de suflet, exact ca o stâcă de granit. Tot ceea ce face este teatral, ca și când și-ar face o meserie bine stăpânită, iar eu sunt în mâinile lui un material bun de prelucrat, din care face tot ceea ce vrea el. Au trebuit să treacă atâția ani în care să-l studiez și să-mi dau seama de acest lucru. El are tot ceea ce își poate dori de la viață, iar eu nimic. După întâlnirile noastre îmi trebuie o săptămână întreagă să mă refac fizic și sufletește. A reușit să facă din mine un om cum nu eram cu ani în urmă. Când mă gândesc cum eram și ce-am ajuns îmi vine să mor de rușine. Totul mi se pare atât de ireal că nici nu-mi aduc aminte cum a început. Doar știu că miracolul pe care el reușise să mi-l inspire prin comportamentul lui m-a atras ca pe o fetiță proastă, nu ca pe o femeie matură. Nimic nu am mai întreprins în viață fără să judec înainte. Lângă el –poate pare neverosimil ceea ce spun, dar este adevărul adevărat - mi se întuneca mintea, pe stradă când sunt cu el nu mai văd pe nimeni, nu-l văd și nu-l aud decât pe el. O stare de excitare fizică și sufletească pe care numai un drac, nu un om, poate să ți-o inspire. Bazat și sigur de puterea lui de fascinație asupra mea, acum nu se mai obosește să fie totul ca înainte. Tânjesc după plimbările pe jos, sau stând de vorbă pe o bancă în parc sau multe din care n-am mai rămas nimic. Acum trebuie să mi se strângă inima cât un purice când trece cu mașina pe lângă mine, și din motive numai de el cunoscute nu oprește când mă vede. Ce ar mai râde Decebal de mine dacă ar ști. Care om bolnav nu încearcă să se facă bine de boala care a intrat în el, același drept îl am și eu, de a încerca să mă fac bine de o boală care mă va răpune înainte de a o face pe Sideroza mare. Seara în pat, când ea se lipește cu obrazul de obrazul meu plină de afecțiune, simt toată rușinea minciunii în care mă scald și regretul suprem că am avut momente când am uitat-o pentru un străin care mă chinuiește. O liniște binefăcătoare mă cuprinde adormind lângă trupul ei cald și nevinovat.
Cu toate că sunt cu el, sunt mai singură decât înainte de a-l cunoaște. Dacă totuși sunt sortită să trăiesc retrasă, departe de oameni și să-i suport numai cât este necesar să-mi câștig existența, barem să trăiesc fără greutățile și umilințele care te înăbușă într-o asemenea legătură. Nu-mi pasă că mi-am pierdut reputația bună pe care o aveam, în scurt timp va fi din nou ca înainte. Dar cât de mult mă va costa acest lucru! Acum mă simt din nou jenată de insistențele bărbaților, care se întrec care mai de care să stea de vorbă cu mine. Nu mai este ca înainte, când prin prezența lui lângă mine mă simțeam atât de ocrotită.”
Ema simțea nevoia de libertate din nou. Nici această legătură nu-i dădea liniștea sufletească. O urmăreau mii de întrebări. Nu găsea răspuns la niciuna dintre ele. În afară de munca de la serviciu și dragostea pentru Sideroza, tot ce o înconjura nu avea importanță. Mergea pe o linie dreaptă, așteptând ca destinul să-i lumineze calea. Curtea bărbaților începuse s-o obosească. Nu mai credea în nimeni și nimic. Legătura aceasta bărbat-femeie o depășea. Ultima încercare prin care trecuse îi sleise puterile. Nu avea tăria să mai treacă încă o dată prin ce-a trecut. ”El” i-a respectat rugămintea de a nu se mai vedea și a dispărut. Nu a insistat cu întrebările. A considerat că ea are nevoie de o perioadă în care să-și adune gândurile. Niciodată nu intra în amănunte. Așa proceda mereu. El va apărea la momentul respectiv, propice pentru a se comporta ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. Iar ea, simțindu-se vinovată, va continua să se lase iubită de acest bărbat, fără să știe nimic despre el.