Întreg avionul s-a scuturat precum o pasăre bolnavă, înclinându-se în partea dreaptă cu un zgomot de tablă ruptă. Țipete înnăbușite și surprinse au izbucnit în timp ce fum dens ieșea din motorul uneia dintre aripe, cea în dreptul căreia mă aflam. Înghețasem. Eram agitat și bulversat. De ce îmi era teamă nu scăpasem, aveam sentimentul instant al unei sorți manifestate printr-o cruzime aprofundată, coșmarul mă ajunsese din urmă precum o furtună văratecă de care încerci să te ascunzi sub primul copac întâlnit sau primul adăpost, sperând să nu scapi plouat, șifonat, din situație. Situația noastră descrisă în câteva cuvinte, era o anxioasă prefacere în scrum a tuturor speranțelor. Știam că șansele unui om de a muri într-un accident aviatic sunt statistic de 1 la 2 milioane, dar odată ajunși la impact, atunci ne vom îndrepta călător cu călător spre o fatalitate violentă și fulgerătoare. Speriat, am aprivit unul din monitoarele amplasate deasupra scaunelor pasagerilor. Indica faptul că parcuseserăm trei sferturi din drum, că erau 15 grade la sol iar altitudinea era puțin peste 4000 continuând să scadă. Observasem cum masa de nori se subțiază treptat descoperind vederii un țărm limitat, liniar și o mare de un albastru închis. Nădăjduiam absurd că totul va fi în regulă, căci în fond încă zburam cu celălalt motor și mai aveam jumătate de oră spre a completa călătoria dar în scurt timp vocea căpitanului de zbor a răsunat ca o sentință dureroasă de netăgăduit, la moarte. Un gol imens și o resemnare apăsătoare mi s-au strecurat în suflet, în chipul cel mai simplu cu putință. Zburam în cădere liberă de-acum.
Eliza m-a sărutat apăsat pe colțul buzelor, apoi apropiindu-și răsuflarea de lobul urechii mele, și-a spus ultimele cuvinte, oprind vremea în loc și alungând gălăgia vacarmului ultimelor clipe din viața noastră. În câteva minute glasul său avea să înceteze a mai exista. Să rezist, mă implora... să rezist... până la reîntâlnirea noastră...



*


Ningea peste aerogară, cu o liniște temătoare, prevestitoare. Fulgii cădeau câteodată cumplit de grăbiți, alteori atât de lent încât păreau a se ridica de la pământ mai degrabă, totul într-o simfonie perfect dirijată. O priveliște ușor de uitat: oameni cărând grăbiți bagajele limitate la un anumit număr de kilograme, copii se opriseră din jocul lor și ascultau glasurile sigure ale părinților care le cereau să coboare din autobuz fără a se îndepărta de ei și supravegherea lor. Am coborât ultimul din autobuz trăgînd de mânerul aspru al genții de voiaj. Ninsese infernal iar roțile genții nu se mai roteau, se poticneau în zăpadă, iar eu o târam de-a dreptul, acoperindu-mi fața în gulerul gecii de vântul aspru.
Când o voce somnoroasă a anunțat îmbarcarea, inima a început să-mi bată în piept cu sunetul unor tobe ritualice ale sălbaticilor din Africa. Era pentru prima oară când mergeam cu avionul și nu știam ce trebuie să fac. Am urcat în mașina care ne ducea la scara avionului și era al dracului de frig. Lume puțină se încumetase să plece pe o astfel de vreme. Am oferit locurile din fața mea unui cuplu grec privind cu atenție gesturile lor, căci limba vorbită îmi era străină și nu puteam pricepe discuția dintre ei. M-am grăbit să mă așez pe locul meu, am ridicat parasolarul geamului, mi-am prins centura deși era prea devreme și mi-am fixat privirea asupra mașinii care curăța fuselajul de gheață. Producea un zgomot teribil și abia am auzit cuvântarea ținută de echipaj și pilot. Pe scaunul vecin s-a așezat curând o fată, care nu avea decât o poșetă drept bagaj. Zâmbind ușor, cu o voce atât de caldă ce ar fi topit și cel mai dur diamant din lume, mi-a menționat că se numește Eliza și m-a întrebat dacă m-ar deranja poșeta așezată între noi. O priveam vrăjit, hipnotizat cu mintea fremătând într-o imaginație bolanv de inocentă: visam ochii săi de un negru aprins cuprinși de lacrimi și tristețe, cu sprâncenele subțiri încruntate ușor, mă visam pierdut în îmbrățișare în brațele ei, cu degetele mângâindu-i părul creț, de mătase, sau sărutându-i chipul excesiv de expresiv cu obrajii desenați într-o simetrie perfectă, linii fine întrerupte doar de gropițele din colțurile buzelor care se măreau într-un farmec nobil la cel mai mic zâmbet; și apoi mai erau și gesturile sale lente, nepământești, albul pielii strălucitor, parfumul pe care nu îl recunoșteam cu miros puternic de ploaie și orhidee, toate zăpăcindu-mă. Din cauza procedurii de curățare, fuseserăm anunțați că întărziem zece minute, însă timpul de așteptare nu a fost atât de mare. Uitasem complet de decolare dar aerul condiționat s-a oprit și cu toții așteptam inevitabilul. Motoarele au pornit mai apoi cu huruit, avionul alergând pe pistă, aripile din metal tăind fulgii mari și grei, mai grei decât avionul în sine și după câteva secunde am fost împins în scaun, ridicându-ne de la pământ. Aveam impresia că drumul către nori este unul lung și că aparatul înaintează foarte încet, însă curând aveam să spun ”Bun-găsit” cerului.
―Este pentru prima oară când zbori? mă întrebă Eliza, observând probabil neliniștea mea.
―Nu știu ce m-a dat de gol, am răspuns eu râzând. Mă străduiesc să par cât se poate de calm, dar se pare că mai bine las lucrurile așa cum sunt.
―Privirea ta spune totul, dar nu trebuie sa iti faci griji, nu am să spun nimănui, o sa fie doar secretul nostru, încuviință mișcând din cap în sens afirmativ cu un soi de complicitate tăinuită. Pentru mine este al treilea zbor, în fiecare an în aceeași perioadă a devenit un obicei să merg la mama. Ne bucurăm împreună de sărbători.
― Lucrează de mult timp în străinătate? Este mulțumită?
― Să tot fie șapte ani de când este plecată. Ultima perioadă a fost mai grea, lucrează la un hotel și nu prea au avut clienți, dar acum odată cu sfârșitul anului lucrurile se vor schimba. Sezonul ține de la începutul lui mai până la sfârșitul toamnei, mai apoi totul e mort până la sărbătorile de iarnă, când din nou, turiștii se îmbulzesc. Dar să muncească la noi în țară pe un salariu de nimic... nu se merită Plus că tata a murit când eu eram mică, bunicii au murit și ei în urmă cu ceva ani, nu mai este nimic acasă la care să se întoarcă.
― Însă tu de ce ai rămas? Nu ar fi mai bine să fii cu ea, să locuiți împreună?
― Asta îmi doresc dar mai întâi trebuie să-mi termin facultatea. Mai am un singur an pentru a-mi lua licența în jurnalism, după aceea vom vedea noi ce o să mai fie. Nu-mi proiectez în viitor gândul de a profesa în domeniul ales, știi cum este, fără relații, fără să cunoști pe cineva este dificil a reuși.
― Din păcate acesta este crudul adevăr. Cunosc foarte bine senzația inutilității pe care ne-o oferă această viață, în special celor născuți români, dar să nu uităm că oricând poate fi mai rău și de puținul pe care îl avem trebuie să ne îngrijim. Realitatea este că uneori nici speranța nici optimismul nu mai au glas în fața netrebniciei umane.
Printre scaune treceau stewardese în șir indian, aducând în cărucioare metalice, fie mâncare fie băutură. Am luat câte un sandwich împachetat în țiplă și am mâncat în tăcere, ștrengărește, aruncându-ne reciproc priviri fugare. Raze posomorâte se abăteau din drumul lor obișnuit, poposind sângerând peste avion. Am tras parasolarul deși nu era necesar și îmi doream aproape intolerabil, să-i mărturisesc secrete și promisiuni Elizei, ca celei mai vechi cunoștiințe, celei mai aproapiate prietene, celei mai iubită iubită. Ghicindu-mi parcă intențiile, a scos un mp3 din geantă și cu un entuziasm debordant, m-a întrebat dacă îmi sunt pe plac cei de la Lake of Tears. Semnificante, dintre toate cântecele lor, nu erau pentru mine decât cele de pe albumele Forever Autumn și Headstones, dar îi ascultam de ascultat. Mi-a pus una din căștile micului aparat în urechea stângă și destinsă, pe nespusă intenție și neașteptată mișcare, și-a apropiat capul de umărul meu într-o îmbrățișare delicată ce m-a emoționat și mi-a înghețat sângele în vene totodată. Ah, buzele îi tremurau încet și nu știam dacă să întrăznesc să-i mângâi părul. Eram copleșit, întreg corpul îmi era amorțit. Ascultam cu respirația oprită versurile unei melodii ce păreau a nu avea sfârșit: ”To blossom blue is to blossom without you (...)”, versuri excelent potrivite unui moment în care, proxemitatea trupurilor noastre însuflețea o elocventă fericire a descoperirii reciproce.

*

Eliza adormise de minute bune cuibărită la pieptul meu. Visam, într-o intimitate fermecătoare, cu ochii deschiși, călătorii pe care să le facem împreună, niciuna fără o destinație în prealabil stabilită. Poate o croazieră în care albul lunii unei nopți să ne caute prin hubloul unui pachebot iar noi să fim ascunși în cabină sub păturile calde, departe de gustul de mare sărată și de consistența frigului, sau poate o plimbare la piramidele egiptene, ținându-ne de mâini și sărind când pe un picior când pe altul, în nisipul încins... Imaginția mea nu se istovise și cu Eliza alături căpăta forța de a da naștere unor utopii sensuzale de nedescris. Tot ce speram, era ca fascinația acelor sentimente să nu dispară, să le încapsulez cumva în amintirile mele și să rămână vii pentru o eternitate.
Ne-au trezit însă din visare o serie de zdruncinături. Se aprinsesese becul pentru legarea centurii de siguranță iar stewardesele s-au despărțit și s-au așezat pe scaunele lor în fața și în spatele aeronavei. Din microfon se auzea vocea calmă a pilotului: ”Oameni buni, se pare că vom întâmpina ceva turbulențe, de aceea vă rugăm să vă legați centurile și să vă așezați lucrurile în poziția corectă până trecem. Vă mulțumim!”. O priveam speriat pe Eliza, care îndrepta măsuța din fața sa, asigurându-mă că nu am de ce să mă îngrijorez. Dar în acel moment avionul se lăsă în jos rapid și începu să tremure repetat din toate încheieturile, iar reacția mea inconștientă a fost să îi strâng încheietura mâinii, reacție la care ea a tresărit. Prin geamul vecin zăream una din aripi, iar la vederea ei nu am putut să nu gândesc cât de fragilă este acea tablă, câtă presiune trebuie să suporte acel conglomerat din bucăți sudate. Doamne, îmi zisei, am plecat să descopăr, nu să fiu comemorat. Motoarele trăgeau ]n gol, fără vlagă, cu sunetul unei mașini de spălat care are pornit programul de stors rufe. În fapt, atmosfera era asemeni unei astfel de cuve căci s-au deschis ușile sertarelor bagajelor de mână, rucsacuri, geci, genți, zburând în capetele oamenilor sau pe culoar toate fiind aruncate cu o lege a gravitației, neputincioasă. Ne simțeam insignifianți, mici, în fața acestei fizici, a naturii și a faptului și ce ne rămânea de făcut era doar să ne apucăm cu tărie de marginile scaunelor și să ne rugăm oricărui zeu sau entitate care s-ar fi aflat prin preajmă, să asculte gemetele noastre speriate și deznădăjduite.
La fel de inopinat precum a început, avionul a revenit la poziția inițială iar singurul detaliu care a mai amintit de încercarea prin care trecuserăm, a fost căderea concomitentă a măștilor de oxigen. Răsuflam ușurat, atât eu cât și Eliza. Rugăciunile noastre fuseseră auzite. Sau asta am crezut, până când nimicitor, întreg avionul s-a scuturat precum o pasăre bolnavă, înclinându-se în partea dreaptă cu un zgomot de tablă ruptă.

Zburam în cădere liberă de-acum. Cu rapiditatea unui fulger am lovit suprafața apei, avionul împrăștiindu-se în bucăți, fiind înghițit de mare. Eram înconjurat de apă, de un întuneric imens și din ce îmi dădeam seama, zăceam încă, agățat în centură, pe scaunul meu. Căutam cu mâna stângă, orbecăind, trupul fetei, fără a-mi putea mișca de durere brațul drept ― mă rănisem lovindu-mă de unul dintre mânere. Scaunul ei era în continuare lipit de al meu, dar ea dispăruse. Nu îmi mai puteam ține respirația și trebuia să mă eliberez din strânsoare, să încerc să înot cumva către suprafață. Nu puteam apăsa cu o singură mână clapetele închizătorului și în zadar încercam să îmi mișc celelalte degete spre a folosi ambele mâini. Pluteam către fundul mării. În ajutorul meu, din întunericul de nepătruns, au apărut de nicăieri două mâini care s-au prins de piciorul meu, de hainele mele. Le-aș fi recunoscut oriunde. Erau degetele subțiri ale Elizei care îmi întindeau o vestă de salvare. Mi-a desfăcut hamul gros al centurii, luându-mă de braț înnot, înălțându-ne treptat către supraviețuire. Mai aveam însă mult până la suprafață, și ca să ajungem la lumină și aer, am apăsat butonul vestei de salvare, care s-a umflat numaidecât. Înaintam anevoios căci era prea mare greutatea ambelor corpuri și până să realizez acest lucru, Eliza s-a desprins dispărând pentru totdeauna. De ce a ales să moară? De ce nu eu, eu care mă socotisem deja la porțile raiului, de ce, de ce, de ceee?
Am scos capul la suprafață inspirând adânc cu tăria unui copil proaspăt botezat, aerul cald, iar plămânii mă usturau cumplit. Vârfuri de cuțit rece îmi străbăteau pielea și îmi amorțeau simțurile iar voci răsaunau de pretutindeni strigând după ajutor. Mă cuprinse somnul iar de teama acestuia am început abia perceptibil să râd plângând, ca un nebun. Din neantul abisului îmi apăru dorința de a rezista devastării. Voi rezista Eliza, îți promit, voi rezista... până la reîntâlnirea noastră.


După șapte ore petrecute în apa înghețată, am fost descoperiți de un vas comercial turc. Din 50 de pasageri urcați la bord, doar eu și un bătrân am fost singurii supraviețuitori.