De când se stabilise la țară, părăsind ministerul, țăranii îl îndrăgiseră. Altfel nici nu se putea! Doar el îi boteza pruncii, îi cununa și le ierta cu mărănimie pagubele făcute de vite, le dădea sfaturi înțelepte, iar ei îl numeau «tătucă». Îi făcea plăcere să-și amintească de toate acestea dar în același timp se gândea că la masa de prânz se vor servi ciupercile proaspete pe care le ducea dimineața Palajka în poală.
Chiar în acel moment Savka apăru în ușă cu mănuși albe și-l anunță cu respectul cuvenit că masa e servită.
Semănând cu un clopot, în bluza sa largă, Arcadi Petrovici intră în sufragerie.
Dintr-o dată scărțăiră toate scaunele iar fiul său Antoșa care începuse să chelească și fiică-sa Lida cu părul bălai, de vre-o douăzeci și cinci de ani dar deja văduvă, săriră să-i sărute mâna. În aceea zi nu se văzuseră încă. Antoșa de abia s-a întors de la câmp, iar Lida, ca de obicei, dormi până la amiază.
Sofia Petrovna – Sonia, îmbrăcată într-un capot ușor de vară stătea cu polonicul în mână în fața ciorbei aburinde. Masa era pusă pentru nouă persoane.
Lăsându-se greoi în jilțul din capul mesei, Arcadi Petrovici bătu cu palma peste scăunelul de lângă el.
– Mâșka! Aici!...
Foxterierul se uită la el cu ochii purulenți, sări pe scaun și se așeză pe coada-i scurtă.
– Dar unde este Jean? Chemați-l pe Jean... se adresă Arcadi Petrovici toturor și nimănui
anume.
Dar tocmai atunci se deschise ușa și în sufragerie, la brațul «torpilorului» său cum îi spunea lacheului, intră Jean, fratele orb al Sofiei Petrovna, amiral în retragere.
A durat mult până îl așezară la locul său, iar «torpilorul» își luă locul cuvenit, stând în picioare în spatele scaunului stăpânului său.
Înalt și robust ca un catarg, bărbierit neglijent, Jean bocănea cu bastonul său gros podeaua abia îndoindu-și genunchii, greoi și țeapân, din cauza infirmității.
– Bună ziua Jeane! îl salută din capul mesei Arcadi Petrovici. Ce ai visat?
La această glumă, repetată zilnic, zămbiseră cu toții, iar Jean care nu putea să-i vadă
zămbetele, începu să povestească încântat, cu albeața ochilor pironită undeva în perete, deasupra mesei.
– Am visat un oraș. Nu cutiile acelea inestetice pe care le numiți clădiri... Am visat nu o
grămadă de murdărie și gunoi, nu un cuib al nevoilor omenești... într-un cuvânt am visat nu ceea ce numiți voi oraș. se încruntă povestind.
– Am văzut un oraș fără asemănare de minunat. Tot ce oamenii au creat în arhitectură,
capodoperele trecutului, prezentului și viitorului, frumesețe și confort, un templu demn de omenire... Numai urmași voștrii...
– Jeane, ți se răcește ciorba...
– Ah, iartă-mă Sonia... Ei, «torpilor nr. 17», leagă-mi șervetul.
– Ordonați! Tresări «torpilorul nr. 17» (în ordinea lacheilor, pe care Jean îi schimba des),
care avea șervetul pregătit demult.
– Eu gândesc, că-ă... spuse cu amabilitate Lida, plecându-și capul blond de madonă.
Va urma.