În prima călătorie la Sulina am fost cu mama, să-l vizităm pe tata. El a fost cazat mereu la hotel „Farul”, iar pe noi ne-a plasat la familia Cauciuc, pe strada a doua de la cea principală.

Casa „Cauciuc” era înconjurată, ca mai toate în Sulina, de o grădiniță, aranjată ca un insectar - perfect. Familia Cauciuc fremăta zi și noapte printre araci și vița de vie, stropind ba roșiile, ba dovlecii. Aici am văzut prima oara dovleci uriași. La București dovlecii aveau o mărime normală, și oricum grija lor nu o purta nimeni, creșteau de capul lor printre rândurile de viță de vie. Și mai aveau multe pisici și un câine rău. Lătra într-una și mama mă apostrofa:
– Nu te mai juca cu el, se supără Herr Cauciuc!
De parcă s-ar fi putut juca cineva cu monștrii ăștia de căini din Sulina!
– Ne e frica de hoți doamnă, îi explica la fiecare lătrat bătrânul Cauciuc mamei, da, vin de undeva din stufăriș și ne fura tot, și mai ales dovlecii...

Uitam cum îl cheamă și am zis din greșeală „buna dimineața Herr Ciocan”. El nu s-a supărat, mama s-a înroșit ca și cum eu aș fi furat dovlecii.
Povestea cu ciocan și cauciuc a durat cam toată vacanța pentru că diferența nu era prea mare, pentru mine cel puțin.

– Până la urmă tot mă supăr, mi-a zis domnul, încercând să-mi arate cum arată un cauciuc și cum arată un ciocan....

Să nu-i supăr cu bâlbâiala mea, îi salutam fără să le mai zic pe nume.

– Dar de ce se cheamă cineva Cauciuc, am întrebat totuși.
– Ca să nu îl cheme Ciocan, mi-a răspuns. Azi cred, el avea umor, acest bătrân care era disperat că-i fură cineva dovlecii sau strugurii și ținea un câine uriaș care mânca enorm de multă mămăliga, că asta-i dădeau, mămăligă cu lapte, pe care noi le cumpăram, chiriașii care veneau în vacanță.
Eu călătoream pe Transilvania cu domnul căpitan, prieten bun al tatălui meu, domnul Willi cel blond de la București, care aducea curentul de departe pentru toata insula între stuf și farul vechi, între pușcărie și „Farul”, unicul hotel.

Azi oamenii tac precum o făceau studenții străini buddhiști pe vremuri, se adună și nu se mai merge la piață la Tulcea.

În tăcere se încarcă și tot în tăcere stau unul lângă altul. În gențile colorate e tot ce aveau și în papornițe, ținuta apretată cere tăcere. Da, și sacoșele sunt mai drepte acum. Saci nu mai există.

Sulina este acolo, unde se putea ajunge cel mai ușor pe apă dinspre mare, un Porto Franco, un port liber de mai bine de o sută de ani.

Pe brațul Sfântul Gheorghe sau Brațul Chilia, nu se putea intra ușor de pe mare, așa a zis tata, care și acolo tot cu electrificarea firmei „Energo Reparații” a ajuns.

V-am povestit cândva pe la început despre tata și Ana și acele dicționare. Nu știu dacă Ana aceea mai este în Sulina, probabil că mai sunt multe Ane și, desigur, și librării.
Ana, aceea care îi aducea pește tatălui meu, este o femeie în vârstă, iar librăria modernizată. Totul se schimbă, ca și pe Valea Jepilor....

Pe vremea aceea familia Frangetti, una din vechile familii de pescări, ținea locul de centrală pentru pescarii de pe brațul Sulina. Vorbeau o română moale, amestecată cu cuvinte rusești, ce însă nu se împotmoleau, când vorbele cu patină slavă ieșeau din gurile lor pline cu dinți de aur.

Da, doamna Frangetti și domnul Frangetti aveau toți dinții îmbrăcați în aur. Nu așa ca mama, care avea un singur dinte și acela argintiu.

În Deltă aproape toți oamenii aveau cel puțin unul sau doi dinți de aur, semn de bunăstare. Doamna și domnul Frangetti erau mereu bine dispuși. Probabil că acei dinți de aur ce străluceau continuu emanau o bucurie, care te cuprindea subit când vorbeai cu ei. Oamenii din Deltă nu vorbeau mult, dar când veneam noi, erau tare curioși cum e la Capitală.

– Tu chiar mergi cu tramvaiul, întrebau copiii pe plajă, unde îmi petreceam toată ziua.
– Da, la București nu merg cu vaporul și nici cu barca....
– Ce bine e să mergi cu tramvaiul, el nu se scufundă, adăuga câte unul și se uita admirativ la mine....

Cam așa cum mă uitam eu când eram mică la piloți și stewardesse care treceau pe lângă mine în Băneasa, pe vremea aceea singurul aeroport, ca și cum ei ar fi descoperit zborul acolo pe loc....
Toți își doreau să vină la București și să meargă tot timpul cu trenul și tramvaiul. De ce, n-am înțeles. A merge cu barca pe canalele ascunse, pline de vietăți, de un aer de libertate absolută ale Deltei era mult mai frumos decât cu tramvaiul între Piața Unirii și Piața Rahova.
Dar cum să mă înțeleagă ei, care nu aveau decât o piață mică la care mergeau pe jos. Orășelul avea trei străzi de nici un km și câteva străduțe, un fel de cărări, ce se înfundau undeva în stuf.

Doamna Frangetti era mereu acasă, mamă a două fete, care o ajutau când pregătea seara instrumentarul cu care se pleca la pescuit.
O femeie mai în vârstă decât toți din jur, cu permanent și pielea tăbăcită de soarele Deltei, grijulie.
Ea organiza, ea telefona, ea lua banii de la oameni și era cu ochii pe cântarul bolovănos pe care erau cântăriți peștii uriași. Așa ca atunci nu i-am văzut decât de două ori în viață: în bărcile pescarilor și pe acel cântar.

Apoi peștii erau spălați, tăiați, curățați, feliați, împărțiți la „cine trebuie”, ce rămânea pentru cei care veneau până la poartă, pentru mai marii orașului, la fabrica de pește, și ultima parte ajungea la puținele magazine ale orășelului.

Pentru mărimea acelor pești, care se mai zbăteau în zori și aruncați în lighene marca Gulliver, nu există nici un cuvânt.

Peștii de mare pe noi copiii nu puteau decât să ne sperie.
Pentru mine, copil de oraș, un pește era mare cât o linie de școală sau un hamsi era mic și nu-l întâlnisem decât prăjit, nu avea nici ochi și nici nu mișca din nici o aripioară.

El, domnul Frangetti, era foarte roșu la față.
Nu l-am văzut bând alcool ca pe ceilalți pescari. Revenea acasă în zori, nu de la petreceri, ci de la pescuit de pe mare sau de pe canalele mai mici sau mai mari din jurul farului vechi.

Într-o noapte, m-au luat cu ei, cu fiica lui mai mică și cu un muncitor de la uzina tatălui meu. Uzina era pe drumul spre cimitir, plin de praf pe mijloc și pietriș ce te durea sub sandale la margine, ce ducea spre plajă, de unde începea marea cea mare.

Farul vechi, ziceau unii, nu mai e de folos. Trebuie unul nou. Un far nu poate expira, el stă și păzește, nu vine să-i zică nimeni să-și schimbe menirea. El, farul vechi, a stat și a păzit cât eram noi noaptea pe Dunăre, apoi pe mare. Și ne-a păzit bine. Ne-am întors de fiecare dată tot după semnalele lui. În farul nou, care abia ce se implantase în apele dintre Mare și Dunăre, pe atunci nu credea încă nimeni.

Acum când îmi amintesc pașii dintr-o barcă într-alta, mi se par mari.

Da, trebuia să trec din barca de pe Dunăre în cea care pleca pe mare, acea Mare Neagră infinită, în mijloc de noapte în râsetele pescarilor, în valurile care ne udau ciuciulete și păsările care zburau în cerc deasupra noastră. Păsările pescuiau tot acolo între ape. Strigătele pescărușilor la farul vechi nu pot fi descrise, țipete de toate nuanțele, nu aveau nimic comun cu păsările ce pluteau candid pe plajă sau albatroșii greoi, ce păreau că nu știu nici ei ce caută pe uscat, așa împiedicați cum mergeau.

Pescarii nu călcau grijulii, ei călcau fără gânduri, fiecare avea mâinile ocupate cu plase, cârlige sau sticla de vodcă.
Când îmi amintesc, din cauza grijii ce o aveam, știind sub mine marea, care se bătea cu Dunărea, pașii puțini dintr-o barcă în alta se loveau de pragul unei lumi nevăzute. Era o teamă cu gust sărat, o teamă ce nu apare noaptea pe uscat, cu o intensitate ce pătrunde sub pieile acelea ale sufletului, unde te întorci poate în vis sau când te scutură frigurile unei iubiri cu gustul tristeților marine.

De la acest punct al farului vechi nu pleca niciodată o barcă singură spre plasele dinspre mare, unele întinse oficial, altele fără să știe nimeni.
Evident, știau toți că se pescuiește nisetru, pești rari, ce trăiau undeva în mare, departe de noi, cu icre uriașe și scumpe, dar codul nescris al tăcerii funcționa în lumea dintre ape.

– Eh, da, aici e de noi, strigau pescarii hotărâți, aici e peștele cel mai mult...
– De ce, întrebam eu, cu vocea aceea de copil care n-are ce zice, dar vrea să știe...
– Cum, nu știi... aici e peștele între ape și uite, doarme, că tare ușor îi mai prindem... și ei, ei aveau habar nu ca mine.

Dar ei aveau și vodcă, și griji, și frică, și truda de a se lupta cu plasele, pe când eu vedeam din barcă numai capetele și cârligele... rar de tot o gură de pește, ce părea să se înece cu cârligul în partea de jos a gurii înspăimântate și apa ce-l inunda de peste tot. Din când în când, între spuma care se arunca peste noi, se ivea un ochi sticlos de pește, nu părea să știe că-i este clipa plină de cârlige, ci se zbătea ca la carte...

De atunci nu am mai putut mânca ciorbă de pește în care pescarii îmi puneau din respect ca la musafir câte un cap cu ochi cu tot. Ochiul de pește îl simți ca pe bobul de mazăre cu gust de ou... doar pătruns și el de sarea apelor din care a ieșit.

Stăteam și priveam ca un pitic în grădină, ascunsă în capătul unei bărci pentru mine pe atunci mult prea lungi, care probabil pentru peștii de sub noi, era o simplă coajă de nucă.

Ei, bărbați uriași, trăgeau și beau și se luptau cu plasele și guri peste guri deschise de pește, cu o lume de pești, de pești pe care nu aveam să-i mai revăd vreodată.

va urma