XXXIII

Ema se grăbea. Vroia să ajungă prima la serviciu. Dorea să lămurească lucrurile până veneau ceilalți colegi. Jocul acesta de-a dragostea cu un bărbat așa de tânăr o îngrozea. Trebuia să fie fermă și să-i dea o lecție de viață. Ea nu se va angaja în jocul acesta. Să-și caute una de vârsta lui. Ei nu-i trebuia. Poeziile scrise cu atâta patimă pentru ea o impresionaseră. Dar ce putea face?
A intrat în birou. El parcă o aștepta. Părea jignit de tăcerea ei.
- Bună dimineața, colega!
- Sărut-mâna! Nu știți până acum cum mă cheamă?
- Ba da. Dar nu mă interesează! Te rog să nu-mi mai scrii poezii! Sunt foarte frumoase. Ai talent, dar nu sunt pentru mine! Dă-i-le unei fete tinere, eu sunt prea bătrână!
- Doamnă, lăsa-ți-mă pe mine să apreciez cât sunteți de bătrână și cui să-i dau poeziile! Am crezut că tăcerea dumneavoastră e o acceptare, mai ales că nu ați lăsat nicio garoafă să se ofilească.
- Nu înțelegi, copile? Nu te vreau! N-ai priceput nimic din tăcerea mea! Jocul tău este foarte periculos și nu ți‑l fac, indiferent ce s-ar întâmpla cu noi.
- Vă iubesc sincer! Nu este nimic meschin în sentimentele mele! Vreau să ne întâlnim! Sunt sigur că ați înțelege. Să stăm de vorbă, aici sunt toți cu ochii pe noi!
- Nu vreau! Nu vreau! Nu sunt femeia care îți trebuie! O știu mai bine decât tine! Eu sunt căsătorită. Eu nu dispun de timpul meu liber. Mă conduce în fiecare zi și la venire și la plecare.
- Doamnă, acela nu este soțul dumneavoastră! V‑am urmărit, fiecare ia alt drum. Cred că e secretul dumneavoastră. Pe mine nu mă păcăliți!
- Sunt sigură că aduci răul după tine. Eu ți-am admirat talentul, literatura, poezia, nu omul sau bărbatul! Ești puțin mai mare decât fata mea! Cred că-mi cedează nervii! Te rog, te implor, nu mai insista! De aici încolo încerc să nu te văd, să nu te aud! Ești destul de inteligent să înțelegi rugămintea mea! Dacă zici că mă iubești, încearcă și mă ascultă mai înainte de a ajunge amândoi de râsul lumii. Iar bărbatul cu care sunt nu am niciun motiv să-l schimb, doar pentru că așa vrei tu.
- Pierdeți timpul fugind de mine! Eu vă iubesc mult mai mult decât celălalt, altfel nu ați avea chipul acesta nefericit! Spuneți că este soțul dumneavoastră. De ce vă uitați în toate părțile când vă urcați în mașina lui? A avut înaintea mea o groază de timp, de ce nu v-a făcut fericită până acum? Dați-mi posibilitatea să vă arăt ce meritați! Colegele tinere vă invidiază pentru că trece vremea peste dumneavoastră fără să lase urme. Eu nu mă grăbesc! Am putere să aștept până vă convingeți de sentimentele mele.
Ema s-a dezbrăcat și s-a așezat la lucru. Băiatul acesta îi scormonea o rană căreia se chinuia de mult să nu-i dea atenție. Avea dreptate. Celălalt nu-i adusese fericirea. Se întâmpla totul așa în fugă... Nu avea nicio suculență. Dar acesta era prea tânăr! Vorbea, simțea frumos, dar nu era pentru ea. La prânz, când s-a urcat în mașină, locotenentul se făcea că întârzie în poartă și se uita cu reproș la Ema, care se așezase lângă cel care o aștepta.
- Pari procupată de ceva! Nu mi-ai răspuns la ”Bună ziua”! Parcă ți s-au înecat corăbiile!
- Da! Am niște probleme la serviciu! Trebuie să predau mâine niște lucrpri și nu le-am terminat!
A doua zi, când a deschis sertarul, a găsit răspuns la acuzațiile făcute tânărului.

Mărturisire

Ei bine, da
Recunosc:
Sunt un copil,
Sunt un copil în primăvara morții;
Îmi nasc speranțele
În deșertul inimii tale
Și-mi îngrop plânsul,
Și-mi îngrop râsul
În pustiul inimii mele.
Îmi joc jocurile
La hotarele conștinței
Și ele-mi sunt
Mai presus de orice rațiune,
Fără răspuns
Și fără argumente.
Mi-am făcut jucării
Din pasiunile și speranțele mele
Cu care nu mi-am permis
Să mă joc niciodată.
Sunt un copil în primăvara morții,
În mine, asemeni unui cariu
Roade o nepătrunsă sete
De întuneric.
N-ai vrea să ții puțin
De candela aceasta
Până închid ochii?

De data aceasta nu trebuia să mai tacă. S-a grăbit să-i dea un răspuns definitiv. Dimineața următoare i-a pus un bilet în sertar, fără să-și dea seama că va începe un joc periculos și nesfârșit.
„«N-am dormit toată noaptea cu gândul la tine, dar acum am avut o insomnie feerică, așa cum trebuia să fie când iei opiu. Am stat liniștită cum n-am mai fost decât în copilărie. Nu-mi vine nici acum să cred că ceea ce se petrece cu mine este adevărat. Pentru ce? mă întreb. Ce ai putut tu găsi la mine, care să te hotărască să faci acest lucru? M-am privit în oglindă mereu, să văd dacă pot să-ți plac ție. Oricum ar fi sunt fericită, fiindcă te închipui prea bun ca să glumești cu mine, și apoi eu voi fi cuminte, voi citi ce-mi vei spune tu, voi gândi cum gândești tu, voi fi, într-un cuvânt, ca o umbră a ta, care va merge cu tine și se va opri cu tine. Toată noaptea am meditat cum trebuie să mă port ca să-ți plac ție și am așteptat cu nerăbdare cântatul cocoșilor, să se lumineze de ziuă ca să pot cânta de bucurie fără să fiu socotită nebună. Îți scriu acum ca să nu mă faci să sufăr așteptându-te prea mult. Vreau să-ți spun o mulțime de lucruri, o mulțime de lucruri! A ta...»
Acum douăzeci și cinci de ani îți puteam spune aceste lucruri.
La patruzeci și cinci de ani sufletul meu a îmbătrânit de atâta așteptare și nu pot primi mâna ce mi-o întinzi.
Rândurile le-am luat dintr-un roman de G. Călinescu.”
Ema spera să-l facă pe tânăr să înțeleagă că ea nu mai era la vârsta la care se putea preta la asemenea sentimente. Din această cauză apelase la romanul lui G. Călinescu. Scrisoarea era foarte nimerită pentru actuala situație. Ea nu vroia ca locotenentul să-i cunoască sentimentele pornite din sufletul ei.
- Cum? Ai uitat ce mi-ai cerut?
- Ce v-am cerut, doamnă?
- Mi-ai cerut să fiu iubita ta!
- Da, și?
- Tu știi ce înseamnă să fii iubita ciuva?
- Oare tu știi ce înseamnă lucrul acesta? Când ai în față omul pe care îl iubești nu te gândești la foamea sexului; gândurile tale sunt mai nobile, mai înălțătoare. Se pare că eu cunosc o latură a vieții pe care tu n-ai cunoscut-o niciodată! Adevărata comunicare între oameni e comunicarea sufletească. Când te dărui unui bărbat nu comunici nimic cu el și nici el nu comunică cu tine! Înlănțuirea trupească îi face pe toți mai străini ca niciodată, pentru că fiecare simte în felul lui și fiecare trăiește pentru sine intensitatea momentului. La sfârșit sunt doi străini ce-și joacă rolurile ca doi actori mahmuri. Eu în dragostea aceasta n-am găsit nimic, absolut nimic, și o fac doar din pure necesități fiziologice, înțelegi? Ai să vezi că există și o cu totul altă dragoste! Știu și simt că ai să te prinzi în jocul meu! Te rog însă să respecți regulile jocului! Nici o prejudecată nu-și are locul! Lasă-mă să gămdesc eu totul și-ți voi spune foarte clar ce vreau de la tine atunci când vom fi doar noi doi. Văd că ți-e teamă de mine! De ce ți-ar fi? Nu mai vorbi cu nimeni despre noi doi; ai să strici totul! Uite! Pe 7 martie e ziua mea! Hai să lămurim totul până atunci, vrei? Dacă nu se poate – bine, mai târziu, dar ar fi cel mai plăcut cadou sufletesc! Știu că sufletul tău de artist caută puritatea. Văd în spatele acestei măști zilnice frământări și complexe, toate cu o rezultantă comună: nemulțumirea. Lasă-ți sufletul să vorbească și spune-mi totul, pentru a-ți dobândi liniștea interioară! Așa voi face și eu! Și nu uita, înainte de toate nu fi meschină cu mine, pentru că știu foarte bine ce gândești și cum gândești! Lasă-ți latura socială la o parte! Vorbește-mi ca și când mi-ai vorbi prin somn. Iarna aceasta a fost cea mai grea pentru mine!
- Tu uiți mereu că te adresezi unei femei care ți-ar putea fi mamă! Pentru a te convinge am să fac ceva ce n-am făcut nici cu fata mea! Eu am o lume în care trăiesc de una singură. Vei fi primul care o va cunoaște! Îți dau și ”Jurnalul sufletului meu”, în care mi-am însemnat evenimentele cele mai importante din viață. Cred că așa vei înțelege că ești o grijă în plus pentru mine! Sunt un om obosit! Am trecut prin multe! Legătura cu tine m-ar duce direct în mormânt! Nu mi‑a rămas putere pentru lucruri noi în viața mea! Pentru schimbări. Totul merge în puterea inerției. Sper să-ți dai seama și să mă lași în pace!
- Adu-mi jurnalul să-l citesc! Nu-ți promit că te las în pace. Nimic nu poate să stea în calea iubirii mele pentru tine! Dacă nu comunici cu mine îți dau cuvântul meu de onoare că prima dată când am să intru de serviciu am să le stric ăstora un glonț pe mine! Nu vreau să te sperii, ci doar să-ți arăt cât sunt de disperat! O să mă ai pe conștiință!
- Bine, bine, de ziua ta îți promit că vom discuta, dacă după citirea jurnalului mai prezint interes pentru tine!
De 7 martie ea s-a ținut de cuvânt. A intrat emoționată în birou, unde el o aștepta să-i dea răspunsul.
- Bună dimineața, locotenente!
- Doamnă, nu mă felicitați de ziua mea?
- Parcă mă tutuiai! Iar ai trecut la pronumele de reverență?
- De emoții! Nici nu știu ce răspuns îmi dați!
Ea s-a apropiat încetișor, și-a lăsat geanta pe masa lui. I-a luat capul în mâini și l-a sărutat încetișor pe buze. Abia dacă l-a atins. El a simțit un fâlfâit de aripioare, ca și când doi fluturi se împerecheau pentru întâia oară. Nici el nu a insistat cu atingerea buzelor prea mult. Îi era teamă să nu i se pară prea îndrăzneț și s-o sperie. A stat puțin amețit. Nu se aștepta la asemenea gest. Plină de emoții nemaiîntâlnite, Ema i-a spus:
- Acesta, copile, este răspunsul meu! Mă voi lăsa condusă de tine într-o dragoste pe care n-am cunoscut-o! Dacă voi greși, martor îmi este Dumnezeu că am încercat tot ceea ce-a fost posibil ca să te îndepărtez. Ai fost mai tare decât mine! Cum de ai știut să apeși pe coarda mea sensibilă cu poeziile tale, care m-au decis să-ți dau o șansă?
- Ema, tu toată ești o poezie! Cine știe să citească în tine este un om pierdut dacă nu-l accepți ca partener! Te vei convinge că nu ai greșit că m-ai ales pe mine! Acum, când ți‑am citit însemnările, te iubesc și mai mult, dacă se poate așa ceva! După atâta suferință, îți jur că eu am să te fac fericită! Uite, în biletul acesta este adresa unde stau eu! Te aștept după program să-mi serbăm ziua împreună!
La poarta unității, ”el” o aștepta ca de obicei cu mașina. S-a urcat îngândurată. Dar trebuia să nu dea nimic de bănuit. Locotenentul a rămas blocat când a văzut-o dispărând lângă celălalt.
- Trebuie să ajung repede acasă! Am niște probleme de rezolvat!
- Și eu care credeam că ne plimbăm puțin! Vroiam să te duc la Băneasa, să-ți culeg din pădure ghiocei!
Emei i s-a strâns inima. Omul acesta poate nu merita să fie înșelat. Avea el secretele lui, dar nu era așa de rău. Mai bine nu se duce. Nici cu el și nici cu locotenentul. Doamne, în ce încurcătură s-a băgat! Cum de se înșelau mereu partenerii între ei? Ei îi venea atât de greu. Nici nu începuse bine și nu era în stare de astfel de treburi.
- Iartă-mă, nu pot! Poate mâine o să fie vremea tot la fel de frumoasă! Iar ghiocei vor rămâne și pentru mine!
- Dacă spui tu... Bine, ne vedem de dimineață, dacă nu, la sfârșitul programului!
El a apăsat puternic pe accelerație. A dispărut ca o săgeată. Așa făcea de fiecare dată. Nu-i reproșa că era supărat pe ea. În anii care trecuseră nu se certaseră niciodată. Îi arăta că era numai cum vroia ea. Dar știa el oare ce vroia ea? Nu se întrebase nicicând dacă ea era mulțumită de această relație și de disparițiile și aparițiile lui, ale unuia care se ivea când nici nu te așteptai.
Încărcată de gânduri și remușcări se îndrepta spre scara blocului. Acasă se simțea cel mai bine. Până se va întoarce Sideroza de la școală va avea timp să-i scrie locotenentului o scrisoare pentru a-l lămuri că este o infamie să dea curs dragostei lui.
- Ema, așa ne-a fost vorba?
Era locotenentul, care o aștepta la intrarea în bloc.
- Ce este cu tine aici? De unde-mi știi adresa?
- Ce este așa de greu? La cadre sunt toate datele personale. Și Marcel îmi este cel mai bun prieten!
- Și cum de-ai ajuns așa de repede? Eu am venit cu mașina!
- Am luat un taxi care trecea prin fața unității, iar adresa o am de mult! Simțeam c-o să-mi folosească cândva! Nu-i frumos din partea ta că ai dat bir cu fugiții! Zici că ești mai mare ca mine, dar te porți mai rău ca un copil! Te rog, hai să mergem, am rugat taximetristul să mă aștepte! Acesta e cadoul pe care mi l-ai promis! Te implor, nu mă refuza, m‑am pregătit pentru această zi!
Au luat-o amândoi spre taxi. Ema s-a lăsat condusă ca o fetiță mică, care fusese prinsă cu minciuna. Ce putea să-i facă? Fusese până acum agresată de mulți bărbați. Scăpase nevătămată. Ãsta era doar un copil...
- Îți place totul, totul am făcut singur pentru tine! Sper să-ți placă și să te simți așa cum meriți! Ca o regină!
Camera era plină de garoafe albe și roz. Pereții, patul, perdeaua, tavanul, masa, erau încărcate de flori. Lângă pat, o masă plină de bunătăți, în mijlocul cărora tronau o sticlă de șampanie și două sfeșnice cu lumânări care așteptau nerăbdătoare să fie cât mai repede aprinse.
- Fă-te comodă! Să mâncăm ceva. Trebuie să-ți mărturisesc că sunt un fomist de prima clasă! După silueta pe care o ai, cred că mănânci foarte puțin...
- Nu. Nu țin regim! Muncesc mult. Cred că asta mă slăbește.
Bucatele aduse de la părinți, din Arad, au fost minunate. Ema nu mâncase până atunci jambon, slănină afumată, cârnați și pastramă de porc ardelenească. Șampania și cornulețele cu nucă au venit să întregească această masă copioasă.
- Îmi dai voie să strâng garoafele din pat? Să ne odihnim puțin! Azi nu-ți fac nimic! Vreau să mă satur privindu-te și discutând lucruri care ne fac plăcere la amândoi! Mă duc să aduc pernele din camera cealaltă!
Ema privea prostită în urma lui. Se mira câtă siguranță avea acest copil că ea se va preta la jocul lui. Urechile îi vâjâiau din cauza șampaniei. A cuprins-o frica. S‑a repezit la geantă, și-a luat haina și pălăria de la cuier și-a vrut să fugă. El a găsit-o cu toate boarfele în brațe, căznindu‑se să deschidă ușa și să plece.
- Ei, asta-i acuma! Iar te-ai speriat! Lasă ușa! Cheia e la mine! Mi-am închipuit că-mi faci figuri. Mi-am luat toate măsurile...
- Locotenente, te rog, du-mă acasă! Nu sunt făcută pentru așa ceva! L-am refuzat pe celălalt să mă duc să-mi culeagă ghiocei. Este nedrept ce mă îndemni să fac! Eu nu pot să am relații cu doi bărbați deodată! Mi se pare ceva groaznic!
- Nici n-aș accepta așa ceva! De mâine îi spui că nu-l mai iubești și că mă iubești pe mine! Să nu-ți mai stea în cale! Altfel mă duc eu să-i spun...
- Să nu faci așa ceva! Nu te băga în treburile mele!
- Hai în cameră! Mi-au rupt brațele pernele astea! Nu te teme! Te iubesc prea mult ca să-ți fac ceva fără voința ta! Eu nu sunt un violator! Vreau doar să-ți arăt și să te conving cât de mult te iubesc! Nu vei scăpa de mine nici în mormânt! Vom pleca amândoi pe lumea cealaltă ținându-ne de mână!
În timp ce vorbea, el aranja patul. S-a suit primul, îndemnând-o și pe ea să facă la fel.
A început s-o sărute centimetru cu centimetru. Ema avea impresia că nimeni n-o sărutase cu atâta puritate și delicatețe. Nu-i răspundea. Spera să se sature și s-o lase să plece. Dar el nu se sătura. Cu ochii închiși simțea arsura buzelor și încet, încet, i se încălzeau sufletul și trupul, care nu se asociaseră la această intensitate până acum. Mișcările lui erau tandre și liniștitoare. S–a pomenit făcând dragoste fără să-i opună rezistență. La sfârșit, de rușine, nu-i venea să deschidă ochii. El a simțit și a sărutat-o pe ei. Vroia a-și prelungi cât mai mult momentul acesta de fericire. La patruzeci și cinci de ani, găsise omul visurilor sale! Locotenentul predestinat în vis cu zeci de ani în urmă, acum se prezenta în fața ei să-i dăruiască tot ce era mai bun în această lume blestemată în care își irosise toată tinerețea. El rămăsese tânăr iar ea era o femeie cu părul alb, cu trupul și sufletul tânăr, care trebuia să accepte acest destin, care se juca cu viața ei...
El o ținea strâns în brațe. O dezmierda privind-o cu ochii plini de dragoste. Ema îi simțea ca două lasere. Era ca și când s-ar fi privit cu proprii ei ochi. Cu cât trecea timpul își dădea seama ce mult semănau la trăsături.
- Ema, te-am supărat cu ceva? De ce nu deschizi ochii?
- Nu vreau să te văd cât ești de tânăr! Am preferat să-mi închipui că ești de vârsta mea. Altfel muream de rușine!
- Þi-am spus de atâtea ori! În dragoste vârsta nu contează! Fetele de vârsta mea mă plictisesc! Nu am ce discuta cu ele! Scapă de prejudecăți! Dacă erai de vârsta mea nici nu te băgam în seamă. Facem parte din două lumi diferite, dar tu ești atât de frumoasă că nu te-ai fi uitat la mine dacă eram de aceeași vârstă, indiferent dacă eram foarte tineri sau maturi. Numai tinerețea mea te va convinge ca am dreptate.
- Poate ar fi mai bine să plec acasă...
- Nu! Nu pleca! Mă simt bine cu tine! Altfel mă simt singur. Îmi luminezi nopțile cu prezența ta! Și atunci iau creionul și o foaie de hârtie și-ți scriu poezii. Înainte mă plictiseam îngrozitor! Acum sunt mereu cu tine. Mai ales acum după ce te-am avut în carne și oase lângă mine. Prezența ta va fi mereu cu mine!
A coborât din taxi mai departe de bloc. Nu vroia s-o vadă Sideroza în prezența unui bărbat. Viața ei intimă întotdeauna a fost un secret pentru fată. Acum era destul de mare. I-ar cere socoteală. Era și ea îndrăgostită de un coleg din liceu. Ce ar gândi văzând-o în compania unui bărbat doar cu câțiva ani mai mare decât ea?
Ema se gândea mai mult ca întotdeauna, că toate pe acest pământ sunt programate. Oricât te-ai feri, oricâte prejudecăți ai avea, dacă e să ți se întâmple, tot se întâmplă.
Ajunsă acasă, Sideroza își făcea lecțiile. Mama părea fericită și îngândurată. Lipsea atât de rar de acasă că nu-și permitea s-o întrebe de unde a venit, mai ales că mereu era oprită la serviciu pentru lucrări urgente. Dar atunci îi dădea telefon și-o liniștea. Restul era secretul ei.
Abia dimineața și-a amintit că trebuia să dea ochii cu celălalt. Dar mașina nu era. A respirat ușurată. S-a apucat de lucru fără să comunice cu cei din jur. Locotenentul se uita îngrijorat, să vadă ce urme i-a lăsat pe chip noaptea care a trecut. În sertar o aștepta o poezie cu o garoafă roz.

Soției mele, Ema

Te strâng la pieptul meu, iubito,
Acum când știu că-mi ești soție
Cuprind cu inima prin tine
Ce-i mai frumos în poezie.

Cum ochiul meu să nu mai vadă?
Cum sufletul să nu îmi cânte?
Când universul ce-l priveam odată
Chiar el dorește să mă-ncânte?

Un cer imens de stele mă-nconjoară
În timp ce eu prin miile de căi
Cuprind în palme infinitul
Ce strălucește-n ochii tăi.

Și rând pe rând în ceasul de iubire
Plutesc pe-a viselor noastre valuri;
Deasupra-mi stelele și cerul
Mă poartă spre-naltele maluri.

Târziul ceas al apropierii noastre,
Atunci când tu te dărui mie,
Mereu îmi va rosti prin tine
Ce-i mai frumos în poezie.

S-a uitat cu recunoștință spre el. Da, era tânăr, dar era un om de calitate. După seara trecută îi transmitea prin poezie că de acum încolo o considera soția lui. Evitase cuvântul ”amantă”, care Emei îi dădea fiori de gheață. Atât de mult își dorise să fie soție, încât acum venea ca un balsam peste rana ei care sângera mereu.
Trebuia să-i dea și ea un răspuns. În pauză, după ce toți au plecat la cantină, printre care și el, ea s-a apucat să-i scrie.
”Îmi propusesem să nu-ți mai scriu. Dar ești atât de bun cu mine... Nu-ți dai seama că fiecare cuvânt, fiecare rând te apropie și mai mult de mine? Urmezi un joc periculos, chiar dacă îl faci din amuzament! Vei fi în curând victima propriei tale imprudențe. Astăzi în birou nu am fost supărată pe tine. Tu nu aveai nicio vină, pentru că așa mă lupt eu cu ei și ele de când am venit în această unitate. Þi s-a părut neverosimil faptul că o ființă ca mine poate să fie și altfel decât o știi tu. Gândindu-mă mereu la tine, pentru a găsi calea cea mai bună să-ți deschid ochii, pentru a vedea ce greșeală stupidă faci alegându-mă pe mine, cea care nu face parte din generația ta, m-am pomenit preocupată numai și numai de tine. De o săptămână mă chinuiesc să calc niște rufe și nu reușesc, citesc o carte și nu rețin nimic din ea, rămân mereu pe gânduri și nu știu ce să fac. Azi era să mă ai pe conștiință, puțin a lipsit să dea o mașină peste mine. Poezia pe care mi-ai pus-o în sertar trebuia să fie adresată unei fete de vârsta ta. Când citesc poeziile tale îmi curg lacrimile, trebuie să fac un efort să mi le-nghit și apoi să înțeleg și să pricep ceea ce vrei să-mi spui. La început m-am speriat groaznic. Pe urmă m-am gândit că ai pus prinsoare cu cineva că tu vei reuși ceea ce n‑au reușit atâția până la tine, iar acum mi-am revenit puțin și încep să înțeleg ce se petrece cu tine.
Þi-am vorbit odată de ”lumea mea”. Până acum nu a intrat în ea, în afară de mine și de locotenentul din vis, nimeni. Era o barieră peste care nu trecea nimeni.
Îți aduci aminte? Într-o dimineață am întârziat. Visasem din nou visul color... pădure înverzită, flori multe, albe, eu tânără, frumoasă, îmbrăcată în alb, cu eșarfe ce-i acopereau obrazul celui venit pe calul alb.
Rândul trecut nu ți-am spus de fapt ce era mai important. Întotdeauna mă lua, ca și de data aceasta, și mă ducea într-un loc foarte plăcut, care-mi creea impresia că mai văzusem și altă dată acele locuri.
Și pentru prima dată, în dimineața aceea a făcut dragoste cu mine. A fost ceva atât de frumos cum nu puteam să-mi închipui că și în realitate este la fel. Eram atât de fericită de parcă prima dată făcusem lucrul acesta. A fost ceva dumnezeiesc. În joaca noastră nu-mi dădusem seama, pentru că stăteam cu ochii închiși, că nu-l văzusem la față din păcate nici de data aceasta. Și-am deschis ochii, speriată să nu fie iar într-o nebuloasă. Dar fatalitate! În fața mea, locotenentul avea figura ta, chipul tău și trupul tău, cum mi‑am dat seama ieri, când am venit la tine. Când, trează în pat lângă Sideroza, am gândit la cele întâmplate, am fost fericită că a fost numai un vis. În mașină eram încă cu gândul la cele întâmplate. Toată așteptarea de-o viață s-a transformat într-o cruntă realitate. Eu doream ca cel din vis să fi îmbătrânit odată cu mine, nu el să rămână tânăr iar eu să ajung cu părul alb. Spune tu, care mă judeci că am prejudecăți, nu am dreptate? De ce n-ai venit la timpul potrivit? De ce a trebuit să îmbătrânesc? Cum aș putea să-i spun fără să roșesc, că-l iubesc? Și câte și mai câte întrebări puse fără răspuns în cursul celor douăzeci și cinci de ani de așteptări chinuitoare.
Mi-ai spus într-un bilet ce s-ar fi întâmplat cu tine dacă nu mă mai pierdeam în prejudecăți, dacă tu ai fi avut aproximativ vârsta mea. Nu, nu m-ai înțeles! Eu aș fi vrut să am vârsta ta, pentru că numai la această vârstă iubirea e frumoasă și are toată suculența ei. Nu-ți fie teamă! Și eu la douăzeci și doi de ani gândeam la fel. Viața nu m-a alterat. I‑am lăsat să creadă pe unii, ca să nu mă creadă nebună, că sunt cam toantă, așa cum te consideră toți pe tine, pentru că ești un om deosebit și nu te înțeleg.
Când ai recitat poezia aceea patriotică m-ai fermecat, erai bucuria copilăriei mele, erai tânărul visat de mine când tot speram că o să apară. Căutam în cei care mă agasau cu sentimentele lor să te găsesc pe tine. Atunci, un val de lacrimi adunate și neștiute de nimeni am lăsat să curgă pe dinăuntru și-am exclamat: ”Pentru colegul nostru!”, dar de fapt gândeam: ”El, el trebuia să fie al meu, dacă sosea când trebuia!”.
S-ar putea ca eu să fie de vină că am ajuns unde am ajuns. Dar îți jur, nu am urmărit lucrul acesta intenționat! Fără să vreau mă gândeam cum de mi-ai apărut în vis. Mă comportam de așa natură încât să nu bănuiești că în sufletul meu există contradicții și întrebări legate de persoana ta. Eu aveam viața mea, bună, rea, eram într-un fel resemnată. Nu‑mi mai trebuia nimic, decât să aștept să mor fizic, pentru că sufletesc eram moartă demult.
Cum, locotenente, poți crede că e posobil să te iubească o moartă? Cu toate că atunci când te apropii de masa mea, mi se face un gol mare în stomac și încep să-mi tremure picioarele. Secretul tinereții mele aparente este acela că m-am ferit de oameni răi. Natura nu a reușit să creeze o ființă mai abjectă, mai groaznică decât omul. Îmi este rușine că fac parte și trăiesc alături de oameni. Aș fi preferat să fiu un pom sau o floare.
Știi că mie, în lumea aceasta scârboasă, nu-mi plac decât pomii? Iarna îmi vine să plâng, când îi văd goi și înfrigurați. De aceea nu pot să sufăr deloc acest anotimp! Primăvara sunt fericită când îi văd din nou veseli. Vara nu mai vorbesc. Iar toamna mă grăbesc să-i pictez, pentru a le păstra ultima brumă de frumusețe care le mai rămâne până mor din nou.
Ce cuplu fericit am fi fost dacă ne-am fi întâlnit la vremea potrivită, eu să scriu romane iar tu volume de poezii. Versurile tale au delicatețea și gingășia poetului Minulescu, care după Mihai Eminescu este preferatul meu. Viața este făcută ca oamenii să nu fie fericiți. Lovește în cei mai buni fii ai ei. Jumătatea mea de măr ești tu, dar a mea s-a veștejit până te-ai născu tu. Am să fac tot ce-mi va sta în putință să nu dau curs acestei legături nepotrivite!”
După primirea regească pe care i-o făcuse, băiatul nu se aștepta la asemenea răspuns. Deci lupta pentru a-i arăta cât este de serios în dragostea lui. Îi plăcea lupta. Nici nu i-ar fi plăcut o femeie care să nu-i pună mintea la contribuție. El era mereu creativ. Acum, după ce-i savurase și clipele de dragoste, își dădea seama că fără prezența acestei femei, viața lui va fi monotonă și lipsită de realitate. Da! Va lupta ca să fie a lui. Îi va da curaj din curajul lui. Iar celălalt bărbat trebuia să dispară din viața lor! Nu-și mai are locul. El, tot ce și-a dorit până acum, a reușit.