Cosmin se întorsese beat de fericire în campingul cufundat între brațele primitoare ale copacilor ce păreau baghete muiate în mierea ce se prelingea din stupul lunii. Prietenii stinseseră deja focul de tabără, dar prin aerul coclit se mai simțea încă izul ierburilor aromatizate inhalate. Rar, din spatele ochiurilor de fereastră ale căsuțelor din jur răzbăteau până la el sonurile erotomane, prin care prietenii lui își proslăveau apetența carnală. Dar nu-l mai interesau ca altădată aceste lucruri. Nu-l mai tulburau, făcându-l să se gândească la el ca la un eunuc prins de un blestem ancestral. Îl învăluia acum doar o plăcere ascunsă, ca o fecioară așteptând mirele în cămara de nuntă. Și simțea până în ultima fascie corola de parfum, ce-l robise la debarcader. Se îndrăgostise de o ființă al cărei nume nu îl știa încă și tocmai de aceea i se părea mai tainic și mai plin de voluptate sentimentul ce creștea în el ca iedera pe un copac tânăr, plin de viață. Avusese însă un vis halucinat. Se vedea întins în pat când, deodată, ușa căsuței lui se deschisese cu zgomot mare, parcă dată la perete de un vânt puternic. În prag stătea doamna Ileana, prietena mamei sale. Chiromanta. Cu părul vâlvoi, congestionată la față și cu o lumină sângerie în privire. Ca și cum ar fi văzut o imagine terifiantă. Se apropiase de patul lui. Îl prinsese de mâna dreaptă, ce-i atârna peste marginea patului, și îi șoptise gutural: „Cosmin, am văzut-o! Ea este! Trebuie să te ferești de ea, cât mai ai timp! Nu te lăsa prins în mrejele ei!”. Băiatul se ridicase din pat și încercase să afle la cine se referea doamna Ileana. Dar aceasta se pierduse în aburul ce urca dinspre afundurile pădurii și până la el nu răzbătuse decât un șuier stins purtând prin coclauri un nume: Rusalca.
Dimineața, când fetele pregătiseră deja cafeaua și se strânseseră în fața căsuței lui Adrian pentru micul dejun, începuse bombardamentul verbal asupra lui Cosmin.
- Ieri ne-ai tras clapa! îl admonestă Adrian, începând canonada. Ai colindat iar după un chip cioplit...fără să ne spui unde pleci...
- Lasă-l, Adi, interveni Pătrașcu, recunoscut ca tartorul grupei de la facultate. Cred că s-a întors din nou cu coada între picioare și, dacă stau să mă gândesc la lozincile pe care fetele noastre le-au strigat azi-noapte, bănuiesc că a salivat îndelung și iar a avut ca musafir oniric poluția cea de toate nopțile. Cosmine, tată, nu înțeleg cum naiba reușești să dai dovadă de un jemanfișism atât de enervant față de femeile din jurul tău! Cum poate un bărbat ca tine să alerge după himere când pe plajele lacului colcăie atâtea puicuțe apetisante și sirene amăgitoare! Zău, dacă nu ai fi cel mai bun din grupă, omul după care putem să copiem și noi la examene și să ciupim câte un cinci, zău, te-aș înhăța de guler și te-aș arunca în primul autobuz ce pleacă spre București!
- Am întâlnit-o aseară, la debarcader, murmură timid Cosmin.
- Pe cine? Pe muma pădurii! izbucni într-un râs molipsitor Lică, scărpinându-se la prohab fără nicio jenă, întărâtat parcă de vorbele lui Pătrașcu.
- Nu... pe ea... pe fata de acum un an...
- Þi-ai călcat pe suflet și ai abordat-o? În sfârșit! Atunci totul este OK, mâine seară, că tot este sâmbătă și vrem să o facem lată, ne faci cunoștință cu ea, nu? întrebă pe un ton mefiant Adrian.
- Nu știu...îngăimă parcă rușinat Cosmin. Este o ființă mai retrasă, nu vrea să se expună...
- La ce? întrebă plin de maliție Pătrașcu. La razele ultraviolete sau la bășcălia noastră!
- Vrea să ne mai cunoaștem...
- Păi, ce, vreți să vă puneți deja pirostriile? rânji cu sarcasm Adrian ca un tigru aflat în fața prăzii neajutorate. Ce cunoaștere, bă, Cosmine? Când pui mâna pe o fată, singura cunoaștere este cea din pat. Prioritară! Edificatoare! Fără echivoc!
- Vedeți, știam eu ce veți gândi! Lasă, să mai treacă câteva zile și poate va consimți să facă parte din gașcă...
Dar Cosmin știa, mai ales acum după vorbele prietenilor săi, că fata aceea nu va consimți niciodată să-și împartă intimitatea cu oameni ca Adrian, Lică sau Pătrașcu.
Ziua de vineri și cea de sâmbătă trecură greu pentru Cosmin. Abia sâmbătă, spre seară, când pălălaia focului de tabără ațâțat de Pătrașcu și Lică mângâia coroanele arborilor din jur botezându-i cu lumină, Cosmin știu că nu peste multă vreme o va reîntâlni pe fata de care se simțea parcă legat de o viață întreagă. Stătea ca pe jar și aștepta ca ierburile aromatizate să se contopească în ebuliția alcoolului pe care Adrian îl turnase în recipientul special al narghilelei. De obicei, puneau apă, dar, așa cum spusese și Pătrașcu, în seara aceea voiau să o facă lată. Cosmin inhală de câteva ori, grăbit, cu nesaț, fumul edulcorat, stârnind protestele celorlalți care se vedeau văduviți de nectarul ce pufăia din trupul de șarpe al narghilelei. Adrian îi liniști spunându-le că prietenul lor se grăbește pentru „marea întâlnire” și își face curaj. Așa că i se poate trece cu vederea că trișează, luându-le-o înainte cu câteva fumuri. Înainte de plecare Cosmin mai înghiți vârtos câteva guri dintr-o sticla de votcă orfană, părăsită pe iarba din jurul focului de tabără.
La ora zece seara, plecă spre debarcader. Simțea cum îi arde toată epiderma de nerăbdarea de a o vedea din nou pe fata visurilor sale. O găsi stând în același loc. Îmbrăcată într-o rochie albă, vaporoasă. Se așeză tăcut lângă ea și amândoi priviră preț de câteva clipe spre întinderile foșnitoare de apă. Un abur opalescent se ridica la răstimpuri, ca și cum lacul ar fi respirat. Sau poate trăgea și el dintr-o narghilea nevăzută amestecul de liane, stuf și pește ce îmbrăca adâncurile cu o haină de porfiră scumpă.
- Regreți că nu ai rămas lângă prietenii tăi? îl întrebă fata, privindu-l în ochi.
- Nu, fără tine nu m-aș fi simțit bine. Și nici tu nu te-ai fi simțit în largul tău printre ei...
- Sunt chiar atât de răi?
- Nu, nu sunt răi, au un suflet bun, dar le place să ia omul la bășcălie...asta-i tot! Dar nu toți gustă un astfel de comportament. Ce vrei să facem în seara asta? Mergem să dansăm?
- Nu, sunt sătulă de larma oamenilor. Ai făcut vreodată baie noaptea?
- Nu, niciodată...Þi-am spus că am trăit mereu sub teroarea că îmi voi găsi sfârșitul în adâncuri...
- Odată și odată fiecare om își găsește sfârșitul, și, crede-mă, decât sub negrul pământ mai bine sub faldurile de doliu al apelor. Vrei să înotăm? Este o noapte atât de frumoasă. Și senină. Mereu am visat să plutesc alături de omul drag inimii mele sub licărirea stelelor. Vino mai lângă mine, Cosmin, că doar nu mușc!
Cosmin simți lângă trupul lui și așa atât de înfierbântat atingerea cărnii fetei, ce parcă frigea sub pânza topită a rochiei de vară. Fata își plecă capul pe umărul lui și îi șopti.
- Am visat mereu o nuntă ca în basme. Eu și alesul meu într-o trăsură sculptată din două scoici uriașe și trasă de doi culbeci. Pe tentaculele melcilor să strălucească două stele de mare, iar alaiul să fie alcătuit din viermuiala multicoloră de sub ape. Să plutim departe, pe mare, într-o geană de asfințit, atunci când cerul pare de cenușe și sare. Să port pe cap diademă de stele, iar alesul meu să aibă pe un umăr soarele, iar pe altul luna. Înaintea noastră, deschizători de drumuri pe ape, grupuri de delfini argintii care să vrăjească cu strigătele lor întinderile.
- O nuntă ca asta numai în basme poți întâlni, murmură Cosmin, fermecat de imaginația fetei.
- Fiecare dintre noi este un basm tâlcuit cu greu de-a lungul vieții, Cosmin! Iar destinul nu-l poți ocoli, oricât ai vrea. Ce păcat că oamenii nu găsesc niciodată cheia cu care să descuie poarta castelului unde zace ascuns basmul vieții lor. Și caută mereu cu obstinație să își înșele destinul. Să-l ocolească prin tot felul de tertipuri. Să-l amăgească prin promisiuni de tot felul. Fericit este omul care-și cunoaște și asumă destinul! Așa, ca tine...
- Chiar și atunci când destinul este unul dureros?
- Ce durere mai poate simți un om după ce i se împlinește destinul și moare? Durerea este doar a celor vii, Cosmin...Dar, vezi, am ajuns să discutăm despre filozofia searbădă a ființării, în loc să ne bucurăm de această noapte minunată...
Și fata se ridică pe neașteptate în picioare. Își trase cu un gest natural rochia peste cap și în lumina cerată a lunii trupul ei diamantin fulgeră irisul lui Cosmin, care o privea siderat. Părul ei ebenin, lung, îi bătea șoldurile ca o vulpe ce se furișează prin coclauri la adăpostul întunericului. Sânii mici aveau boticurile ca ale unor pisoi muiați în lapte. Torsul gracilin era aidoma unei sălcii proaspăt înmugurite. Fata îi întinse o mână gingașă, a cărei atingere îi strecură în suflet fiorul adamic al inocenței. Se ridică și el în picioare ca un resort automat și își dădu jos pantalonii. Cămașa. Apoi lenjeria intimă. Le așeză ordonat la marginea debarcaderului. Fata îl luă de mână și pășiră spre pâcla ademenitoare, înfiorată de corul broaștelor ce scânteiau cu glasul lor întinderile de cristal ale nopții.
- Acum...șopti Cosmin rugător...acum îmi spui cum te numești?
- Îți voi spune Cosmin, fiindcă simt că de azi mă voi lega cu toată ființa mea de tine...
Și fata îi șopti la ureche numele ei, în timp ce brațul lui, înlănțuit pe după degetarul mijlocului ei, o strângea ca pe o ultimă comoară a lumii, pe care Cosmin nu ar fi vrut să o piardă nicicând. Apele îi primiră blajine și o zbatere limicolă ajunse până la ei, ca și cum adâncurile li se ploconeau ca în fața unei perechi împărătești. Sus, pe crug, perseidele dansau hieratic și Cosmin le privi cu nostalgie. Își reaminti de premoniția făcută de doamna Ileana într-o seară depărtată a copilăriei sale și realiză că puiul acela de gând, al temerii de ape, se ascunsese sub aripa verilor trecute, iar acum își luase zborul spre înălțimi. Revăzu chipul înspăimântat al doamnei Ileana din visul de cu o noapte înainte și vru să-i spună că avusese dreptate. Rusalca îl găsise și el, tulburat de iubirea pentru ea, trebuia să o urmeze în adâncurile firii din ape. Trăise până acum cu teama de a pieri sub ape, dar doar acum simțea cu adevărat cât de fericit poate fi acest sfârșit. Acum, când înțelegea tăcerea ei de peste an. Cosmin legă cu baierele minții punga doldora de gânduri despre fata asta, care îl ademenise să creadă că este o ființă la fel ca el. Pământeană. Spița ei nefiresc de tainică, o obligase să se ferească de prietenii lui. Să i se arate numai lui. Doar noaptea. Noapte sfântă. A perseidelor despletite, dansând numai pentru el. Să nu-și rostească numele decât arpegiat acum de orga grea de ape: Rusalca. Lui Cosmin i se părea că zeci de pescăruși argintii, ca niște bulgări incandescenți, dansează în noapte ireal, scormonind cu ciocul de rubin însângerat jarul mocnit al stelelor zăvorâte-n pecetea lacului. Simțea trupul Rusalcăi, un mulaj fierbinte pe trupul lui, iar șoaptele ei chemau parcă trăsura imperială scobită din două scoici imense și trasă de doi culbeci, care să-i poarte spre nunta din adâncuri. Un lup uriaș cutreiera împrejurimile și purta pe spinarea-i costelivă trupul diafan al nopții. Lup lacom, ce mușcase din carnea de caisă coaptă a lunii și bale argintii ca și razele astrului se prelingeau peste întreaga fire. Perseidele se loveau ca niște fluturi carbonizați de oglinda apelor, sfârâind tainic. Un fulger sfâșie furoul de umbre al nopții și Cosmin văzu cum în ieslea cerului îngenuncheau nori cu ugerele pline. O strânse în brațe pe Rusalca destinului său, unindu-și respirația întretăiată de emoția scufundării cu buzele ei muiate în uitare. Liane tandre i se încolăceau pe trupu-i intrat într-o consumpție lentă și mai auzi prin dantela vălurindă a stufului cum vântul plânge ca un prunc lepădat la poarta unei mânăstiri.