agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-25 | |
Ninge. La sfârșit de aprilie. Ieri a fost ziua mea. N-am stat în casă, n-am așteptat să sune telefonul, n-am ciulit urechea să aud o bătaie în ușă. Căci n-ar fi sunat cine trebuie, n-ar fi bătut cine trebuie… Am fost la Biserică. Am aprins o lumânare și pentru Mihnea. La vii. Chiar dacă n-am garanția că mai trăiește. Pot numai să presupun. Căci, altfel, n-am mai aflat un semn de la el de când am plecat din Italia.
La întoarcere, am mers mult, m-am plimbat pe străzi, golită de gânduri. Zăpada spală totul. M-am jucat cu doi câini. M-am alergat cu ei prin zăpadă. Și, bineînțeles, n-am mai putut scăpa de ei. Acasă, n-am avut puterea să le închid poarta-n nas. I-am poftit în curte. Omul nu trebuie să fie singur. Apoi, eu am învățat mereu de la câini. Și tot n-am învățat de ajuns. Doctorul Paulescu, într-una dintre lucrările sale, citează pe Brehm cu exemplul unui câine care, separat de stăpânul său, soldat al lui Napoleon I, - la trecerea Berezinei – traversează singur mai mult de jumătatea Europei, pentru a-l găsi în Italia. Iată, eu n-aș fi în stare să traversez măcar jumătate din jumătate, spre a-l căuta pe Mihnea. Când am trecut pe lângă cutia poștală, am încercat să-mi înving impulsul de-a o deschide. N-am reușit. Când aștepți, o cutie goală ți se arată în toată sărăcia și inutilitatea ei. Și-ți vine să-nfigi toporul în ea. Noroc că n-am topor. Dar cred c-aș rezolva și cu un ciocan mai mare. Mi-a venit degeaba pe cutie. Pe fundul ei, stătea, stingher, un plic galben. L-am luat cu sfială, încercând să mă conving că nu e cel așteptat, că poate vreunul dintre prietenii mei își adusese, întâmplător, aminte. Cu toate că m-aș fi rușinat față de acel prieten, având în vedere că nu mă mai interesase nimeni de când cu Mihnea. Lumea mea se reducea la el și mă îndepărtasem, fără urmă de remușcări, de tot restul. I-am recunoscut scrisul. Apoi, am văzut ștampila de Italia. Inima îmi bătea atât de tare, astfel că, pentru prima dată, am înțeles ce vrea să zică expresia „gata să iasă”. Sângele năvălind îmi făcea tâmplele să zvâcnească, ochii mi se împăienjeniseră, iar mâinile tremurau. N-am avut răbdare să ajung până în casă. Am deschis plicul acolo, lângă cutie. Am găsit o felicitare cu un buchet superb de lăcrămioare. Am deschis-o. “La mulți ani… Lăcrămioară! Ce păcat că n-ai înțeles la timp!” Atât. Totul se învârtea. Mi-am adunat forțele să intru în casă căci, dintr-odată, mă cuprinsese un frig cumplit. Eu eram! Eu eram Lăcrămioara! Cum de nu-mi dădusem seama? Dintr-un adânc de memorie, mi-am amintit acea discuție de la masa de după Congresul la care-l cunoscusem. Sala era ornată cu flori care mai de care mai exotice. M-a întrebat dacă-mi plac. Am răspuns: “Sigur. Îmi plac toate florile.” “Și totuși, imposibil să n-aveți o floare preferată. Care este?” Fără să stau o clipă pe gânduri, i-am spus florile mele preferate – lăcrămioarele. “Aș fi jurat!”, zice. M-am arătat mirată, și atunci s-a explicat: “Dacă ar fi să vă asociez unei flori, atunci aceea n-ar putea fi decât lăcrămioara. Gingășie, fragilitate, “parfum” discret, dar care nu se uită… Mai vreți?” L-am oprit, jenată, și am trecut la alt subiect. Discuția aceea, dată fiind probabil și starea de tensiune în care mă aflam ca urmare a concentrării maxime pe timpul translației, îmi ieșise din cap cu desăvârșire. Nici măcar de nenumăratele dăți în care citisem în caiete “dragă Lăcrămioară” nu mi-o amintisem. Dar asta fusese? Pentru asta se îndepărtase Mihnea? Nu poți pedepsi astfel un om pentru că e uituc. Și-apoi, între acea conversație și momentul revederii noastre trecuseră trei ani. Iar acum se împlinesc alți doi de când îl văzusem dispărând, cu o ridicare din umeri. De ce lăsase să treacă doi ani până să mi-o spună? Poate a așteptat de la mine un semn în tot acest timp? Dar el? Nu, nu mai vreau să mă gândesc! Am întors problema pe toate părțile, dar, oricâte posibile explicații am găsit, niciuna dintre ele nu justifică această înstrăinare. Doar dacă acceptăm inexplicabilul în viața noastră, ca pe un musafir nepoftit, căruia nu-ți vine să-i trântești ușa-n nas, cum nu mi-a venit mie să închid poarta celor doi câini. Și, bineînțeles, dacă acceptăm – deși e greu – că n-a fost iubire. Iubirea apropie, nu înstrăinează. Studenții mi-au oferit un bonsai. E superb. Dar în clipa asta, realizez toată grozăvia artei bonsaiului și mi se face rău. Pentru a face din el acest arbore frumos, minuscul și la îndemână, omul acționează cu cruzime, chinuindu-l, contorsionându-i tulpina, tăindu-i ramurile, sufocându-l. Pentru ce? Copacul este el însuși numai în pădure. Acolo unde se poate înălța, nestingherit, la cer. La fel și omul. Prins într-o iluzie, doar pare a fi asemeni lui, da-i totuși altfel. Mult micșorat, chinuit, cu simțirea contorsionată, cu aripile tăiate, sufocat. Pentru a reveni la statura sa, pentru a fi el însuși, ar trebui, în primul rând, să se elibereze. De angoase, de ură, de gelozie, de frustrări, de iluzii, de… ne-iubire. Doar astfel se poate și el înălța, precum copacul, la Cer. Ninge. Primăvara asta cam șuie mi-a amintit că am o datorie față de mine. Să uit, să iert și să merg mai departe. Mâine voi planta bonsaiul în grădină. Și, cine știe? Poate, odată cu el, voi crește și eu… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate