Egli e vivo e parlerebbe se non osservasse la rigola del silentio.
Inscripție sub o pictură italiană a Sf. Bruno

Castelul în care valetul meu se hotărîse să intre cu de-a sila mai bine decît să mă lase să petrec o noapte sub cerul liber, grav rănit cum eram, era una dintre acele case pline de tristețe și măreție care-și ridicau de multă vreme frunțile încruntate prin Apenini - atît în realitate, cît și în imaginația doamnei Radcliffe. După cît se părea, fusese de curînd părăsit, și nu pentru multă vreme. Am ales una dintre încăperile cele mai mici și mai puțin somptuos mobilate. Camera, care se afla într-un turn mai îndepărtat, avea decorațiuni bogate, dar vechi și uzate. Pereții erau tapetați și împodobiți cu numeroase și diferite însemne heraldice, alături de neobișnuit de multe picturi mai moderne, expresive, în rame cu arabescuri de aur. Tablourile umpleau pereții, și nu numai pereții, ci și ungherele peste care dădeai la tot pasul în ciudata arhitectonică a castelului. Nu știu dacă din cauza delirului ce mă cuprindea, ori din alte pricini, dar aceste tablouri mi-au stîrnit un interes profund, așa că i-am cerut lui Pedro să coboare obloanele cele grele și, cum se făcuse noapte, i-am poruncit să aprindă sfeșnicul cu brațe înalte de la capul patului meu și să dea larg în lături pologul de catifea neagră, cu ciucuri, din jurul patului. Gîndul meu era ca, dacă nu voi putea să dorm, să încerc cel puțin să privesc pe rînd tablourile, avînd la îndemînă și o cărțulie, găsită pe pat, cu descrieri și aprecieri asupra lor.
Multă, multă vreme am citit din acea carte și, cu un sentiment de evlavie, de intensă evlavie, contemplam tablourile. Orele treceau, repezi și pline de încîntare, pînă cînd sosi adîncul miez de noapte. Cum lumina nu era prea bună, dar nu voiam să tulbur somnul valetului care abia ațipise, am întins cu greutate mîna și am așezat sfeșnicul astfel încît să-mi lumineze mai puternic cartea. Numai că această schimbare avu o urmare cu totul neașteptată. Razele numeroaselor luminări (căci erau multe) luminau acum o firidă a camerei, care se aflase mai înainte într-un întuneric profund, ascunsă înapoia unuia dintre stîlpii patului. Și astfel mi-a apărut, în plină lumină, o pictură pe care n-o observasem pînă atunci. Era portretul unei tinere femei cu înfățișare feciorelnică. Am aruncat în grabă o privire asupra tabloului și am închis apoi ochii.
De ce nici eu nu mi-am dat mai întîi seama. Dar cum ședeam cu pleoapele închise, încercam să înțeleg de ce le închisesem. Și mi-am dat seama că vrusesem să cîștig timp - ca să mă gîndesc, ca să mă încredințez că ochii nu mă înșelau, ca să-mi liniștesc și să-mi înfrînez imaginația, ca să pot să privesc cu mai multă luciditate și siguranță. După cîteva clipe mi-am îndreptat din nou privirea asupra tabloului.
Nu mai era nici o îndoială că ceea ce vedeam era aievea; și prima rază de lumină care căzuse pe pînză împrăștiase parcă amorțirea somnului ce-mi cuprindea simțurile, aducîndu-mă la realitate.
Portretul, am mai spus-o, era al unei tinere fete. Artistul pictase doar capul și umerii, în maniera numită în termeni tehnici vignette și tabloul se apropia ca stil de portretele favorite ale lui Sully. Brațele, pieptul și chiar șuvițele părului strălucitor se topeau imperceptibil în umbra vagă, și totuși adîncă, a fondului. Rama era ovală, bogat aurită și cu incrustații în arabescuri. Era un tablou minunat, o adevărată operă de artă. Dar nici desăvîrșirea picturii, nici frumusețea figurii imortalizate pe pînză nu erau cauza neașteptatei și puternicei mele emoții. Și cu atît mai puțin imaginația mea, care, trezită din amorțeală, ar fi putut atribui portretului însușirile unei ființe vii. Mi-am dat seama îndată că particularitățile tabloului, maniera de vignette, rama ar fi distrus imediat o astfel de iluzie. Ba mai mult, nici n-ar fi lăsat-o să se nască. Meditînd stăruitor la toate acestea, am rămas astfel aproape o oră, poate, în capul oaselor, cu privirea pironită asupra portretului, în cele din urmă, descoperind taina efectului pe care mi-l produsese tabloul, m-am lungit pe spate, în pat. Descoperisem farmecul picturii în absoluta asemănare cu viața a expresiei, care m-a făcut mai întîi să tresar, apoi m-a uluit, m-a subjugat și m-a înspăimîntat. Cuprins de o teamă adîncă și respectuoasă, am mutat sfeșnicul în poziția lui de mai înainte. In felul acesta dispăruse din fața ochilor cauza profundei mele agitații și am început să cercetez cu nerăbdare cartea, căutînd descrierea picturii și istoria ei. Am găsit filele rezervate portretului oval, și iată lămuririle destul de vagi și de ciudate pe care le-am citit:
„Era o fată de o rară frumusețe, pe cît de fermecătoare, pe atît de plină de vioiciune. Blestemat a fost ceasul cînd l-a cunoscut și l-a iubit pe pictor, cu care apoi s-a căsătorit. El era o fire pasionată, studios, auster, care, de fapt, se căsătorise dinainte cu Arta. Ea, o fată de o rară frumusețe, pe cît de încîntătoare, pe atît de vioaie, era toată numai zîmbet și lumină, zglobie ca un pui de ciută; iubind și îndrăgind totul; urînd doar Arta care-i era rivală; temîndu-se doar de paleta, de pensulele și de celelalte instrumente urîcioase care o îndepărtau de prezența iubitului ei. Cît de nenorocită s-a simțit cînd pictorul și-a arătat dorința de a imortaliza pe pînză chipul tinerei sale soții. Dar era o ființă ascultătoare, și timp de mai multe săptămîni a stat resemnată, în încăperea înaltă și întunecoasă din turn, unde lumina ajungea, pe pînza palidă, numai de deasupra patului. Pictorul însă era îndrăgostit de munca lui, care înainta din oră în oră, din zi în zi. Era un om pasionat, sălbatic, întunecat, care se pierdea deseori în reverie; și nu vedea că lumina, pătrunzînd atît de palidă în turnul singuratic, veștejea sănătatea și sufletul soției sale, care se stingea cu încetul. Toți își dădeau seama, în afară de el. Și totuși, tînăra-i soție zîmbea mai departe, fără să se plîngă, înțelegînd pasiunea nebună, arzătoare a pictorului - care avea un mare renume - pentru munca lui. Acum pictorul lucra zi și noapte la tabloul aceleia care-l iubea atît de mult, dar care se topea din zi în zi, în timp ce viața i se scurgea din trup. Cine privea portretul își exprima în șoaptă admirația pentru asemănarea lui cu originalul, minunîndu-se de măiestria pictorului și slăvind dragostea profundă pentru aceea pe care o picta atît de minunat. Numai că, pe măsură ce tabloul se apropia de sfîrșit, nimeni nu mai era primit în camera din turn ; în înflăcărarea lucrului pictorul se sălbăticise și arareori își mai ridica privirea de pe pînză, chiar pentru a privi figura soției sale. Așa că nu vedea cum culorile pe care le așternuse pe pînză dispăreau din obrajii celei care-l inspirase. Trecură multe săptămîni și nu mai rămăsese decît foarte puțin de făcut, doar o ultimă trăsătură de pensulă, peste buze, și nuanța ochilor, cînd sufletul tinerei lui soții pîlpîi ca flacăra unui sfeșnic ce se stinge. Ultima trăsătură de pensulă fu așternută, și ultima nuanță își găsi locul, și o clipă pictorul rămase fermecat în fața operei pe care o terminase. Apoi, privind-o întruna, începu să tremure, palid și înspăimîntat, și strigă din răsputeri: "E viața însăși" și se întoarse brusc să-și privească iubita: "Era moartă"