XLIII

Ema își dădea încă o dată seama că timpul este acela care vindecă toate rănile. Din experiența anilor care trecuseră, în tot ceea ce făcuse, cam un an era perioada de cicatrizare atât a rănilor sufletești, cât și a a speranțelor pierdute. În toată confuzia și nenorocirea care se abătuse asupra ei, uitase în această perioadă de Meri, care trăia alături de Nelu, iar Ema se dedicase cu trup și suflet pentru însănătoșirea Siderozei.
Ema a început să aibă mustrări de conștiință, și într‑o dimineață a plecat spre locuința unde-și ducea bătrânețea Meri, alături de cel mai drag copil al ei. Meri era singură, stătea pe un scăunel lângă ușa liftului și se uita la fiecare locatar care trecea pe lângă ea. Mare i-a fost mirarea când în ușă a văzut-o pe Ema, după așa o perioadă lungă de timp. Pe fată au cuprins-o remușcările, cum a putut ca durerea prin care a trecut s-o scoată pe Meri din preocupările ei? Până la accidentul Siderozei, Meri făcea parte din universul ei. Ea considera că, după fetiță, mama este pentru ea o icoană sfântă, pe care nimic nu o poate înlocui.
Se uitau una la alta fără să scoată un cuvânt. Ema, plină de remușcări și regrete, Meri fericită că o mai poate vedea.
- Mamă, mămica mea dragă, iartă-mă, nici nu știu când a trecut timpul! M-am ocupat de Sideroza și Ada. Nu‑mi pot ierta ce am făcut cu matale, arăți într-un hal de nedescris! Doamne, ce a făcut Nelu cu mama noastră?
- Lasă, mămicule, nu mai plânge atât, mi se frânge inima, nici tu nu arăți mai bine, îmi dau seama prin ce-ai trecut! Eu, de bine, de rău, iaca trăiesc, dar fata putea să moară dacă nu stăteai lângă ea! Eu mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul!
- Nu, mămică, acum mi-am revenit, Sideroza și Ada se simt bine, am să am grijă să nu-ți lipsească nimic, iartă‑mă, mămica mea dragă! Ema îi săruta mâinile ei zbârcite și bătrâne, pentru a spăla cu lacrimile ei nedreptatea pe care i-o făcuse.
- Draga mamii, nu te mai chinui atât, nu tu ești de vină pentru cele întâmplate, n-am de ce să te iert, nu mi-ai făcut nimic! Pentru mine este mai de preț viața Siderozei decât viața mea!
- Iartă-mă, mămica mea, draga mea mamă, iartă‑mă, iartă-mă!
Din ziua aceea, cum pleca Sideroza la serviciu, Ema pregătea toate bunătățile, se încărca cu sacoșe și pleca repede la Meri. De fiecare dată o găsea pe scăunelul ei din fața liftului. Când o vedea pe Ema, fața i se însenina, știa că în ziua aceea va mânca ceva bun și pe săturate, va sta de vorbă cu fiica ei iubitoare și apoi va aștepta să treacă timpul s-o vadă iarăși. Așa au trecut anii, în care rănile Siderozei s‑au vindeact, Ada a crescut, iar Ema trăia și muncea pentru cele două familii, să nu le lipsească nimic. Din zi în zi îi era tot mai greu. Munca istovitoare de la casa lui Nelu, unde acesta făcea o mizerie de nedescris, îi lua Emei toată puterea. Ajungea acasă seara târziu, plângându-și singură de milă. La ușa blocului își ștergea lacrimile, lua o mină fericită și intra în casă zâmbitoare la cele două fete, pentru ca acestea să nu‑și dea seama ce se întâmplă și să n-o lase să-și facă datoria. Până într-o zi când, în plină vară, s-a îmbolnăvit foarte rău, cu temperatură de patruzeci de grade.
- Mamă, ce se întâmplă cu tine, de ce nu te scoli, azi trebuie să te duci la mămăița și nu i-ai pregătit nimic!
- Nu știu de ce, parcă am luat foc, dacă vreau să mă ridic din pat se învârtește casa cu mine!
- Bine, am să-i dau telefon lui Nelu să-i spun că ești bolnavă...
O săptămână Ema s-a zbătut între viață și moarte. Temperatura nu ceda nici la medicamente, doar înfășurările cu oțet de mere îi aduceau clipe mai suportabile.
În fine s-a făcut bine. Primul lucru pe care l-a făcut când s-a dat jos din pat a fost să-i dea telefon lui Nelu, să-l întrebe ce face Meri. Încă nu avea curaj, fiind slăbită după boală, să pornească la drum până în cartierul Drumul Taberei. Dar la telefon nu răspundea nimeni. Îngrijorată, a sunat o vecină să ia informații despre Meri.
- Bună ziua, doamnă, sunt fiica cea mare a doamnei Meri, telefonez de azi-dimineață și nu răspunde nimeni, vă rog să nu vă supărați că v-am deranjat...
- Nu face nimic, chiar mă întrebam ce s-a întâmplat de nu ați venit! Mama dumneavoastră n-a mai ieșit din casă pe scăuneleul de la lift. Fratele dumneavoastră pleacă dimineața și se întoarce seara târziu, nu lasă ușa deschisă, am fi intrat măcar să-i dăm câte un pahar cu apă! De ce n-ați venit toată săptămâna?
- Doamnă, am fost bolnavă de gripă, am avut temperatură mare, azi am coborât pentru prima dată din pat și v-am dat telefon.
- Trebuie mâine să veniți foarte de dimineață, mai târziu el pleacă și închide ușa!
A doua zi Ema și-a luat sacoșele pline și a plecat la Meri. Nelu încă dormea și s-a supărat de deranj.
- De ce ai venit cu noaptea-n cap?
- Mi-a fost frică să nu pleci undeva și să închizi ușa, n-am vrut să fac drumul de pomană. Dar ce s-a întâmplat cu mămica de arată în halul ăsta?
- Dar cum vrei să arate la 97 de ani?
- Păi săptămâna trecută arăta foarte bine, acum este numai piele și os!
- Tu vorbești, care vii de două ori pe săptămână și restul eu mă chinuiesc cu ea?
- Cum te chinuiești? Îi dai o mâncare pe care o plătesc eu, îți dau aproape trei milioane pe lună, eu o spăl, o îmbrac, vrei să-ți plătesc și chirie că o lași în patul ăsta amărât, să doarmă? Eu am crezut că te bucuri dacă stai cu ea, mai ai și tu cu cine scoate o vorbă.
- Dă-mi banii și lasă-mă-n pace; ușor e să faci teoria altuia, dar să stai zi de zi cu un bătrân în casă, să vezi ce bine e!
A luat banii și a plecat. Când Sideroza a tras pătura s-o ducă pe Meri la baie, cum făcea de fiecare dată, a rămas încremenită. Meri nu avea putere să stea nici în capul oaselor. N-a recunoscut-o pe Ema, nu mai vorbea, abia respira. Ema era disperată, nu știa ce să facă, cum s-o aducă acasă la ea, nu era transportabilă. Își dădea seama că Nelu intenționat o lăsase așa, ca să moară, să scape de ea.
I-a dat să mănânce din cele aduse de acasă. Meri nu putea să înghită. A învelit-o și s-a apucat să-i spele lucrurile, pentru ca a doua zi să vină cu o mașină, s-o aducă în Balta Albă. A așezat toate rufele să se scurgă pe marginea căzii tocmai când Nelu intra pe ușă.
- N-ai plecat încă?
- Am stat să-i spăl rufele lui Mămica și pe ale tale. Ea se simte rău, trebuie să facem ceva! Vecinele tale m-au rugat să nu mai duc rufele la uscătorie până nu se scurg bine. Apa le intră în apartamente, pentru că uscătoria nu are scurgere.
- Mai dă-le în p.... mă-sii de cotoroanțe, tu ții cu mine sau cu ele?
- Eu țin cu dreptatea, cu vecinele trebuie să te ai bine, nu știi când ai nevoie de ele! Mi-au spus că mereu te împrumuți de bani de la ele, acum le înjuri, ce se întâmplă cu tine, de unde ai strâns atâta ură?
Nelu bea dintr-o sticlă; într-o fracțiune de secundă sparge sticla de masă și se împrăștie prin toată casa, iar cu ciotul rămas se repede la Ema. Dându-și seama de pericolul în care se afla, își ia repede lucrurile și fuge la lift, iar în urma ei Nelu zbiera că pune el lucrurile la punct și să n-o mai prindă în casa lui că-i va rupe picioarele. Ajunsă în autobuz, Ema realizează pericolul prin care trecuse. Un plâns disperat o cuprinde, iar lumea se uita la ea plină de compătimire. Un domn în vârstă își face curaj:
- Doamnă, vă pot ajuta cu ceva? V-au furat hoții, ați fost bătută?
- Vă mulțumesc mult, sunteți foarte drăguț, fiecare om are crucea lui de dus, dar o dată cu trecerea vârstei o simt tot mai grea; încă o dată vă mulțumesc pentru bunătatea și amabilitatea dumneavoastră!