Azi-dimineață, la colțul gardului vechi, liliacul a explodat, acoperind aerul cu fâșii de răcoare și freamăt. Alb a explodat. Și mov. Dinspre triajul vechi, lumina pare pitică prin șipcile pieptănate de vânt.
În mijlocul uliței, pe unde a trecut șareta pândarului, mama adună baligă, într-o găleată tomnatică și mototolită precum o batistă, la priveghi. Soarele ar vrea să strige și zâmbește direct de pe acoperișul vecinului, reflectându-se în tabla nouă. O să molfăi acest codru de pâine, o să-l ung cu puțin ulei de candelă, să aibă mai multă savoare.
Pe dealul care se vede din colțul ferestrei, vagoanele de marfă, după reguli neînțelese, sunt dirijate unele spre altele, în vreme ce locomotiva, pufăind, se tot mișcă înainte și-napoi, țipând ca o femeie care stă să nască direct în vremea secerișului. E un aer nou, dar atât de cunoscut, de primăvare cu sare, de primăvară cu dinți, iar resturile din grădina de peste an stau adunate, c-o furcă știrbă, direct în poarta care se ține într-o singură balama, semănând cu un ciung atins de boala râsului.
Dincolo, spre marginea satului, s-au pornit focurile mocnite, peste gonoaie, iar Dumnezeu, și peste noapte, ne-a vegheat, direct din colțul întunecat al tindei. (O să fie bine, îmi spun, o să fie bine, căci între logică și nepăsare e un gol pe care nu-l mai poate umple decât acest februarie tulburat de dezolare și indiferență, că și dragostea nu mai are vechiul parfum și până și inima se înăbușă și nu mai știe decât să se clatine amețită în lumina puțină a acestei clipe în care doar plictisul desenează un aer amorțit de angoase.
Nu mai am brațe în care să te-nfășor și până și semnele din veac sunt tot mai estompate, goale și lipsite de sens, că nici nu mai știu dacă vrei să mai auzi cum tresalt la fiecare adiere pe care am reușit s-o respirăm pe vremea când liliacul exploda în feșe subțiri de tandrețe și melancolie). Liniștea, de peste visuri, e risipită de mirosul lutului, frământat în căldarea uzată de folosință îndelungată, alături de baliga de cal și de paie de anul trecut, în vreme ce mama, îmbrobodită și stând ciuș, lipește podeaua tandru și vorbindu-i, în același timp, de parcă s-ar boscorodi, cu mătușile, în așteptarea mașinii de pâine, doar ca să-și omoare timpul.
Satul pârâie ca o dormeză de mireasă, la miezul nunții, în vreme ce un cocoș, fără un ochi, scurmă prin praful dimineții, de parcă ar fi poștașul căutându-se în tolbă, după veștile care întotdeauna nu vin.