Parfumul amețitor al florilor învăluie orașul prăfuit. Amurgul cade încet în nuanțe portocalii, iar vântul adie răcoros, mângâind dulce obrazu-mi palid. Aud în aer un cântec duios, magic și în jur mii de viori. Stau pe banca scorojită din fața casei mele și admir dansul galant al razelor apusului ce valsează pe betoanele nemișcate. Păru-mi auriu se lasă purtat de o adiere, iar gându-mi zburdalnic zboară la tine. Închid ochii ușor și mă simt iar în brațele tale. Ne lăsăm furați de iubire și uităm de întreaga lume. Visez la acele clipe în care doar noi contam și în care nimeni nu putea rupe vraja și pacea în care ne învăluia iubirea. Dar acum...Deschid ochii și o lacrimă mi se scurge pe obraz. Am crescut, am uitat acea dragoste și ne-am îndepărtat. Schițez un zâmbet melancolic și oftez. Cum am putut fi atât de cruzi încât ne-am frânt aripile ? Am renunțat la a mai visa la o viață împreună la primul semn de furtună. Ne-am înstrăinat, lacrimi am vărsat și doar amintiri au mai rămas. Ochii-mi verzi odată veseli, visători, plini de speranță au pălit...acum sunt nostalgici, triști, pustiiți. Nu regret nimic căci dacă aș fi schimbat ceva la viața mea nu te-aș fi cunoscut, nu aș fi întâlnit iubirea. Suntem adulți acum, ne-am schimbat mult...
Dar sufletul ne-a rămas tot tânăr, neiertător. El nu a uitat greșeala noastră și câteodată plânge într-un colț pictând cuvinte pe foi. Aș vrea uneori să dau timpul înapoi, să fim iar doar noi doi. Dar clipele au trecut peste noi și ne-au lăsat goi. Ne-am umplut cu amărăciune, nostalgie, dor...Acum, iubesc din nou, dar nu e la fel. Nu mai simt acei fiori, acele neîncetate bătăi când mă țineai în brațe, când ne plimbam prin ploi. Lacrimi de fericire mi se prelingeau uneori pe chip când mă sărutai fiindcă simțeam că te pierd și vroiam să opresc timpul ca să rămânem îndrăgostiți pentru eternitate. Tu atunci îmi mângâiai păru-mi moale, îmi ștergeai lacrimile și mă strângeai puternic la piept. Apoi stăteam asftel până la răsărit când ne lăsam alintați de plăpândele raze ale dimineții. Nu e vina destinului că s-a întâmplat așa. Noi nu am avut curajul să luptăm, am uitat ce înseamnă de fapt viața. Totuși îți mulțumesc că m-ai iubit, că m-ai făcut fericită.
Simt o căldură pe mâna-mi îmbătrânită :
-Bunico, șterge-ți lacrima ! și o îmbrățișare dulce îmi încălzește inima.