XL

Ema abia terminase treburile zilnice. Se simțea frântă de oboseală. Spera să-și facă un duș. Sună telefonul, cam târziu pentru o discuție obișnuită. Cu multă greutate a ridicat receptorul.
- Alo?
- Frumoaso, execută ”Radu cel Frumos”! aude vocea lui Ion, care o chema la unitate.
- Te ții de goange, ăsta este semnal de război! Te-ai țicnit?
- Nu m-am țicnit deloc! Ia-ți geamantanul cu cele necesare și vino cât mai repede. Nea Nicu e în pom la Timișoara, s-au întâmplat lucruri grozave! Nu glumesc și treaba e serioasă, nu se știe când te întorci acasă!
- Îmi pare rău, sunt moartă de oboseală, n-am lipsit niciodată, de data aceasta spune-le că nu m-ai găsit, nu pot veni, este atât de târziu, îmi este frică să vin noaptea pe stradă!
- Tu nu înțelegi, fată, că e groasă rău? Vino, nu mă enerva, cât poți de repede! Toată unitatea aproape a venit, nu este de glumit! O să afli mai multe când vii la serviciu!
- Ce s-a întâmplat, mamă, de ești așa de supărată?
- Nebunii de la unitate nici nu s-au întors bine acasă și ne cheamă la serviciu! Ion spune că este un pericol de a fi război, nu un exercițiu ca de obicei!
- Cred că a râs de tine, nu poate fi adevărat!
- Cu așa ceva armata nu face glume! Trebuie să mă duc și mi-e o frică de mor să plec la ora aceasta pe stradă!
Și Ema și-a luat valiza, intrând pe poarta unității alături de ceilalți, cu fețe pline de îngrijorare.
Era o noapte geroasă în luna decembrie a anului 1989. Unitatea, plină de ofițeri, soldați și angajați civili era în plină activitate. Cei care intrau pe poartă se uitau întrebători la ofițerul de serviciu, care le controla legitimațiile cu multă atenție.
Aerul rece de afară le alunga oboseala drumului făcut de două ori în aceeași zi. Fiecare s-a dus la grupa din care făcea parte. Biroul Emei era plin de angajați civili. După ce au fost toți prezenți, unul dintre ofițeri le-a explicat un incident neplăcut la Timișoara, care periclita siguranța statului. Trebuiau să fie pregătiți pentru a intra în funcțiune sistemul de asigurare și apărare al unității.
Femeile puteau pleca acasă cu condiția ca a doua zi să vină pregătite pentru programul de lucru obișnuit.
Totul decurgea în tăcere. Nimeni nu îndrăznea să pună întrebări. Ajunse în stradă, angajatele începuseră să se întrebe ce se întâmplase atât de grav încât cei în drept nu le spuseseră mare lucru.
Ema a reușit să prindă ultimul metrou. Dacă aerul rece care îi mângâia obrajii și plămânii ar fi ocolit-o, adormea până acasă. Când a ajuns, Sideroza se pregătea de culcare.
- Mamă, ce s-a întâmplat?
- Ne-au chemat aproape degeaba. Ne-au spus că s‑au întâmplat lucruri grave la Timișoara, dar nu ne-au lămurit despre ce este vorba. După părerea mea ori au exagerat, ori este mai rău, că toți erau foarte îngrijorați; nici la moartea lui Vulpescu nu i-am văzut așa! Vedem mâine, când ne ducem la serviciu. Acum hai să ne culcăm, sunt fărâmițată de oboseală, parcă m-a tocat cu satârul!
Toată noaptea Ema s-a gândit la cele întâmplate. Simțea că viața ei se va schimba. Dar nu-și dădea seama cum. Ajunsă la unitate, a fost impresionată de atmosfera ciudată pe care o dădeau chipurile obosite ale celor rămași peste noapte. Bărbații civili erau nebărbieriți, iar ofițerii se bărbiereau pe rând, pentru a face față la revista de front.
Nimeni nu se apuca de lucru. Stăteau cu lucrările pe masă, se uitau la ele, dar mâna refuza să facă munca de fiecare zi.
Întors de la revista de front, Ion o ia pe Ema într-un colț al biroului, căutând s-o lămurească despre ce este vorba:
- Ema, numai în tine am încredere! Îți spun niște chestii, dar ai grijă să nu scapi ceva la celelalte angajate, că am încurcat-o amândoi!
- Dar spune, omule, despre ce este vorba!
- La Timișoara e groasă rău! Unul, Lazlo Tocheș, a îndemnat localnicii la nesupunere, și-i îndeamnă la revoluție. Azi va ieși nea Nicu la un miting, să explice oamenilor să stea cuminți, să nu se lase influențați. Ungurii iar fac pe nebunii, cred că o să iasă lată de tot! Hai să dăm drumul la difuzor, poate anunță ăștia ceva!
Ema s-a întors la planșa ei, s-a așezat pe scaun, a încercat să deseneze, dar mâna îi tremura și refuza să lucreze.
La difuzor soldatul pusese o muzică aiurea, sau așa i se părea ei. După un timp se aude vocea răgușită a lui Ceaușescu, care vorbea la mitingul oamenilor adunați pentru a-l asculta, dar n-a apucat să spună prea multe, pentru că un murmur puternic de voci căutau să-i acopere discursul; s-au auzit strigăte și injurii la adresa lui Nicolae Ceaușescu, care încerca să le explice ceva despre “agenturili străine”. Dar mulțimea nu mai asculta. Zgomotele de lovituri și bușituri auzite la difuzor i-au făcut pe cei din birou să încremenească și să nu mai înțeleagă nimic.
- Hai, veniți afară, să vedeți mulțimea de oameni care strigă în gura mare “Jos cu Ceaușescu!”!
Emei nu-i venea să creadă că a trăit să vadă poporul român cerând căderea lui Ceaușescu. Se auzeau zvonuri în ultima vreme, ba că Ceaușeasca ar vrea să-i ia locul, ajutată de Securitatea ei, ba că-l pregătește pe răsfățatul de Nicu, dar să-l dea jos – niciodată. Acum își explica ea că lucrurile erau gândite cu mult timp în urmă, apăruse o poezie într-un ziar, în care poetul îi ridica osanale lui Ceaușescu, dar citind începuturile versurilor, dădea: “Ceaușescu o laie”. Nimeni din redacția ziarului nu observase, sau poate se făcuse că nu vede. Ema n-a aflat niciodată dacă cei implicați au fost sancționați sau nu. Înfometarea oamenilor, dezinformarea, toți l-au lucrat, așa cum au făcut boierii cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Degeaba încearcă istoricii din afară și din țară să ne inoculeze ideea că domnia lui Ferdinand a fost benefică pentru România.
Poporul nostru a avut o maladie foarte gravă, aceea de a-și trăda și a-și vinde conducătorii străinilor. Din această invidie nu am putut progresa ca alte popoare, care au atins culmile civilizației. Această invidie ne-a tras mereu înapoi. Am avut oameni capabili în toate domeniile de activitate ale civilizației umane. Cine a avut un Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Vlad Þepeș, Alexandru Ioan Cuza, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă?
Scriitori și poeți de renume universal, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale ș.a.m.d.
Pictori: Nicolae Grigorescu, Aman, Tonița, Luchian; dar boierii vechi și noi, preocupați de buzunarele lor, n-au avut decența să le treacă faima peste hotare acestor iluștri și nemuritori români. Cei care au mai reușit numai Dumnezeu știr cum s-au descurcat, dar ei n-au fost ajutați de cei care conduceau România în acea perioadă de timp. Cineva din afară sau din interior a avut grijă să nu-i ridice la rangul pe care l-ar fi meritat.
Așa gândea Ema uitându-se din curtea unității la cei care îngroșau rândurile, strigând în gura mare: “Jos dictatorul!”, ”Jos Ceaușescu!”.
Ema înțelegea tot mai mult, evenimentele care vor urma erau dinainte gândite de o forță nevăzută, care dirija încă o dată istoria poporului român.
Câteva grupări de oameni au reușit să monopolizeze radioul și televizorul. Care mai de care urlau și strigau fel de fel de apeluri incoerente și pline de ură. De frică, Ema nu s-a mai dus acasă. I-a telefonat Siderozei să stea cuminte, era însărcinată și nu trebuia să iasă din casă. Se auzeau împușcături din toate părțile; ea s-a dus la Flory, care stătea la două stații de unitate.
Noaptea care a urmat a fost alimentată de radio și televiziune, îndemnând lumea să vină să prindă teroriștii. Se făceau că sunt asediați de aceștia numai pentru a scoate lumea în stradă, pentru a da iluzia că este revoluție. S-a anunțat că Milea s-a sinucis. Dar Ema nu credea că acest brav oștean a făcut acest gest. Ea gândea că a fost omorât pentru că armata a refuzat să tragă în manifestanți.
Unul mic, urât și cu ochelari, se agita pe ecranul televizorului și cerea mereu ajutoare.
Ema și Flory stăteau îngrozite, privind acest om inconștient, care îndemna poporul să iasă în miez de noapte, să lupte cu o forță nevăzută, care-i secera pe toți care îl ascultau.
- Doamna Ema, trebuie să mergem și noi să vedem despre ce este vorba, nu putem sta așa, nepăsătoare!
- Nu te supăra – spunea Ema emoționată – dar mie mi se pare dubios acest om, care îndeamnă lume la moarte! Din câte am citit și am auzit, eu n-am reținut că revoluția se face la televizor. După mintea mea, nu cred că ce se întâmplă acum este revoluție, poți s-o numești oricum, numai așa nu!
- Doamnă Ema, dar nu vedeți: urâtul acesta, cum ziceți dumneavoastră, ne spune să ducem ceai și cafea ostașilor care țin piept teroriștilor, sărăcuții de ei sunt înghețați de frig...
- Dacă vrei să suni, n-ai decât, tu le duci ceai iar ei te împușcă, afirmând că au crezut că ești terorist! Nu, mie nu‑mi place! Am impresia că această revoluție se desfășoară ca și când ar fi dinainte un scenariu scris...
- Priviți la televizor, a apărut iar urâtul dumneavoastă și anunță ceva; Doamne, ce-i mai merge gura!
- Vezi, Flory? Cu cât apare mai des, cu atât am mai puțină încredere în el; ăsta e plătit să facă agitație în rândul populației, are el un scop!
Ochelaristul țipa cât îl ținea laringele, era înconjurat de mai mulți revoluționari, se auzeau împușcături, vroia să scape de teroriștii care nu se vedeau pe nicăieri, parcă erau invizibili.
Înfometarea poporului român n-a pornit de la Nicolae Ceaușescu, “agenturile străine”, așa cum le zicea el, erau acum așa-zișii teroriști, care i-au făcut pe români să se omoare între ei și să-și împuște conducătorul.
Un om care a întors România la o sută optzeci de grade și a înlocuit toate cocioabele țării cu blocuri unde locuiau și cei mai săraci, fabrici, uzine unde lucrau mii de muncitori și nu le era frică de a fi șomeri, nu putea fi un conducător rău.
Poate cei care se îmbuibaseră înainte de război, asuprind pentru buzunarele lor, îl urau și i-au dorit moartea.
Execuția familiei Ceaușescu, chiar în ajunul Crăciunului, nu a fost întâmplătoare. Cei care l-au terminat au vrut ca poporului român să nu-i mai priască în vecii-vecilor aceste datini strămășești. Cum poți distruge un popor care are o vechime de peste câteva mii de ani? Îndemnându-l să-și ucidă conducătorul și eliminându-i cultura și datinile strămoșești. Să-i arăți din alte state, capitaliste, numai partea pozitivă, iar cea negativă să te faci că ai uitat-o. Așa încpe noul-născut român să dorească să fie american și nu român. Înfometarea poporului român a avut la bază tocmai acest scop. Să iasă cu mic, cu mare în stradă, și să moară pentru o cauză care nu le aparținea. Să moară pentru cei are au luat putere și au manevrat-o în folosul lor. Familiile rămase în urma lor vor rămâne veșnic îndoliate și vor privi neputincioși la bogații care nici nu-și mai amintesc de cei care au murit degeaba într-o ”revoluție”, care pentru majoritatea nu a adus decât durere, cerșetori, aurolaci, criminali, violatori, homosexuali, prostituate și drogați.
Cei care au rămas în viață vor trebui să plătească cel mai mare tribut pentru nesăbuința celor care au participat la dărâmarea unui sistem omenesc, înlocuindu-l cu cel capitalist, care este cea mai odioasă formă de conducere a omenirii. Unde o mână de bogați, sub pretextul că vor pace în lume, omoară și distrug tot ce e mai sfânt la fiecare popor, pentru a-l subjuga pentru interesele lor.
Istoria a demonstrat că cei bogați nu îi cred pe cei săraci, cu cât au mai mult vor și mai mult. Goana aceasta după bani, Mircea Eliade spunea că duce la moarte. Bogații ajung în nebunia lor să creadă că aceștia îi vor face să devină nemuritori. În ignoranța lor nu-și dau seama că fiecare dintre noi ne-am născut cu pașaportul morții în mână, și că nici cei bogați nu sunt ocoliți de doamna cu coasă.
Învălmășeala care a urmat după revoluție, toate alternativele de guvernare, speranța oamenilor că vor avea ce mânca, a fost numai o iluzie. Timpul care s-a scurs a demonstrat că forța nevăzută care a distrus Europa de Est, în frunte cu Uniune Sovietică, nu a adus nimic bun în folosul popoarelor. Naivii care au crezut la început că se pot face unele lucruri, au fost dați la o parte și înlocuiți cu cei care trebuiau să distrugă partea de est a Europei. Cine a mai pomenit ca un popor mare să ajute un alt popor, mic, să trăiască bine? Așa-zișii binefăcători nu s-au lăsat până când nu i-au stors de toate bogățiile pe care le aveau. Trădătorii din țară, împreună cu forța nevăzută străină, și-au dat mâna și au distrus în România tot ce au construit timp de cincizeci de ani generații întregi de ingineri, profesori, doctori și muncitori. Au ruinat țara, prefăcându-se că tot ceea ce întreprind o fac în folosul românilor. Le-au furat prin falimentarea băncilor și bruma de bani pe care o aveau bătrânii pentru înmormântări și și-au făcut ei vile și firme care le-au adus numai profituri. Oamenii au ieșit în stradă, au plâns, au țipat, până ce au obosit; după aceea au tăcut.
Au dat diferite legi, care mai de care mai aberante, printre care legea celor care vroiau să iasă mai repede la pensie. Sistemul democratic, perfid în profunzime, nu era cunoscut de cei care făceau parte din generația Emei. Așa că, istoviți de atâta muncă, naivi și dornici de odihnă, s-au grăbit să iasă la pensie, lucru care s-a dovedit o mare greșeală a vieții lor.
Așa s-a trezit Ema pensionară la vârsta de cincizeci și trei de ani. La început nici nu și-a dat seama în ce capcană căzuse. Prinsă și preocupată de creșterea fetiței pe care o adusese pe lume Sideroza la data de 20 mai 1990, timpul a trecut și s-a trezit la cincisprezece ani de la revoluție cu o pensie de mizerie, după treizeci și cinci de ani de muncă în aceeași instituție.
Anii care au urmat după revoluție au fost o decepție pentru români. Copiii și tinerii au început să uite trecutul blamat și înjurat de cei care furaseră fondurile: UTC, PCR, sindicatelor și familiei Ceaușescu. Ba mai mult, cei interesați să le spele mintea cu slogane democrate, au reușit să-i convingă că cei cincizeci de ani de comunism au fost un fiasco. Dar generația Emei, în afară de cei care s-au îmbogățit după revoluție, au rămas o masă de oameni săracă și plină de îngrijorare. După ce guvernanții, indiferent de culoarea lor politică, și-au însușit toate bogățiile țării și au vândut-o la străini, acum se vaită că nu au din ce plăti și mări pensiile. Doctori, profesori, pictori, artiști de seamă, au ajuns muritori de foame. Iar apariția ceor două partide istorice: liberal și țărănesc, au reușit, ca și înainte de război, prin incompetența lor, să distrugă tot ce mai rămăsese pe verticală după revoluție.