Într-una din zile s-a zvonit în sat că Sfântul, de fapt nimeni nu știa exact cum îl cheamă, găzduia de câteva zile la Tudor al lui Bacalu și știrea a produs senzație. Nu erau rudă, foarte puțini săteni se bucuraseră de privilegiul de a-l fi întâlnit o dată sau de două ori prin pădure și veștile acestea întrețineau o legendă îmbogățită ad-hoc despre acest personaj pe cât de straniu, pe atât de controversat. Prima dată s-a auzit despre el imediat după terminarea războiului când fusese reperat prin zona Pădurenilor un tânăr blond, desculț și îmbrăcat cu o haină sărăcăcioasă peste care era legat cu sfoară de sac. Nu l-au luat în seamă și l-au numit Pustnicul.
Anii au trecut, a îmbătrânit și el, au îmbătrânit și locuitorii care deveniseră subit mai curioși și... cam atât. Ori de câte ori avea loc o astfel de întâlnire, Pustnicul le dădea binețe, îi binecuvânta, avea glasul blând ca un balsam iar din ochii săi cobora o pace interioară care te însoțea multă vreme și de care nu te-ai mai fi despărțit toată viața. Evita cu delicatețe să dea alte amănunte decât: Sunt pustnic, și mă rog la Dumnezeu toată ziua. Pentru păcatele mele. Dar și pentru lume. Binecuvânta din nou și se depărta plutind parcă pe deasupra mărăcinilor cu aerul cel mai firesc.
Nu știa nimeni cum îl cheamă, de unde vine, unde îi este coliba căci trebuia să aibă una, și nici alte amănunte din viața sa. L-au descusut și pe pădurar că acesta umbla toată ziua prin zonă dar nici el nu știa nimic mai mult decât ei.
S-a creat astfel o aură în jurul acestui personaj, mai ales de când odată, dând față în față cu Pustnicul, doi săteni - și vorba lor nu mai putea fi pusă la îndoială - l-au întâlnit din nou și de data aceasta au stat mai mult de vorbă. Era într-o vară târzie și secetoasă, culturile se uscaseră, iarba nu mai avea vlagă să se înalțe deasupra pământului, vitele începuseră să sufere, gospodarii terminaseră proviziile de fân și coceni de peste iarnă, vitele înțărcau prematur sau sterpiseră, caii nu mai aveau cu ce să fie hrăniți ca lumea, pentru a fi puși la ham.
I-a ascultat în tăcere și pe urmă i-a întrebat:
- V-ați rugat pentru ploaie?
- Da, da, dar degeaba.
- Hai să ne rugăm împreună a zis el și a căzut primul la rugăciune, exact pe locul unde se afla.
Au îngenuncheat și ei molfăind câte ceva în gândul lor. La un moment dat unul dintre săteni a ridicat privirea pe furiș și a zărit cu coada ochiului cum degetele Pustnicului înălțate deasupra capului, erau înconjurate de un halou luminos, s-a înspăimântat și nu a mai avut curajul să-și ridice ochii.
Nu știe nimeni cât timp a durat rugăciunea, ei nu aveau curajul să mai facă nici o mișcare, respectându-i cu pietate atitudinea.
Mai târziu aveau să povestească, fiecare cu alte cuvinte, cum au simțit un fel de fior, de căldură interioară binefăcătoare pe toată durata rugăciunii și pe care nu o mai cunoscuseră în alte împrejurări. Cert este că la un moment dat, cerul s-a întunecat aproape dintr-odată, ia uite ce repede s-a făcut seară și-au zis ei, pustnicul a mai continuat să se roage un timp în tăcere, apoi s-a sculat primul zicând scurt:
- Să ne adăpostim undeva.
Ei rămăseseră fără grai, n-au mai îndrăznit să deschidă gura, îl priveau ca pe un sfânt coborât dintr-o frescă, totul părea de domeniul miracolului, un miracol la care doar să întinzi mâna ca să-l atingi, și i s-au alăturat sub coroana unui stejar viguros pentru că în clipa următoare primii stropi de ploaie și aduseseră o aromă specifică, reconfortantă pe care o sesizezi numai în mijlocul pădurii.
Apoi a început să toarne cu găleata și de-abia atunci cei doi au căzut ca la un semn cu genunchii la pământ și să se închine plângând.
Pe urmă mulți ani la rând nu a mai știut nimeni nimic despre el, și tuturor ne-ar fi părut rău să aflăm că s-a depărtat din preajma noastră. Noi toți ne obișnuiserăm cu gândul că el, sfântul, ne iubește și se roagă pentru noi.
După socotelile mele acum ar fi trebuit să aibă în jur de optezeci de ani și ardeam de nerăbdare să-l cunosc. Sau măcar să-l văd de la distanță.
Iar vestea că el se afla acum la numai vreo sută de metri de locuința mea, nu-mi dădea pace. M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit în stradă, fără să știu ce motiv aș fi putut invoca pentru o vizită care putea trece ca inoportună.
Pe stradă, mișcare neobișnuită de oameni și toți se îndreptau spre casa lui Tudor Bacalu. Asta însemna că nu mai era nevoie de nici un pretext, de nici o formalitate justificatoare. Am pășit în vârful picioarelor, am intrat în curte, el se afla pe prispă și sta de vorbă cu oamenii.
Era slab, ochii adânciți în orbite, barba scurtă, părul rar și alb îi orna cu noblețe tâmplele, tras la față încât fără să vrei te gândeai cu care din sfinții Patericului să-l asemeni. Privirea blândă, glasul cald, îmbietor care te învăluia prietenos și contrar firii lui plăpânde, destul de puternic. Purta un mintean ros de vreme, legat peste mijloc cu sfoară și tot desculț. Semăna cu un profet trimis de Dumnezeu să zgâlțâie conștiințele adormite ale neamului.
Oamenii puneau întrebări la care răspundea răbdător. Avea ochii umezi, lăcrimaseră de curând iar mai apoi avea să plângă aproape fără reținere.
- Oameni buni, numai de la optzeci și nouă încoace, românii au omorât aproape douăzeci de milioane milioane de prunci curați și nevinovați ca îngerii și mai ales lipsiți de orice apărare. Adică încă odată populația României! Ați înroșit pământul țării cu sângele lor și acest sânge strigă întruna către Dumnezeu. Cum să nu fie supărat Dumnezeu pe noi românii care am fost creștini altădată?! Mai rău ca în camerele de gazare de la Auschwitz. O cruzime și un sadism care întrec orice închipuire. O rușine pentru noi ca națiune care ne pretindem civilizată! Și masacrarea aceasta barbară, nedemnă de vremurile pe care le trăim continuă fără opreliști. Pruncii pe care îi nașteți acum și de care vă bucurați vor duce în spate păcatele voastre și dacă ei vă vor blestema, nici în morminte nu veți avea parte de liniște! Să țineți minte lucrurile acestea că nu sunt vorbe goale. Ne așteaptă vremuri grele, grele, din ce în ce mai grele. Domnul va arde recoltele pe câmpuri, veți semăna dar nu veți avea ce culege, vă veți ruga dar nu veți fi ascultați, vitele nu vor mai avea ce mânca, apele vor trece peste multe din satele voastre, pământul se va scutura și ne va scutura și pe noi de pe spinarea lui că netrebnici am ajuns! Tinerii voștri se vor stinge în floarea vârstei, vă veți uita la ei cum mor și nu-i veți putea ajuta cu nimic. Veți vedea cum se usucă mădularele voastre de carne și vi se vor usca lacrimile. Și mai ales cutremure! Oamenii vor suferi de boli noi și necunoscute pentru care nu se există antidot. De toate acestea nu aveți cum să vă feriți pentru că sunteți chiar în calea lor. Tropotul urgiei îl aud de pe acum, eu v-am prevenit! Și furtuna care va devasta totul s-a pus deja în mișcare. Lumea nu se mai închină la Dumnezeu ci la ban.Tinerii nu se mai căsătoresc cu preot în fața altarului ci trăiesc, mai degrabă se împreunează ca vitele pe apucate și pe urmă se despart și caută fiecare pe altcineva cu care să se culce. Mânia lui Dumnezeu fierbe ca un cazan care este gata să dea în clocot. Se culcă bărbat cu bărbat și femeie cu femeie făcând de râs neamul omenesc, lucruri de care și animalelor le-ar fi scârbă să privească. Degenerarea a mușcat cu colți de fier din măduva neamului. Vă veți ruga la Dumnezeu și Dumnezeu nu va lua aminte la plânsul vostru pentru că și-a întors mila de voi.
Lacrimile îi brăzdează fața fără încetare iar el nu-și mai dă osteneala să le oprească. Oamenii nu mai au curajul să-l privească și se uită în jos. Mulți dintre ei fac semnul crucii: - Are dreptate, așa este.
Vorbele lui cădeau ca un potop căruia nu i te poți opune. Avea ceva maiestuos și imperativ în rostirea lor, cu toată îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă.
- Nu vă mai rugați pentru trai bun că osânda voastră este mult mai mare decât suferințele de care ați avut parte până acum. S-a umplut lumea de case de pierzanie, de îndemnuri la desfrânare, de nelegiuiri din ce în ce mai păcătoase și sminteala celor care zic că propovăduie dreptatea nu se mai oprește. Nimeni nu mai muncește cu drag și frică de Dumnezeu ca altădată. Toată lumea vrea numai privilegii: bani, bani și iar bani! Dați-ne bani că ocupăm strada, dați-ne bani că vă punem foc!
M-am scărpinat în cap, suntem gata să o luăm și pe politică.
Când am ridicat ochii, m-a strigat pe nume și am tresărit ca un școlar prins copiind.
- Eu o să termin imediat și mă trag să mă odihnesc. Dar să vii și dumneata înăuntru că am să-ți spun ceva.
M-am înroșit până în vârful urechilor de parcă toți mă arătau cu degetul.
Înăuntru gazda i-a oferit o gustare de măsline, prăjituri de casă și vin. A mâncat puțin iar firea mea nesuferită nu s-a sfiit să observe că înghițea și sâmburii. Probabil că starea lui de permanentă asceză ajunsese să-și spună cuvântul fără să-și dea seama. Un pustnic, numai el știe cât se roagă, cât postește,
cât veghează, așa că nu era de condamnat. Și fiindcă discuția alunecase pe generalități, l-am auzit la un moment dat răspunzând la o remarcă a gazdei:
- Toți păcătuim... Părinte. Nu a îndrăznit să-l numească Sfânt. Ne vine timpul la fiecare, închidem ochii și, Judecata! Ori jos la gheena ori sus în sânul lui Avraam. Dar nu ajungem alde noi ăștia de aici, acolo cu păcatele pe care le ducem în spate.
- Hm,... Dumnezeu ne iubește. Pe toți. Fără osebire. Numai din cauza celor mai păcătoși suferă cel mai mult. Nu dorește nici osândirea, nici moartea lor. Ci numai să se întoarcă și să fie vii. Un om adult însă, nu-și mai aduce aminte de toate păcatele sale săvârșite în cursul vieții și rămâne numai cu o idee vagă: cam atât m-am străduit, în rest sunt dator cu sumedenie de păcate, dar asta așa la modul general. Ori Dumnezeu nu judecă per global. Atâta plus, atâta minus, tragem linie și ce obținem: mai multe rele sau mai multe bune?
Tot ce a considerat Dumnezeu că trebuie să știe omul despre viața viitoare, ne-a lăsat scris în Biblie. Dar la fel cu o scară la care lipsesc câteva trepte, trebuie să ne străduim să ni le închipuim dacă vrem să înțelegem mai mult. Iar cine se preocupă, continuă să-și pună întrebări și se roagă pentru arătare. Din această cauză eu îmi închipui – și aici a accentuat: eu îmi închipui – că din nemăsurata iubire a lui Dumnezeu pentru noi, Judecata nu are loc imediat. Dincolo nu mai există timp. Ieșind din lumea aceasta, omul a intrat în veșnicie. Altă lume, alte unități de măsură. Și își vede dintr-odată cu toată claritatea, mai limpede ca la un calculator de ultimă generație toate greșelile de toate felurile începând să zicem de la vârsta de câțiva anișori când înțelege ce este bine și ce este rău, când iese voit de sub ascultarea părinților, când aude de Dumnezeu și se îndepărtează voit, până în clipa când se cere de la el sufletul. Adică: în 15 ianuarie a anului cutare, am avut atâtea gânduri-vorbe-fapte bune sau rele pe care le retrăiește instantaneu și nu are nici cum să le modifice, nici cum să le măsluiască. Și la fel fiecare zi în parte, clipă de clipă că poate să-și calculeze singur șansele de mântuire când vede că are la minus să zicem peste 300 de mii gânduri-vorbe-fapte rele față de numai treizeci să spunem de gânduri-vorbe-fapte bune.
M-am scuturat violent și fără să vreau.
- Am discutat despre asta și cu preoți, ne-am contrazis dar am rămas la părerea mea. Sună prea eretic, mi-au zis. Am contraargumentat că peste 99,9 la sută din oameni ar trebui să meargă în iad pentru curățirea sufletelor lor. Am cunoscut în viața mea câteva zeci de călugări, pustnici și nevoitori de toată curățenia, aproape sfinți. Pe aceștia Dumnezeu îi primește cu toată bucuria în Rai, acoperindu-le cele inerente, păcatele lor care sunt puține și în general mai mici ca ale celorlalți. Dar ce înseamnă aceștia la cele câteva milioane de laici întâlniți de mine in cursul vieții și pe care diavolul aproape că nici nu-i mai ispitește, așa sunt de căzuți și înrobiți lui?
- Bine dar..., m-am pomenit eu intervenind, apoi m-am rușinat de îndrăzneala mea, odată trecuți dincolo, cum pot ei să-și mai ajute loruși?
- Tot din marea Sa milostivire, iarăși îmi închipui, pentru că nu am fundament scripturistic la ce voi spune acum, că ei au la îndemână milosteniile pe care le vor fi făcut sau nu le vor fi făcut în timpul vieții. Dar și milosteniile pe care cei rămași în urmă lor le vor fi făcut pentru sufletele lor, plus rugăciunile Bisericii pentru mântuirea lor. Și pot oferi celor care nu au nici un pic de zestre duhovnicească din mâncarea, băutura, hainele de care dispun ei acolo.
- Bine dar, ei sunt de-acuma duhuri, nu mai mănâncă, nu mai beau, nu mai au trebuință de haine...
- Eu aș zice să nu ne grăbim. Când unui om i se amputează un picior, o anume perioadă de timp el simte mâncărimi în piciorul care-i lipsește! Nimic din ce se petrece în jurul nostru nu este întâmplător. La fel cred că un om trecut dincolo, va avea o anume perioadă senzația de foame, de sete, de anume dureri de care a suferit înainte să închidă ochii. O altfel de foame, sete sau dureri față de cele pe care le cunoaștem noi aici. Un bețiv îmi închipui la fel că va cere de băut și va suferi dacă nu i se dă. Oferind celor cu lipsuri, fiecare astfel de duh să zicem, punctează și zestrea lui duhovnicească va crește iar el vede concret cum i se înclină balanța, cum se modifică raportul dintre cifrele bilanțului propriu, după fiecare astfel de binefacere. Duhul acesta care a fost aici un om, primind o farfurie cu mâncare, va simți aroma, căldura, gustul și de asemenea senzația de saturație la fel ca pe pământ deși lucrurile nu sunt identice. Și această farfurie cu mâncare nu se va goli niciodată. De acord cu mine?
- Sunt derutat, nu știu ce să zic.
- Mai departe. Cred că fiecare om va trebui să ia iertare de la toți cei cărora le-a greșit iar el la rândul lui să-i ierte pe toți cei care i-au greșit lui. Numai dacă va vrea. Voință liberă. Și după aceea va intra la Judecata Domnului. Și iarăși zestrea lui duhovnicească este supusă modificării dar sub ochii lui, astfel că el știe în fiecare moment cum stă din acest punct de vedere.
- Bine dar se spune că așa cum vei fi găsit, așa vei fi luat și așa cum vei fi luat, așa vei fi judecat.
- Aici mi se pare că este una din treptele lipsă în raționamentul meu.
- Vreți să spuneți că sufletele își continuă evoluția și dincolo?
- Obligatoriu. Aurul trebuie să-și recâștige vechea sa strălucire. Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul tuturor oamenilor. Sufletele nu se întorc la Dumnezeu decât în starea de curățenie absolută, așa au fost primite de la Dumnezeu.Toți adică se vor mântui dar nu în același timp și nu în același fel. Și nici în iad suferința nu este aceeași pentru toți. Iar ei, oamenii, ajunși aici, se vor ruga. Se vor ruga necontenit iar Domnul care vede totul, știe totul, poate totul, Se va milostivi de ei pe măsură ce căința lor va fi mai arzătoare și făcută din inimă. Și încă ceva. În acest, hai să zicem staționar, pentru că nu am alt termen, se va face distincție între cei care după Judecată merg în gheenă și ceilalți. Iar ei văd și se îngrozesc. Îi văd și pe cei care suferă acolo jos precum bogatul nemilostiv, lucru de care se vor îngrozi și mai mult și ca atare, mai vârtos se vor ruga. Ceea ce le va fi benefic în final.
- Un sistem întreg.
- Nu am terminat încă. Tot dintre ei, cei îmbunătățiți, sfinți, sfințiți vor fi luați și ridicați în Rai și ei iarăși vor asista la înălțarea lor. Motiv în plus pentru ca rugăciunile lor să fie cât mai stăruitoare și convingătoare, îmbunătățindu-le palmaresul pe măsura creșterii lor duhovnicești. Și îi vor putea zări și recunoaște pe cei care s-au învrednicit de dumnezeiasca răsplată.
- Concepțiile dumneavoastră sunt extrem de curajoase. În gheenă focul este veșnic.
- Exact. Dar după cuvenita curățire, Domnul îi va ridica pe acești osândiți în obezi, psalmii 67.7 și 145.7 că și aurul stă în topitoare doar cât se curăță, ăsta este scopul.
- Atunci veșnicia nu mai este... veșnicie? Nu înțeleg.
- Dincolo nu mai avem unități de măsură a timpului.
- ...
- Și mai e încă ceva ce n-am amintit: Biblia precizează că viermele lor nu moare și focul nu se stinge, Marcu 9.44. Mare atenție la acest cuvânt care e deosebit de greu: viermii trebuie să aibă ce roade! Mai departe mi se obturează și mie propriile viziuni despre iad.
Am rămas tulburat. Poate ar fi fost mai bine să rămân acasă.
- Și ce voiam să-ți spun este aceasta: de câteva ori ai fost în cumpănă, în mare cumpănă. Ai simțit fâlfâierea morții pe la ureche și de fiecare dată Domnul S-a milostivit și te-a scăpat de la moarte. Adu-ți aminte de i-ai promis Domnului că vei face dacă te scapă de la moarte.
Nu am mai zis nimic. Eram k.o.
Când am ajuns acasă, trecând prin fața oglinzii m-am privit fără să vreau. Îmbătrânisem subit.