Se trezi cu frigul în oase. Simți legătura la degetul gros de la picior. Deschise ochii și se sperie. Era gol, alături de alți morți, femei și bărbați, cu toții dezgoliți și aruncați în neorânduială. Fixă câteva din chipurile de ceară ce-l înconjurau. Tremura. Scăpă de plăcuța de plastic de la picior și încercă să se ridice, să umble pentru a se încălzi și să bată în ușa ferecată pe dinafară pentru a ieși din morgă. Era neputincios. Nu reuși decât să dea drumul unui geamăt sinistru, fără ecou. „Să mori la morga, după ce-ai scăpat de moartea cu chip de aramă”. De data asta reuși să râdă cu poftă. Recapitula în gând chinurile delirului și apoi negura leșinului sau somnul adânc, în care căzuse fără vreo viziune de pe lumea cealaltă. Tocmai își pierduse speranța, când ușa se deschise miraculos, cu-n scârțâit prietenos. I se păru că simte o boare de căldură invadându-i trupul. Doi bărbați în halate soioase aduceau pe o targă încă un cadavru. Îl răsturnară peste ceilalți și îl traseră amândoi de picioare să nu-i atârne capul de pe platforma prea îngustă. Lansă un geamăt, dar vorbăria lor îi acoperi sforțarea. Nu găsise momentul potrivit. Abia când se prăvăli de pe marginea platformei de ciment, atrase atenția celor doi. Îi privi rugător și scoase încă un geamăt, de data asta, de durere. Avea un braț frânt. Brancardierii fugiră lăsând ușa deschisă, dar se întoarseră în scurtă vreme cu o seamă de doctori și asistente pentru a se mira cu toții de nemaipomenitul caz. Îl găsiră târâindu-se spre ușă. Ajutară mulți la ridicarea lui pe targa rămasă abandonată. Îl acoperiră cu o pătură și-l purtară în triumf spre salonul în care zăcuse până acum.
Când se dezmetici, era înconjurat de doctori și bolnavi, deopotrivă, sorbindu-l toți ca pe o minune. Avea mâna pusă în ghips. O transpirație rece îi invadase trupul, dar pentru ei totul era normal. Durerea de cap și amețeala dispăruseră.
Privi cu dezgust cărțile de pe noptieră. „De-acum doar sinuciderea”. I se năzări că din cercul curioșilor ce-i învăluiau patul, distingea masca având trăsăturile vizibil schimbate. Eroii se aruncau în spade. Cum de leșinul său n-a fost apogeul apropierii bătrânului ? De ce apare acum ca o frântură a delirului provocat de boală?
-Când îmi faceți externarea? întrebă răgușit, rotindu-și privirea și neștiind cui să se adreseze.
-Curând, veni răspunsul, cât de curând.
Era un termen prea vag și depărtat pentru dorul său de Imdiola. În sat viața era frumoasă doar în lipsa lui. Îl irita faptul că nu primea vizite de la cunoscuți și, mai ales, de la iubită.
Primea diverse pachete, dar asistenta nu-i spunea numele expeditorului. Probabil era mituită să păstreze secretul.
I se apropia ziua de naștere. Se temea să nu o petreacă singur în spital. Întreba mereu, când va fi externat. Primea doar acel invariabil: „curând ”. Toți făceau considerații asupra stării sale care se îmbunătățea încet și a slăbiciunii care-l țintuia încă la pat.
-Mă tratați ca pe un copil! o dojenea pe asistentă. Pot pleca și fără acordul vostru.
-Chiar că ești copil. Nu te mai văita ca o muiere! E mai bine să stai aici și să ieși deplin sănătos, bun de muncă. Vei regreta toate zilele de repaus, cum să nu!
-Semnez, trebuie să-mi dați drumul, dacă-mi asum răspunderea!
Netulburată, asistenta continua să enumere riscurile unei externări pripite.
După îndelungi stăruințe și amenințări cu fuga din spital, își văzu hainele, semnă și ieși. Își abandonă cărțile altui bolnav sortit să intre în „salonul morții”.
Era slăbit de foame. Unghiile i se învinețiră. Inspiră răcoarea umbrei castanilor.
Avea drum lung până acasă. În gară îl intrigă indiferența cunoscuților. Pentru ei era doar dovada ruinei fizice, nimic mai mult. Făcea parte din spectacolul dinamic al gării.
Satul era pustiu sau se pustia, când trecea el pentru a-și reînoda agitația în urma lui. Zări pe la porți câțiva cunoscuți grăbiți să-l evite. Erau aceleași persoane care obișnuiau să stea nestingherite la stradă și care n-ar fi pierdut, pentru nimic în lume, o nuntă sau o înmormântare.
„O fi în legătură cu valul de sinucideri”, zâmbi în sinea lui la gândul că este scutit de zecile de întrebări incomode.
Casa erau proaspăt văruită, iar merele de creangă putrezeau neculese. Lipseau păsările care, de obicei, se bucurau de iarba din curte. Pe prispa de lut, ședea un copil negricios și scund, lovind cu seriozitate un dușman închipuit, ascuns după unul din stâlpii sculptați ai casei.
Desigur, venise una din rudele Imdiolei și-acum stăteau la taclale în bucătărie. Într-adevăr, pe burlanul mâncat de rugină și puțin plecat, ieșea fum.
Când îl văzu, copilul își părăsi biciul și se refugie în bucătărie. Urcă cu greu scările de piatră, se cumpăni în fața ușii izbit de un val de căldură amestecat cu greață. Se chinui să-și provoace voma, fără folos. Nu mâncase nimic de multă vreme.
Copilul ieși din bucătărie, reluându-și netulburat ocupația biciuitului ritmic. Se mai oprea să urmărească spasmele seci ale lui Druțu apoi, continua să bată în stâlpul putred.
Când își mai reveni întrebă:
-E cineva acasă?
-Da, dar acum fierbe mămăliga și nu poate ieși.
Imdiola de altădată ar fi lăsat mâncarea să ardă pentru a-i ieși în întâmpinare. Schimbarea asta avea legătură și cu lipsa vizitelor de la spital.
-Cu cine te lupți? întrebă Druțu zâmbind unei amintiri.
-Cu Lili Ochelaristu', când îl văd că trece cu vaca lui nebună, cu Doina. Îi gonesc pe amândoi cu biciul. Vaca asta împunge lumea.
-A rănit pe cineva?
-Nu, dar va împunge, că Lili e mereu beat și nu are grija Doinei. Dacă n-ar fi lumea așa rea, mama ar trăi și acum.
-A murit de multă vreme?
-Nu, acum o săptămână. De-atunci sunt aici cu bunica… Am plâns-o la înmormântare. Era așa de frumoasă ! O vedeam rar, dar o iubeam. Era bună cu mine și cu toată lumea. Îmi trimitea hăinuțe frumoase și bunătăți. De-acum, o am doar pe bunica.
Un gând rău îi răvăși bruma de putere. Se sprijini de stâlpul biciuit și așteaptă ca Imdiola să-i iasă veselă în întâmpinare. Nu îndrăzni să-l întrebe de numele mamei și așteptă să audă izbitura ceaunului pe fundul de mămăligă și sfârâitul scurt. Se auziră pași greoi. Nu, nu era Imdiola.
De-asta nu venise să-l vadă. În camera întunecoasă, camera dragostei lor, cu mirosul plantelor medicinale puse la uscat, auzi ca-n vis confirmarea bănuielilor însoțite de valuri de plâns.
-A murit, spuse ea bocind în colțul basmalei, s-a omorât. Auzise toată lumea că nu mai ai șanse. A băut sodă caustică … S-a chinuit mult, sărăcuța. A smuls totul de pe pereți și a ieșit pe câmp. S-a târât spre pădure, dar n-a mai ajuns. Unii te socoteau vinovat pe tine. Însă, ea te-a iubit mult și n-a suportat povara a trei bărbați morți în poala ei. Nu dorea ca fiul ei să fie o piedică între voi. Acum, el nu mă are decât pe mine. Dacă mor și eu, rămâne al nimănui… Mai strâng din lucruri, am găsit repede un cumpărător. Să aibă el banii, când va fi mare și eu voi fi moartă.