Fluieratul strident al locomotivei anunța sosirea trenului, care-și încetinise deja mersul și se profila prin ceața densă precum o aratare ciudată, ce scotea fum pe nări. Cei câțiva călători ce așteptaseră două ore în plus din cauza întârzierii trenului, părăsiseră în grabă sala de așteptare, îndreptându-se anevoie spre peronul transformat in patinoar.
Vasile privea din spatele geamului. Anunțul cu privire la întârzierea trenului cu 115 minute, datorată condițiilor meteorologice nefavorabile, îi produse o stare de surescitare care-l scoase oarecum din calmul caracteristic. Si, cum se întâmplă în astfel de situații, gândurile o iau razna, aducând în prezent frânturi de viață.
Obosise de atâta așteptare, de atâta privit în gol cu gândurile hoinărind departe, prin vremurile de după decesul prematur al soției sale. Mai apoi, a venit către prezent, în timp, întrebându-se dacă viața îi oferă, cu adevărat, o a doua șansă. Era nerăbdător și temător. „Va veni, oare? A reușit să înțeleagă cât de mult îmi doresc să trăim împreună? Am convins-o că poate avea încredere deplină în mine? Poate trebuia să-i spun adevărul… E posibil să mă respingă tocmai din acest motiv? Eu cred că am procedat bine”.
Pe Maria a cunoscut-o în urmă cu doi ani, întâmplător, la Olănești. I-a plăcut cum se îmbracă, cum vorbește, cum merge și, mai târziu, i-a apreciat felul de a gândi și a se manifesta în diverse situații. Era o doamnă, în adevăratul sens al cuvântului.
Deși simțea că nu-i este indiferent, nu i-a cedat acolo și nici mai târziu, la București, când s-au întâlnit după un an, deși, era atât de evidentă atracția reciprocă și teama de singurătate.
”Probabil mă încearcă și-și stabilește o strategie de a mă priponi pentru că o fi simțind ca nu sunt un oarecine” se gândea Vasile, încercând să înțeleagă refuzul Mariei de apropiere intima .
Se atașase de ea cât se poate de natural și de sincer. O plăcea cu adevărat și atât! Nu știa prea multe despre ea. Doar că este divorțată de vreo trei sau patru ani, că are o fetiță de 22 de ani și că lucrează undeva în contabilitate. A hotărât să-i ofere un tablou fals despre situația sa, pentru a-i verifica sentimentele. I-a povestit că lucrează pe un șantier de construcții civile, că stă la bloc, cu mama sa, nu la casă particulară construită prin chiar firma de construcții pe care o conducea cu abilitate profesională. I-a spus că are și el o fată de 25 de ani, șomeră, deși aceasta era, în realitate, juristul firmei familiei, că nu are mașină și că folosește zilnic bicicleta pentru rezolvarea problemelor de serviciu și pentru a-și păstra sănătatea și forma fizică excelentă pe care o etala la cei 48 de ani ai săi…
Vorbeau aproape zilnic la telefon. A vizitat-o de două ori la București și în vara următoare au petrecut iar 12 zile la Olănești. A impresionat-o prin comportarea generală și prin atenția ce-i acorda. Era un „cavaler” desăvârșit.
Maria s-a îndrăgostit, dar nu a mărturisit asta niciodată. Îl dorea și, în aceeași măsură, se temea. Știa ce vor bărbații, în general, știa că foarte rar și greu se naște o iubire la vârsta asta, după o căsnicie eșuată. Comportamentul bărbatului cu alură sportivă o uimise și nu se mai putea minți: îl iubea. Încerca din răsputeri să-și înăbușe ceea ce simțea de teama unei noi dezamăgiri, dar…
A încercat să-și mărturisească temerile, încercând să-i explice, dar... nu a reușit.
- Te porți atât de frumos cu mine… Știi, uneori mă tem și îmi reproșez…
- Cum să-ți reproșezi? Tu meriți ca orice bărbat să fie manierat în relația cu tine. Ești curată, onestă, manierată, frumoasă…
- Da, da, da! De ajuns, te rog! Poate că ai dreptate, dar tu te porți ireproșabil mereu. În plus, ai cheltuit atât de mult în toate situațiile! Nu mă lași să contribui și eu. Nu mă simt bine…
- Eu am salariu mai mare. Nu beau, nu fumez și… pe șantier mai facem și noi câte o lucrare în particular, știi tu... Uite, înghețata de azi o plătești tu, da?
- Sigur că da! Ofer și o prăjitură cu ocazia asta. Așa, că ai fost înțelegător…
Vasile o examina cu atenție. Nu i-a mărturisit nici el că o iubește. Aștepta, răbdător să facă ea primul pas, să dea semnalul care să-i permită lui a face declarații. O simțea mereu mai aproape, mai amabilă, mai caldă, îngăduitoare și îi citea în ochi iubirea ce se înfiripa încet, dar cu hotărâre. Când a fost convins de sentimentele ei nemărturisite, după încă un an, a invitat-o la el acasă…
- Nu se poate…! Ce va spune mama ta? Și fata… este mare, înțelege multe și mă va judeca…
- Nu-ți face tu probleme, draga mea. Tu vii la mine, nu la mama ori la fiica mea. În plus, cum mă port eu cu tine, așa se vor purta și ele… Ori, poate nu merit atenția ta și, în acest…
- Nu vorbi așa, te rog mult! Nu este adevărat. Te poți foarte frumos și-mi place… Nu numai cum te porți!
- Atunci… vino! Dacă este cum spui, nu te mai întorci. Vino și rămâi! Dacă va fi nevoie, putem găsi și aici un post similar pentru tine. Promit solemn.
- Vasile, îți dai seama ce-mi propui?
- Da, Maria. Te aștept pentru totdeauna. Hotărât!
- Bine! Dacă voi veni, va fi ultimul tren folosit de mine, căci nu voi mai pleca, spuse ea, șăgalnic.
Când s-a anunțat intrarea trenului, Vasile s-a mai privit odată în geamul din fața lui pentru a se examina. Și-a trecut mâna prin păr cu gestul devenit deja un tic, s-a uitat la ghete și la dunga pantalonilor. Mulțumit, își netezi poalele scurtei îmblănite și a ieșit pe peron cu ochii îndreptați spre trenul ce apăruse deja, aproape de semafor. A tușit de câteva ori pentru a-și drege vocea. Avea emoții. O dorea atât de mult pe Maria și apăruseră peste noapte atâtea îndoieli în legătură cu promisiunea ei, încât s-a întors ore întregi de pe o parte pe alta, nereușind să doarmă.
Era cu privirea peste oamenii care se adunaseră în fața ușilor de la cele două vagoane. Nu a văzut-o la nicio fereastră. „Nu se poate, domnule! Femeia asta mă iubește. Femeia asta a simțit că o iubesc. S-a convins că sunt un om serios. În plus, a promis. Nu se vede. Trebuia să fie aici…”.
- Domnule director! Alo! Domnule director, mă iertați, ați uitat florile în mașină. Luați-le repede!
- O, ce bine că le-ai adus, Barbule! Mulțumesc, deși cred că degeaba… Nu se vede. Nu a venit. Așteaptă-mă la mașină. Stau până pleacă trenul…
- Domnule director, în spate… Poate că e doamna, întoarceți-vă, domnule…
- Maria!
Vasile a făcut primii doi pași aproape în gol. Se patina pe peron. Târșindu-și picioarele, își ținea cu greu echilibrul mișcându-și larg brațele și trandafirii abia se mai țineau întregi în buchet. Ea stătea în picioare la doi pași de ușa trenului, din care coborâse ultima, neavând curaj să înainteze. Așezase cele două valize elegante alături și îl privea cum „înoată” voinicește spre ea. Nu s-a abținut și a început să râdă.
- Ai grijă, te rog! Nu te grăbi, că nu mai plec! Am venit pentru totdeauna, a strigat ea destul de tare, deși mai erau doar vreo 10 pași între ei.
Îmbrățișarea a fost strânsă și lungă, fără cuvinte . Ochii ei au început să lăcrimeze. De bucurie. El i-a sărutat lacrimile și i-a șters apoi obrajii cu batista lui. A ridicat buchetul să-l ofere. Ea l-a privit emoționată și l-a îmbrățișat din nou. L-a sărutat, mulțumindu-i, după care s-au privit momente lungi și au hotărât aproape la unison:
- Să mergem!
Maria s-a întors cu mâinile întinse spre locul în care lăsase valizele. Nu le-a mai văzut. A țipat înăbușit, speriată:
- Nu se poate! Ce s-a întâmplat? Valizele mele, Vasile…
- Au făcut picioare, iubito, iată-le! i-a răspuns el vesel, arătând cu brațul spre omul care le împingea cu ușurință pe gheață. Nu-ți fie teamă! Le duce la mașină, draga mea, a liniștit-o el. Hai să te conduc și eu pe tine!
Au plecat aproape îmbrățișați, protejându-se reciproc pe toată lățimea peronului. Dincolo de clădirea gării, Maria l-a văzut pe omul cu valizele, în parcare, așezându-le în portbagajul unei mașini care, cu toată nepriceperea ei în domeniu, i s-a părut elegantă și scumpă.
- Este mașina de la serviciu, nu? a întrebat ea cu îndoială în voce.
- Draga mea, te rog să nu te superi. Mărturisesc, am exagerat unele date despre mine… Este mașina mea. Mașina familiei și a firmei, în același timp... Dar, hai să mergem, a îndemnat-o el observându-i paloarea feții și simțind o schimbare subită de atitudine în privirea ei.
S-au deplasat în tăcere până la mașină și în aceeași tăcere apăsătoare s-au urcat. Privirile ei îl evitau chiar și atunci când îi arăta câte ceva deosebit pe stânga ori pe dreapta străzii.
„Ce să văd? Astea mă interesează acum? Niște case. De ce oare ai ascuns realitatea? Tot omu’ are o mașină în zilele astea… Dacă ești obișnuit să minți, să înțeleg că ai și alte tare de caracter? Doamne! Ce mă fac? Nu mă lăsa, Doamne! Trebuie să fiu puternică și să am răbdare, deocamdată”.
A refuzat să vorbească, fără explicații. El a înțeles și a tăcut, mâhnit și îngrijorat. Când au coborât în fața vilei ce părea a fi mai elegantă ca cele alte câteva pe care le observase pe aceeași stradă, Maria se precipită iar:
- Acesta-i blocul în care locuiești cu mama ta?
El a răspuns afirmativ, prin înclinarea capului. A deschis poarta metalică și a invitat-o să intre. De-asupra ușii principale, pe o coală uriașă, ce se desfăcea elegant de la un toc la altul peste pragul de sus, literele mari și viu colorate i-a oprit pașii Mariei și parcă i-a tăiat respirația: „Bine ai venit acasă, Maria!”
A citit și a rămas încremenită, cu ochii pironiți pe literele ce începuseră să joace în mișcarea lacrimilor ce-i curgeau încet, fără voia ei. Nu putea vorbi. Emoțiile ori o proaspătă și enervantă supărare îi dădeau senzația de ștrangulare. După secunde lungi, s-a întors încet către Vasile, și-a dres vocea tușind ușor și i-a vorbit cu reproș și adâncă tristețe-n glas:
- De ce-mi faci asta? Pe mine m-ai întrebat? Îți dai seama că m-ai mințit? Nu ai realizat că mă jignești?… Am crezut că voi veni și niciodată nu voi avea motiv să mă întorc. Am fost convinsă că va fi ultimul tren. Nu ai avut încredere în mine… Nu există dragoste unde nu este încredere, Vasile. Și eu nu mai pot fi convinsă că…
- Ba să fii, Maria! Să fii convinsă că băiatul meu te iubește, a întrerupt-o femeia vârstnică ce se oprise la câțiva pași de ușă, tocmai când Maria își exprima îndoiala ce putea curma acel început de iubire în care crezuse cu disperare. Hai, fata mamii! Hai în casă, că e frig afară! a continuat ea cu voce blândă, îndemnând-o pe Maria să intre. Om discuta în liniște. Hai, că aveam nevoie și de o economistă la firmă, nu numai de o noră frumoasă! Eu sunt mama lui Vasile. Poți să-mi spui cum vrei, fata mea. Nu mă supăr. Mă cheamă Luisa, a adăugat ea apropiindu-se și întinzând brațele către Maria în cel mai firesc și părintesc gest de primire.
- Eu…, eu am venit… Săru’ mâna, mama Luisa, dar nu știu…, a încercat Maria să se explice ceva. Nu a reușit să spună tot ce ar fi dorit. Aproape s-a prăbușit în brațele primitoare ale femeii, plângând în sughițuri. Au rămas îmbrățișate amândouă, secunde lungi, până s-au liniștit.
- Ce fac cu valizele, dom’le director? Le duc în casă?
- Ptiu, bătu-te-ar norocu’ să te bată, Barbule! Păi unde, dacă nu în casă, pișicherule? Hai, fuguța! s-a rățoit plină de umor molipsitor doamna Luisa, ștergându-și pe ascuns ochii cu podul palmelor. Și voi, ce mai stați? Hai, arată-i fetii casa și… dacă nu-i convin camerele voastre, să-și aleagă ce vrea. Pe mine nu mă deranjează, că mi-e tare drag de ea. Hai, Vasile, hai, băiatule! Și pe urmă, la masă! Am pregătit tot ce-ți place ție, Maria… Dacă băiatu’ meu n-a știut bine, să nu mă cerți pe mine! a adăugat doamna Luisa într-o manifestare veselă de sinceră afecțiune și mulțumire, frecându-și palmele satisfăcută.
Maria parcă nu simțea pământul sub picioare. Doamna Luisa o ținea de o mână și Vasile o sprijinea de cealaltă. Încă nu-și revenise în urma surprizelor și emoțiilor. Dispăruse acea tensiune izvorâtă din îndoiala care începuse să-i sfâșie dureros inima în bucăți sângerânde. Simțea dragostea din jurul ei de parcă o atingea fizic și o gusta timid, tot mai mult, îmbătându-se de fericire…



Sfârșit.