agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1400 .



Averea Moșului
proză [ ]
- Nici nu știm cât de bogați suntem

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2011-03-08  |     | 



Averea Moșului


La două case mai la deal de casa părinților mei își ducea veacul un bătrân căruia îi zicea Moș Șcribleac. Casa lui, chiar pe creasta dealului, avea valoare mai mult sentimentală, doar pentru el, deoarece, imobiliar vorbind, nu mai avea nicio valoare. Mică, veche de când lumea, cu o singură odaie și o mică prispă, cu două geamuri mici de tot, cu gratii (de pe vremea atacurilor haiducilor), era tot ce-i mai rămăsese din avere. A vândut tot, și văcuța cea bătrână, și clăile de fân, și pământul. Își păstrase pământ doar pentru vreo două prăjini de cartofi, alături de casă. Lângă gospodărie se mai vedeau ruinele unui gard căzut de mult. Ca fundal, în spatele sărăcăciosului bordei, se vedea dezolant, ca după iarnă, un rest de livadă desfrunzită, ce a scăpat din ea de la tăiere: vreo doi meri scorburoși ce produceau toamna pădurețe dulcege, un cireș aproape uscat și încă vreo trei pruni vechi și găunoși.

Odată cu trecerea anilor, moșul se scufunda în necazuri. Înainte vreme mai caștiga câte un ban din făcutul greblelor de lemn și din meșteritul cofițelor cu doage de lemn, atât de trebuincioase pentru orice gospodărie de la munte. Trebuie să dăm în vileag că moșul avea obicei cât se poate de păgubos pentru sănătatea sa: ieșea pe prispă, la lumina zilei, întinzând niște ziare pe laviță, aducea cu el o cutie mare de tablă în care-și ținea rezervele strategice de tutun brun, din cel ieftin, cumpărat din târg, și se apuca să-și prepare trabuce. Rupea ziarul în fâșii înguste, presăra cu degete puțin tutun de-a lungul fâșiei de ziar, învelea cu grijă hârtia în jurul tutunului, lipea cu limba fâșia de ziar, și trabucul era gata. Cu așa îndeletnicire periculoasă, nici nu-i de mirare că moșului îi mergea prost de la o vreme cu sănătatea. Tușea al naibii. Dacă treceai pe lângă casa lui și vroiai să știi dacă-i acasă ori ba, era de-ajuns să asculți dacă tușește în casă. Tusea lui era îngrozitoare. Trabucismul l-a dus la ruină, cheltuise mult în viața lui pe tutun. Nu mai avea nimic în jurul casei, nu mai avea nici bani, nici făină. Se mai milostiveau vecinii să-i mai dea câte ceva, vedeau că moșul nu mai avea mult de dus pe lumea asta, de-abia se mai ținea pe picioare. Într-o iarnă cu nămeți mari, pe deal, la casa moșului s-a auzit glas de trâmbiță. Moșul a dat în primire. A lăsat posterității casa și neînsemnatele proprietăți din jurul casei. Dumnezeu să-l odihnescă.

Dar ce vrem noi să povestim acum, se întâmpla cu o primavară în urmă, când moșul încă mai avea vlagă în el și umbla anevoios pe lângă casă.

*
Moșul Șcribleac era sărac lipit. Totuși, nici el nici nu bănuia cât de bogat este!

Pe un răzlog căzut de pe gard, câteva vrăbii ciripeau voioase între ele:
- Auzi, tu, Moțato. Hai să-ți spun ceva. Cip-Cip! Cip-Cip! zise o vrăbiuță porectită Zuluf
- Ciup-Ciup! Ce vrei să-mi spui? îi răspunse Moțata
- Cip! Vino mai aproape să-ți spun!...
- Ciup, spune!...
- Uite ce-am pățit. Am găsit un bob de ovăz și l-am dat drăguțului meu vrăbioi Vâlvoi. El a papat bobul, s-a săturat, și-acum… uită-te la el!... Vezi cum se înfoiază în pene și se dă pe lângă Vărgata, făcându-i curte.
- Și ce dacă?...
- Cum, ce dacă? Ce, eu is proasta proastelor? Îmi vine să mă înfig în Vărgata și s-o las fără pene.
- Ei, las-o și tu!... Altădată să fii mai deșteaptă, să nu mai dai nimănui din ce găsești!
- Cip! Pssst! Taci un pic!... Mi se pare c-aud ceva…
- Aha! Ciup-Ciup! Alarma!... Se apropie motanul Tarzan de la vale!…

Vrăbiile au dispărut la vreme într-o tufă de coacăze. Motanul Tarzan nu era de-ai casei, moșul n-ar fi avut cu ce să-l hrănescă, deabia se hrănea pe sine. Era de la niște vecini din vale. Tarzan trecu maiestuos prin mica livadă, atent la toate mișcările. Avea trecere liberă prin ogradă, profitând și de lipsa câinelui. Dar vizita la gospodăria moșului n-avea de ce dureze mai mult de câteva clipe, motanul trecu mai departe.

Treaba asta a fost urmărită de o veveriță care tocmai atunci se-ntorsese în pomul cel vechi și găunos, unde găsi un loc nemaipomenit de bun să-și amenajeze o scorbură. Chiar găsi un măr mic și stafidit, rămas în pom până-n primăvară ca prin minune, iar acum îl ducea harnică în scorbură. Nu va sta mult mărul în acea scorbură, care era doar un punct de lucru al întortocheatei întreprinderi particulare a veveriței, care avea un lanț întins de alte scorburi în gestiunea sa. Cu prima ocazie, veverița va muta mărul într-o altă scorbură, mult mai sigură. Înainte de a ascunde mărul, se uită cu mare băgare de seamă în jur, să n-o vadă cineva cum ascunde mărul. Pusese, cu frică mare, mărul în scorbură, taman la timp, căci venise pe pomul vecin o gaiță pestriță dornică de o învârteală de-ale gurii. Chiar și o cioară neagră, mare, stând la vreo două garduri mai încolo, se uita mai demult în jur, studiind orice mișcare care i-ar fi putut aduce vreun folos.

Vrăbiile își reluară ciripitul pe lângă răzlogul de gard căzut. Când toate spiritele intrară în făgașul lor, de sub cerdacul casei ieși tainic, circumspect, popândăul Șoratra arătându-și lumii comicii incisivi, lungi, galbeni. Luă aspectul unui ghișeftar respectat la ușa prăvăliei sale, cu burtica lui maro, grasă, și cu urechile larg deschise.
- Chiț! Chiț Hei, vrăbiuțelor!
- Ciup! Ciup! Ce-i cu tine Șoratra? îi răspunse Moțata.
- N-ai văzut unde s-a dus motanul Tarzan?
- Da, cum să nu! Tocmai l-am văzut trecând. Dar a plecat, stai liniștit!...
Cioara bătu din aripi, semn că motanul încă era pe-acolo. Și gaița stătea neliniștită în cireș. Motanul se putea întoarce oricând.

Deodată, evenimentul cel mare se produse: Moșul Șcribleac crăpă ușa bordeiului, ieși pe prispă cu capul descoperit, doar în cămașa sa albă, lungă până la genunchi, încins cu-n brâu negru la mijloc. Tuși înspăimâtător de câteva ori. Cu pași șovăielnici coborî de pe prispă, având o tigăiță mică în mână. Se duse undeva lângă o șură unde era o grămadă de crengi și buruieni. Aruncă niște resturi ale prânzului din tigaie peste gramada de buruieni. La fel de anevoios, cu plămânii șuierând a tuse, se-ntoarse boscorodind în bordei.

Fu semnalul de năvală. Cioara, din departare, văzu prima mișcarea. Se repezi spre resturile auncate de moș, înfulecă bucata cea mare de mămăligă veche și dispăru dincolo de livadă. Nici gaița nu așteptă prea mult, se repezi, taman la timp, să înșface coaja veche și uscată, de pâine. Vrabiuțele, harnice, s-au repezit să ciugulescă cele mai mărunte fărâme de mămăligă.

Din ce aruncase moșul la gunoi, rămăse doar o coajă de cartof și un cotor de măr. Veverița, stând pe o ramură înaltă de pom, frecându-și lăbuțele, își făcea evaluări peste evaluări, dacă merită sau nu să-și pericliteze pielicica pentru cotorul de măr, care-i făcea cu ochiul. Oricum, ce avea ea în scorbură era mult mai prețios, dar nu-i strica un supliment, ca rezervă. Se furișă tiptil, în jos, de-a lungul tulpinii pomului, năvăli în ogradă, fură cotorul de măr și se văzu nevăzută în pom. Gustă, de poftă, doar două semințe din cotor, restul îl duse în scorbură, pentru zile mai negre. Doar popândăul, fricos, nu îndrăznea să treacă la acțiune. Coaja de cartof îl înnebunise, însă cu greu îndrăznea să-și arate mai mult mustățile de sub cerdac. Coaja de cartof nu-i dădea pace deloc. Când zarva din ogradă se potoli, iar animalele plecară cu treburile lor, popândăul se hotărî, fie ce-o fi, să-și riște pielicica, se repezi la coaja de cartof, o înșfăcă cu dinții și … țuști sub cerdac!

Moșul nici n-a știut ce pomană a făcut în dupa-amiaza aceea micilor vietăți din preajma casei sale.

Epilog: A doua zi, motanul Tarzan a fost văzut mărșăluind maiestous și unduios prin curtea moșului Șcribleac cu un guzgan gri în gură, mare și dolofan, atârnând gras de-o parte a gurii sale, iar în partea cealaltă a gurii ținut în contrapondere de un cap cu urechi largi, cu ochișori mici, vioi, nefericiți, și niște mustăți lungi, mai lungi chiar decât ale motanului! (E de râs? Plângi!)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!