Vor trece albe păsările peste cearceaful acestei câmpii pe care soarele a desenat, cu migală și cu cioburi fierbinți, râuri de secetă și singurătate, care curg mototolite, ca un obraz cernit.
Au transpirat guguștiucii, pe firele fierbinți și dilatate ale stâlpilor maronii și înfipți direct în aerul gros și roșu precum batista pe care ți-am fâlfâit-o, la despărțire. Doar în depărtare, spre drumul vechi, pe unde se perindau tâlharii și despre care, demult, ți-am scris că l-am ascuns într-un sertar păcătos, din osiii scârțâie această amiază. Din osii și din ornice mincinoase.
A pârjol miroase fântâna prin care se poate vedea direct pe lumea cealaltă. A pârjol miroase și părul tău, a freamăt nedeslușit și-a spini de pălămidă năpădind ocolul strâmt în care mama a rămas să limpezască așternuturile și-acest zâmbet încărunțit.
O să cred că această așteptare e un semn că și moartea e un interval plin de anxietate și de plictis. E un timp pitic, despre care nu ți-am mai spus, în care mă preumblu amețit precum sperietorile, prin vii, la vremea culesului. Poate o să m-ascund după acest salcâm însetat care a rămas să păzească streșinile de ploile promise și de această nerăbdare care m-acoperă cu sudoare și teamă.
Hei, că nici nu știi că încă te chem și că din praful de peste zi îți trimit un cer dogoritor și fluid, cu care să te-acopăr. Da, atât de mult îmi este dor de tine, că aș putea crede că, la marginea ariei, e un tărâm magic, populat cu iepuri din hârtie, pe care ți-am desenat o inimă sângerândă și-o întreagă secție de terapie intensivă, unde sufletele sunt conectate la doze masive de melancolie.
Alb se scurge acest timp, alb și plin de visare precum clopotnițele, de lilieci. O să număr pașii până la prispa unde te-am lăsat să priveghezi ulițele și sulița amiezii care, iată, mi s-a înfipt în umărul stâng, acolo unde păsările și-au făcut cuib.
Sărați trec anii și cearceaful acestei câmpii e un obraz care strigă din riduri. O să-ți las, pe masa din bucătăria de vară, un bilet pe care-o să-ți însemnez cuvinte dintr-un alfabet vegetal, vorbindu-ți despre semnele din vara aceea mistuitoare care urla dincolo, spre gara mică, din șinele dilatate care susțineau vagoane cu gamurile pline de sudoare. Așa ard și eu, cu o câmpie ovală și grea, din care au fugit până și dropiile. Rămâi! Hai să privim cum satul, în arșiță, se ridică pe vârfuri, sărutând corcodușii!