agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2654 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 47
proză [ ]
despre "mâncarea săracului"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Almalo ]

2011-05-07  |     | 



Tata mânca cu mare poftă și foarte des pește.

Nu în fiecare zi, însă mult mai des decât mama, care se apropia de orice pește din an în Paște și doar pentru că pe atunci funcționa obiceiul: se mânâncă ce e pe masă!

- În Ardialul meu, zicea mama, nu se mânca așa cu mâna mujdei la pește și sărăcia arăta altfel…pâinea neagră cu slană și ceapă se numea sărăcia noastră...

Se mânca „ce aveai” și „ce se dădea” la magazinele cu geamuri mari prin care vedeai multe rafturi uniforme cu conserve pline ochi de mazăre, castraveți și fasole.

Chiar și în Rahova aceste borcane și conserve părăseau rafturile abia când rugineau sau erau atât de pline de praf, că nici o mătură nu le putea reda strălucirea cu care ieșiseră din fabrică.

De cumpărat nu îmi amintesc să fi cumpărat sau să fi mâncat din acea generație de conserve ce ne-au păzit decenii la rând, uitându-se la noi cu etichete spălăcite și răbdătoare…
Se întrebau precis de ce suntem noi atât de activi, îmbufnați și stăm în șir indian în fața ușilor de magazin și de ce nu stăm ca ele „în așteptarea ruginirii sau finalului salvator”.

Ei da, trebuie să recunoaștem că se „dădea” și se „băga” pește și măsline din destul la magazine și mulți ani la rând nu a fost o problemă să „mai prindem” și brânza telemea sau de vaci, în zi de mare noroc chiar un borcănel de smântână.

Da, în anii 60-70 peștele, pe care tata îl mânca din pură plăcere, era „mâncarea săracului” alături de adausurile, tot ale săracului: măsline, parizer, salam Victoria, cartofi fierți, mămăligă......și multe ciorbe, care de care mai „lungi”, să ajungă la toată lumea.

Prin „toată lumea” se înțelegea, în Cartierul de La Barieră, „familia”, care seara se așeza în jurul mesei.

Mai toate mesele în mai toate casele se clătinau; de aceea aveau puse sub un picior sau altul cocoloașe de carton sau câte un capac de conservă. Sigur de la o conservă de pateu. Acela era bun și se mânca precum o delicatesă, tot a săracului.

Mesele și scaunele, chiar și cele stabile, se clătinau și din cauza denivelărilor de pământ. Podeaua la casele de paiantă era pământul acesta pe care stăm toți, nu laminatul sau parchetul sau mocheta din zilele noastre……

Da, în jurul meselor, ce se clătinau ca niște veterani resemnați, se adunau seara toți ochii dintr-o curte și mâncau din farfurii de lut, cu tacâmuri din aluminiu moale, primite de la multele pomeni, cu linguri de lemn, iar copiii intrau cu degetele lor firave printre sosuri, oscioare și gogonele.

Pe mijlocul mesei trona oala de ciorbă or tigaia plină ochi cu tot felul de prăjeli, tivită la marginea scorțoasă cu mămăligă rece și ea acoperită de o crustă pământie.

Capacele de bucătărie erau turtite, găurite, strâmbe. În copilărie am crezut că mama le-a cumpărat pe ale noastre de la un alt magazin decât cele ale vecinilor.
Apoi după un studiu al vieții capacelor de bucătărie am aflat adevărul „rănilor” lor, pe care unii le „pansau” când treceau țiganii, oferindu-și serviciile de cositorit.

După cositorit ele, capacele, arătau și mai trecute prin războaie, adevărul fiind chiar acesta: capacele de la mic la mare erau primele obiecte ce erau aruncate, -când era un scandal -, pe fereastră sau prin curțile pline de viță de vie, până peste gard după animalele de tot felul pentru a le speria.

Eh, abia apoi se aruncau tacâmurile, fundurile de lemn, farfuriile și oalele. Asta numai dacă răfuiala de început se transforma în bătaie serioasă între locuitorii curții.
Dacă se linișteau disputele capacele totuși avuseseră parte de suferință, concretizată prin încă un „cucui”…

Tacâmurile se pierdeau în pământ, iar fundurile de lemn se întorceau pe mesele acoperite de fețe de mese din plastic subțire luat din Piață Rahova, ajunse pe căi misterioase tocmai din China până la noi.
Unele erau mai groase, cu un fel de pânză sub plastic, atât de groase încât nu sufereau când le tăiai cu cuțitul. Dar ele erau fețe de mese de prin anii 50, făcute să reziste un secolul în aceeași curte și pe aceeași masă.

Dintr-un borcan (adânc) se scoteau nelipsitele murături. Cineva băga toată mâna prin gâtul larg, bolovănos și căuta ca într-un acvariu în/prin apa tulbure, plină de frunze și ierburi, resturi de gogonele sau castraveți. În cartier nu am prea văzut ardei, morcovi sau conopidă puse la murat.

Tradiția se oprea la cele două legume de bază: castraveți și gogonele. Cine avea mai mulți bani avea și un butoi de varză sau venea din poartă în poartă, întreba, iar cu ceva mărunțiș își cumpăra o căpățână sau două pentru varza călită sau sarmale. Se preferau însă foile de viță, erau la tot pasul și nu costau nimic.

Borșul proaspăt pe strada noastră se cumpăra cu un leu sticla la tanti Veta și nea Mitică. Ei aveau o casă mică, în fundul curții, cu nicio fereastră spre stradă. În curte aveau pomi pitici, ce păreau că se adaptaseră staturii lor.

Tanti Veta și nea Mitică, părinții unei fete frumoase, Vica, o uriașă în comparație cu ei, stăteau multe ore din zi și din seară pe băncuța de la poartă, înghesuiți unul în altul, ea cu mâinile pe burta ascunsă într-un capod pentru toate anotimpurile, el veșnic cu o căciulă neagră țuguiată pe care o tot potrivea, amândoi privind peste câmpuri, vorbind cu cei care se duceau sau veneau de la lucru, aflând ce e în lume; „lume” însemnând spațiul în afara cartierului, dincolo de piața Rahova și aflau așa chiar vești importante: când vine să se citească lumina, cine a mai născut sau cine a mai murit prin cartier. Ziare nu se cumpărau și nu se citeau, iar la radio, când erau știri se dădea mai departe pe alt program cu muzică populară.

Borșul proaspăt țâșnea ca un spumos, iar gustul nu poate fi comparat cu nici un borș ecologic fermentat după rețete și sfaturi de la tv.

- Willi dragă der Fisch (peștele) prăjit e mai bun....zicea mama în speranța de a scăpa mai ușor, să nu îl facă în saramură, să îl pună cumva și la afumat prin magazie, să îl păzească de pisici, muște sau mai știe ce păianjeni.

- Hai măi Willi, prăjit e proaspăt, knusprig (crocant).....cu mămăliguță și câțiva castraveți...dacă vrei chiar și cu varză roșie.

Varza roșie uneori încălzită în tigaie era un fel de meniu, ce numai pe tata îl încânta, pe noi ne speria. Nimeni nu mânca varza roșie încălzită și condimentată cu nucușoară.
Gustul era unul străin, avea o aromă gravă, ce nu atrăgea pe nimeni.

Tata stătea pe gânduri. Peștele era parcă un frate de-al lui, pe care cu mare strângere de inimă îl sacrifica, dar nu așa orișicum, prăjit cu măsline, nuuuuu!
El îl dorea de fiecare dată altfel: afumat, pus la murat, în nu știu câte uleiuri și plante de toate mărimile, boabe, paie sau în săculețe mirosind iute și acru că nu-ți mai trebuia nici un pește.

- Mama, și de ce nu-ți place peștele?
- Noi în Ardeal nu prea mâncam pește cu măsline...iar mălaiul era pentru animalele din curte....aici are alt gust. Am învățat să fac mămăliga la ceaun abia la București.....

Tata era convins și așa a și rămas până la sfârșitul vieții: precis că sunt și ouă în mămăligă, altfel nu poate fi atât de galbenă.

- La noi acase, acolo departe in Georgenberg peștele erau o mincare aleasa....

- Adică erați atât de săraci și mâncați pește cu măsline....?

- Nu eram seraci și nu mincam cu mesline, mincam pește fere mesline doar cu pine(pâine) ...și nu prejit, ci fiert cu cartofi, noi acase mincam mulți cartofi... uneori numai cartofi fere pește…

- Vezi tata, România e mai bogată decât țara ta, are și măsline și mămăligă și nu trebuie să mănânci zilnic cartofi...îi spuneam eu, mândra că în țara mea toți puteam mânca ce doream....

Ce bine e să crezi ce vezi când ești mic…să miroși liliacul și să știi ani de zile cum miroase un liliac…Acum, după decenii m-am apropiat de tufele din mijlocul orașului, dar nu aveau tăria acelor tufe sălbatice pe care rar le rupea cineva pe vremuri, cu miros puternic și flori mari, de un mov curat și profund…Pe la marginea orașului, pe atunci, liliacul nu se cumpăra se fura și nu se supăra nimeni.

Amintirile acestor discuții despre sărăcie sau mâncare sau cât de bună este o mămăligă sau dacă gogonelele sunt moi sau tari sau dacă nucușoara e sau nu necesară au un „gust” aparte, acum când nici masa la care vorbeam pe atunci nu mai e, nici borșul nu se mai vinde la poartă pe băncuță și nimeni nu mai crede că peștele ar putea fi „mâncarea săracului”.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!