Douăzeci de ani au trecut. Ascunsesem bine în memorie amintirea frumosului locotenent și a destinului său tragic. Mi-a readus-o citirea câtorva știri despre dezastrul din Japonia.
Simțul onoarei, al datoriei dus până la sacrificiu m-a fascinat dintotdeauna și n-am încetat o clipă să mă întreb: „Oare eu aș putea?”. În liceu, dirigintele făcuse un sondaj de opinie printre noi, întrebându-ne care este modelul nostru în viață și carieră. Care mai de care își aleseseră regi, prințese, președinți, artiști și artiste, fotbaliști, personalități, ce mai. A râs toată clasa când am dat eu răspunsul: cei doi transmisioniști de pe Titanic. Îmi amintesc că dirigintele a făcut ochii mari și mi-a zis: „Bravo, măi piticanie! Ai putea să ne spui și de ce?” Știam prea bine de ce, dar aveam un nod în gât, pe de o parte fiindcă mă emoționa mereu amintirea sacrificiului celor doi, pe de alta, fiindcă ăia râseseră și-mi era ciudă. Dirigintele, cu sensibilitatea-i caracteristică, a înțeles și, după ce m-a expediat cu „Stai jos!”, a explicat el în locul meu: „Râdeți, râdeți, dar habar n-aveți de ce! Transmisioniștii de pe Titanic au fost ultimii, cu excepția Căpitanului, care au părăsit vasul înainte ca acesta să se scufunde. Nimeni nu i-ar fi putut obliga să rămână în post contrar voinței lor, în debandada aceea. Și totuși, au rămas până la sfârșit, transmițând mesaje SOS. Unul din ei a scăpat cu viață, celălalt nu. Mai contează? Oricum, acum au ajuns amândoi oale și ulcele. Dar cine știe câte vieți n-au scăpat cu SOS-urile lor. Asta înseamnă onoare și simț al datoriei. Că despre tăria de-a te sacrifica pe tine pentru altul nu vă cer, de pe acum, să înțelegeți. De multe ori, nici noi, adulții nu pricepem aceasta. Voi măcar atât să rețineți: că sunt, au fost și, probabil, vor mai exista astfel de oameni.” În clasă se lăsase o tăcere grea. Iar eu mi-am câștigat, timp de o săptămână, stima colegilor și dreptul de-a primi, în fiecare zi, un covrig de la chioșc, „din partea clasei”. Și, bineînțeles, porecla de „transmisionista”.

SOS. Save our souls! De ce nu our bodies? Interesant cum omul, la ananghie, trimite un ultim mesaj de ajutor pentru salvarea sufletului, nu a trupului.
Uneori, te poți situa față de viață la distanță de-un SOS. Așa cum, alteori, te poți afla față de dragoste, la distanță de-o… grenadă.

Pe tânărul și frumosul locotenent Vasea ( Vasili Vasilievici, un basarabean, venit în țară încă din copilărie) l-am cunoscut când eram în ultimul an de facultate. Era comandantul unui pluton la Arma Geniu și, totodată, cercetător științific. Drumurile ni s-au intersectat într-unul dintre laboratoarele ICECHIM*-ului. Lucram în paralel la același studiu despre explozivi (eu având lucrarea de Diplomă, el – pe cea de Doctorat), urmând ca, la final, să confruntăm rezultatele. Se zvonea că era musai să obținem rezultate remarcabile, întrucât concluziile cercetării vor fi ulterior folosite la elaborarea unei lucrări mai ample a renumitei academician doctor inginer – mai popular, coana Leana – care, sătulă de succesul răsunător avut cu polimerii, „poftise” la cercetări în domeniul explozivilor, cu care urma să rupă gura târgului. Până una, alta, ne rupeam noi oasele și ne zdrobeam mințile – câțiva studenți în ultimul an, câțiva militari geniști și o armată de cercetători științifici, profesori și asistenți universitari, o întreagă desfășurare de forțe. În anul V de facultate, an terminal, în semestrul al II-lea, nu mai aveam cursuri. Astfel că ne ocupam numai de lucrarea de Diplomă. Șase zile pe săptămână lucram în laborator, între 8 și 10 ore. Ajungeam la Cămin istovită, adormeam (cu gândul la Vasea) și a doua zi abia așteptam să ajung în laborator. Niciodată n-am fost o studentă mai silitoare ca atunci. Da, eram îndrăgostită de Vasea, deși nu cred că era cazul s-o mai spun. Colegele mele se văitau că nu se mai termină odată calvarul; eu speram să nu se termine niciodată. Îmi era de ajuns să-l văd printre rafturile pline cu sticluțe de reactivi, alteori nici măcar nu-l puteam vedea, îmi era de ajuns să-i aud vocea (totdeauna am avut o sensibilitate la voci; aș fi fost în stare să mă îndrăgostesc de un bărbat fără să-l văd, dacă îmi plăcea vocea lui). Vasea nu știa că-l iubesc. Singurul care-și dăduse seama de „problema” mea era Zahangescu – Șeful de laborator, care-mi era și îndrumător de proiect și, în consecință, îmi urmărea atent toate mișcările. Mă văzuse spărgând sticlărie, „lucrând” cu aparate nebăgate în priză, depășind cu mult culoarea de viraj la titrări, acel slab-roz pe care trebuia să-l prinzi cu finețea mâinii și-a ochiului totodată devenind de nenumărate ori grena sau violet.
Astfel că, într-una din zile, mă luase deoparte și-mi vorbise grav:
- Ești îndrăgostită.
Roșisem toată. N-aș fi avut motiv. Dar uite-așa, crezusem că acesta-i secretul meu pe care nu voiam să-l împărtășesc nimănui, ca pe ceva mult prea drag pentru a fi arătat și altora. M-a asigurat că nu mă va divulga, dar mi-a pus în față două alternative: ori lucrez cum trebuie, ori îmi schimbă lucrarea de proiect și, implicit, laboratorul. Desigur că am ales prima variantă, deși nu mi-a fost deloc ușor să-l văd pe Vasea la câteva mese mai încolo și, totodată, să nu-mi tremure mâna când trebuia s-aduc la semn cu picătura sau să cântăresc cantități de ordinul miligramelor, cu precizie de patru zecimale. Totuși, nimic nu era mai greu, nimic n-ar fi fost mai cumplit decât să plec de lângă Vasea. Abia suportam ziua de duminică, singura în care nu-l vedeam, și nu știam cum să fac să treacă mai repede. Dormeam jumătate din zi, iar cealaltă jumătate mă gândeam la el. Zahangescu mă sfătuise să nu mă mai chinui astfel, ci să mă duc la el să-mi declar dragostea. Și-apoi, oi vedea: „Ori la bal, ori la spital”, zisese. Ce să faaac? Nici picată cu acid sulfuric! Cum să mă duc la un bărbat să-i spun „Știi, te iubesc!”? Preferam să-i dau de înțeles într-un mod mai subtil sau chiar deloc, băgându-mi nasul în reacțiile mele chimice, preferam să-mi chinui sufletul punându-mi o mie de întrebări decât… hodoronc-tronc. Asta numai el putea s-o facă. Mai mult, nici măcar nu știam ce-i cu el, dacă o fi sau nu însurat (ce-i drept, n-avea verighetă, dar acesta nu era un indiciu, că la vremea aia făceai rost atât de greu de orice, chiar și de verighete), poate avea o logodnică, o iubită… În sfârșit, recunosc că eram într-o situație doar o idee mai fericită decât cea a colegei mele de cameră îndrăgostită de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler. Deși nu sunt chiar sigură că situația mea era mai fericită decât a ei. Măcar ea se consolase cu ideea că Gable, oale și ulcele, n-o să-nvieze să vină s-o ceară de nevastă. Și nici Rhett Butler n-ar fi ieșit din peliculă pentru chestiunea în cauză. Eu, în schimb…

Într-o zi, Vasea n-a mai venit. De obicei, își lăsa vestonul în hol, pentru a-și pune halatul peste cămașă. Venea înaintea mea. De fapt, ziceai că doarme acolo. Imediat ce intram în linie dreaptă pe holul întunecos, îmi aruncam ochii pe cuierul din stânga. Prezența vestonului kaki, cu cele două stele mici pe fiecare epolet, îmi transmitea o siguranță, o liniște și o bucurie de nedescris. Era semnul că el se află acolo, că îi voi auzi vocea profundă, de bass răspunzându-mi la „bună dimineața”, că frumoșii ochi negri se vor opri o clipă asupra mea, că întreaga lui ființă se va concentra, măcar pentru o secundă, asupra ființei mele, cu o înclinare ușoară din cap și un zâmbet abia schițat în colțul gurii. Eram în stare să mă hrănesc ziua întreagă din acest moment.
De vreo două ori, se întâmplase să nu văd vestonul. Inima începuse să-mi bată altfel, aerul devenise dens și-mi ploua în suflet cu tristețe. Dar asta nu făcuse decât să-mi amplifice bucuria revederii imediat ce deschisesem ușa laboratorului și dădusem cu ochii de el la masa de lucru. Își îmbrăcase halatul peste veston, iarna era un frig cumplit în laboratoarele ICECHIM-ului. Dar, oricât de frig ar fi fost, nu se compara cu frigul care mă cuprinsese – în plină vară – în ziua în care nu mai văzusem nici vestonul, nici pe Vasea. Mi-am zis că, cine știe, o fi avut și el o problemă care l-a determinat să întârzie. Dar nu știu de ce nu mă puteam convinge deloc. M-am apucat de lucru, fără tragere de inimă. Pentru prima dată, laboratorul mi s-a părut urât, strâmt, am observat – tot pentru prima oară – cât de crăpată era faianța de pe mese. Am țipat la colegul meu de echipă fiindcă nu-mi găseam mănușile antiacide. Nici para de cauciuc pentru pipetare. Pe care n-am mai avut răbdare s-o caut, astfel că m-am apucat să trag reactiv din sticlă cu gura prin pipetă (oricum eram obișnuită, pare nu găseai decât în ICECHIM, în laboratoarele din facultate sărăcia era mare). În timp ce efectuam această operațiune de mare finețe (un pic dacă măreai presiunea, te trezeai cu reactivul pe limbă sau chiar în gât), cineva a venit cu vestea: Vasea murise.
S-a dus naibii pipetarea mea la mililitru, habar n-am ce cantitate din reactiv am înghițit. Mai știu doar că m-am lăsat târâtă la dușul de urgență de colegul la care tocmai țipasem înainte, stropită cu multă apă pe gura încleștată, pălmuită ca să mi-o descleștez, inundată în cavitatea bucală. N-a mai fost nevoie să-mi introducă degetele pe gât să-mi provoace voma; am vomat singură, de bună voie și nesilită de nimeni. Apoi m-au apucat frigurile, tremuratul; m-au învelit degeaba în pături. Am refuzat Salvarea, iar Zahangescu nu m-a trimis cu forța la spital, așa cum era de așteptat. Dimpotrivă, îi uimise pe toți când le-a strigat: „Lăsați-o în pace! Nu de doctor are nevoie!”. Doar el și cu mine am știut că nu de la reactiv îmi fusese atât de rău.
M-a trimis la Cămin și mi-a spus să stau cât am nevoie. Dar a adăugat că ar fi mai bine să vin la cercetare, decât să stau închisă în casă. Mi-a mai zis că, dacă vreau, încă îmi mai poate schimba lucrarea, că nu-i târziu. N-am vrut. Am dorit să continui, chiar dacă numai eu știu cum nu m-am dezintegrat în particule fine ori de câte ori am mai călcat de atunci în laborator. Dar atât mai puteam să fac în amintirea frumosului brunet cu ochi negri și voce de bass.

Mi-am luat lucrarea de Diplomă cu nota 10. Singurul 10 din an. Dar nu m-am putut bucura.
Rezultatele cercetării n-au mai interesat pe nimeni. La scurt timp, a venit revoluția, „academiciana” fusese executată, ICECHIM-ul lăsat în paragină, iar cercetările în domeniul chimiei – date uitării.
Vasea nu mai apucase să-și susțină Doctoratul. Pentru că, înainte de toate, Vasea era militar, Vasea avea un înalt simț al onoarei și al datoriei. Dar asta n-ar fi fost suficient să-i aducă moartea. Vasea avea, în plus, ceva ce nu știu câți dintre noi avem, militari sau nu: simțul sacrificiului. Murise ca să-i scape pe alții.
Cu o zi înainte de a afla noi vestea, fusese la aplicații cu plutonul pe care-l conducea. Pentru prima dată, le dăduseră să dezamorseze muniție adevărată. Pentru a elimina stresul la care sunt supuși în astfel de operațiuni, la aplicații, geniștilor începători nu li se spune când urmează ca muniția oarbă să fie înlocuită cu cea de război. Doar comandantul de pluton știe. În duminica aceea, pentru plutonul lui Vasea venise ziua. Iar pentru el, venise ceasul. Unul făcuse o greșeală, iar el și-a dat seama că e inevitabil ca, în următoarele secunde, să se producă o explozie și că urmează să moară cât mai mulți. Regula spune că, dacă te arunci peste o grenadă, înainte să explodeze, te dezintegrezi tu, dar există mari șanse ca ceilalți să scape. Asta făcuse Vasea. Își salvase plutonul, cu prețul vieții lui.

La vreo săptămână de la tragedie, mă căutase un soldat. Era „aghiotantul” lui. Îl însoțea peste tot, chiar și-n laborator.
- Domnișoara inginer, nu știu cum să-ncep… mă cheamă Ristea.

Știam. Mi-l aminteam pe Vasea cum îi rostea numele: „Du-te, Risteo, și dă-le de mâncare la căței!” „De unde, tovarășu’ locotenent, pe sărăcia asta?” „Risteo, nu mă face să-mi pară rău că te cunosc! Au fost vremuri de foamete și mai mare! Vezi că găsești un pachet în geanta mea; am luat niște resturi de la Popotă, că ăia tot le-aruncă”.

- Eu… am fost prieten cu tovarășu’ locotenent Vasilievici. Căpitan, post-mortem… N-am grade, domnișoara inginer, sunt un pârlit de soldat, da’ m-a iubit ca pe fratele lui.
Apoi a continuat printre lacrimi și sughițuri de plâns:
- Și pe dumneavoastră v-a iubit. Ce dragă îi mai erați! Numai mie-mi spusese. Da’ dumneavoastră n-avea curaj să v-o spună. Zicea că pesemne n-aveți ochi pentru el, credea că nici nu știți că există. L-am contrazis. Eu am altfel de școală. Văzusem, de-acolo din colțul meu, ceea ce alții nu văzuseră, iar tov căpitan nu îndrăznea să creadă. Dar se hotărâse. Până la urmă, se hotărâse. În ziua aia nenorocită, se trezise vesel și cânta. Când l-am văzut așa, mi-a venit și mie să fluier. „Tu ce-ai, Risteo, azi? Nu cumva fluieri a pagubă? Ori te pomenești c-oi fi și tu îndrăgostit?” „Nici una, nici alta, tovarășe locotenent. Da’ când vă văd așa vesel, m-apucă și pe mine…” „Foarte bine! Să te-apuce, Risteo! Bucură-te, că-n curând ne-nsurăm! Auzi tu? Azi e duminică, mergem la aplicații, dar mâine, cum intră în laborator, cum îi spunem. Nu mai amânăm nicio secundă. Vezi, dacă m-o părăsi curajul, să nu mă lași! Te duci tu la ea și-i spui: A zis tovarășul Vasea că vă iubește și vă roagă să fiți nevasta lui. Ordin! Ai înțeles? Că dacă nu, Curtea Marțială te mănâncă!” „Am înțeles, tovarășe locotenent, să trăiți! Da’ bine că v-ați hotărât odată, că prea vă perpeleați…” “De, măi Risteo! Auzi, voi, la țară, cum le spuneți fetelor că le iubiți?” “D-apăi ce, le spunem? Noi nu umblăm cu farafastâcuri d-astea boierești. Semn din ochi, mișcare din cap, bluza descheiată, mâna pe sub fuste, misiune îndeplinită!” “Þărani cocliți ce sunteți! Mă îngrețoșezi!” “Cocliți, necocliți, tov lent, da’ noi, când punem capul pe pernă, dormim. Nu ca dumneavoastră, perpeleală la foc mic, când pe-o parte, când pe alta.” Mă iertați, domnișoara inginer, așa i-am zis. Și el a râs. A fost ultima dată când l-am auzit râzând. Înainte să plecăm la poligon, a devenit deodată serios și-a zis, mai mult pentru el: „Trebuie neapărat s-o cer. Se apropie sfârșitul de an, după aia o să plece, cine știe pe unde o să ia repartiție și dac-am s-o mai văd.” N-a mai apucat, zicea-i-aș de viață!, a luat cu el cererea-asta. Și eu nu știu dac-am făcut bine sau rău că v-am spus. Da’ am zis că-i mai bine să vă spun, că v-am văzut eu și pe dumneavoastră cum îl mai sorbeați din ochi… pe sub ochelarii ăia de protecție. Dacă vreți să vă duc la mormânt…
- Nu. Nu vreau, Risteo. Când mă gândesc la el, vreau să văd un bărbat înalt, brunet, cu ochi negri, nu un morman de țărână. Ia banii ăștia și cumpără-i o lumânare și-o floare. Du-i-le de la mine și spune-i c-ai avut dreptate. N-aveam doar ochi, ci și minte și inimă pentru el. N-am respirat în ultima jumătate de an decât ca să-i aud glasul și să-l știu prin preajmă. Du-te, Risteo!
- Ce floare să-i iau?
- Nu știu. Una cu petale multe. Dar, vezi, ai grijă, să se termine la „mă iubește”!
- Adică cum?
- Nu știi jocul acela? Când eram copii, îl făceam cu frunze de salcâm. Rupeam câte una și ziceam: mă iubește, nu mă iubește, mă iubește…
- Aha! Am înțeles!
- Și nu uita… să hrănești câinii!

Uneori, ne hotărâm prea târziu. Alteori, poate că nu întâmplător amânăm. Bine-ar fi să putem ca, dintre toate lucrurile ce se lasă amânate, cu cel puțin unul să nu ne jucăm, amânându-l la nesfârșit, așa cum nu ne putem juca nici cu muniția neexplodată: cu sentimentele noastre de iubire. Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, țipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluțe de reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur și simplu… după deget. Ori în spaimele noastre de a nu fi ridicoli, greșit înțeleși sau neaveniți. Uitând că, într-o zi, poate să vină vremea de a dezamorsa muniție de război, adevărată, nu făcătură, din cea oarbă. Și că diferența de la fericire la nefericire se poate reduce la… o grenadă. Sau, ca în jocurile copilăriei, la o petală.



* ICECHIM – Institutul de Cercetări în Chimie