Sunt un bolnav. Cine nu este astăzi bolnav? Suferințe, descoperite sau nu, tratabile sau nu, tratate sau nu, reale sau nu, ne trezesc tot felul de speranțe, de dezamăgiri, de dorințe ultimative sau numai limitative.
Noi, oamenii, suntem niște animale sociale și de când cu internetul acesta ne este mai ușor să comunicăm, să ne sfătuim, să ne organizăm.
Grupul meu de bolnavi urma să se reunească a doua zi, la București, pentru...nici nu contează pentru ce. Ne era dor să ne revedem, să ne șoptim simtomele unul către celălalt.
Doina, și ea o bolnavă din grup, trăiește în nordul Moldovei, și, cu o seară înainte de revedere a întrebat, pe chat, ce să ne aducă de la ea de acolo.
Am revăzut, cu ochii deschiși, minunatele peisaje de pe meleagurile ei și, dintre decorurile frumos colorate, a țîșnit o cămașă de noapte, din in, cu broderii frumoase, cu poale și cu mâneci lungi.
-Doina, aș vrea o cămașă de noapte, cu mâneci lungi...
De-acolo din străfundurile mele o temere veche m-a îndemnat să precizez:
-Dar nu foarte lungi!!!
Cred că ceilalți au luat ca pe o glumă temerea de ospiciu.
Nesperat, am primit cămașa aceea minunată, împăturită duios, păstrând între mânecile pliate în interior, mirosul albastru de primăvară eternă...
Teodora este soția mea și îmi este alături în viață, ameliorându-mi sau agravându-mi suferințele cauzate de boala de grup.
Noi nu vrem să ne vindecăm! Așa cum se dorește conservarea clădirilor de patrimoniu, a obiceiurilor și a diverselor fructe și legume, în gemuri, compoturi sau alte soiuri de zacuscă, tot așa, noi avem ca obiectiv conservarea și perpetuarea bolii care ne macină și ne unește.
Am ajuns acasă bine dispus după încheierea întrunirii, urmată de o masă la o cârciumă cochetă din Pasajul Macca!? Poate că eram și un pic obosiți.
Teodora s-a dus la culcare și am privit-o prin ușa întredeschisă cum răsufla regulat și calm. Mi-am luat motanul în brațe cu intenția să merg la culcare dar m-am limitat la a-l lăsa pe Tomi în dormitor și, după ce am închis ușa, am mers la baie, șoptind pe după ușă:
-Tomi, culcă-te că vin și eu.
Când mă întorceam mi-am amintit de cămașa de noapte și de mirosul de primăvară eternă dintre mânecile ei, am despăturit-o și am lipit-o de obraz.
-Știu că nu te vei speria. Nimic nu este întâmplător. Așa că eu am misiunea să te ajut să te clarifici asupra unora din temerile tale.
-Ai dreptatre! Nu mă sperii...dar ceilalți? Ce vor spune ceilalți dacă mă vor surprinde vorbind cu o cămașă de noapte?
-Ce-ți pasă? Ai făcut primul pas! Așa cum copiii se tem să meargă în două picioare tu aveai temerea de a comunica cu obiectele, cu voce tare. Le vorbeai în gând dar acum știi sigur că ele îți vor răspunde. Acum culcă-te! Îmbracă-mă și culcă-te! Somn ușor!
Am îmbrăcat darul și totul a devenit bleo.
-Știi că totul a căpătat nuanțe de bleo?.
-Și ce? Nu îți place? Tot albastrul florilor mele te va veghea.
Am adormit dar inima mea era trează în urechi. Nu știu dacă dormeam sau nu dar am auzit, deslușit, un clinchet de sticle abia atinse M-am ridicat pe jumătate și am atins cu grijă reostatul veiozei privind spre noptiera de unde auzisem sunetul.
Ochelarii mei, lângă ochelarii Teodorei, cu lentilele lipite, își vorbeau.
-Toată viața mi-am dorit să nu fiu singură. An de an mi-au crescut dioptriile, am devenit bifocală dar tot singură am rămas. Ce folos că eram heliomată și mai aveam și antireflex? De când ai apărut tu nu mă mai aburesc atât de des.
-Draga mea, răspunseră tandru ochelarii mei, apropiindu-și mai mult lentilele de lentilele ei, privește-mă drept în ochi și promite-mi că nu ne vom despărți niciodată.
Am simțit nevoia să beau niște apă. I-am rugat să se culce și eu am plecat spre bucătărie. Pe drum am simțit pe pcior un șoșotit cald și moale.
-Nu pleca, nu fugi de temerile tale!
În lumina difuză am văzut, pe fotoliu, halatul meu cu halatul ei, într-o îmbrățișare care m-a făcut să roșesc.
-Nu fug de temerile mele dar nu știu de ce nu vă culcați! E noapte și din cauza voastră nu pot dormi.
-Priveșete pe geam și ascultă cum alții muncesc iar tu dormi.
Am deschis geamul și am văzut cum, după un șir lung de nopți mici și noduroase, se năștea o noapte mare și caldă ce le strângea pe toate celelalte ca o cloșcă, sub ea.
O mulțime de păsări mici și negre munceau cântând să cârpească haina ei zdrențuită și împestrițată de luciri.
-Ce vezi? Ce auzi?
-Nu știu de unde, tu, un prăpădit de halat de casă ai știut ce se petrece afară.
Teodora se ridicase în capul oaselor și mă privea uimită.
-Măi băiatule, ești obosit! Culcă-te! De când până când sunt eu un halat în viața ta?
-Știi, ceva mai devreme am surprins o scenă de dragoste între ochelarii tăi și ai mei, ca apoi să surprind într-o poziție total indecentă pe cei doi de pe fotoliu
Teodora m-a privit uimită, a stins lumina și a conchis:
-Ia-ți motanul în brațe și culcă-te! Ești cam obosit, măi băiete.
Am închis ochii și m-am cufundat în variațiuni pe teme de albastru. Eram aproape de al patrulea prag când am deschis ochii brusc, pentru o fracțune de secundă, privind spre geam ca să aud dacă se mai muncea la cârpitul nopții uriașe. Privighetorile munceau și cântau.
Am mai deschis ochii o dată și geamul era alb.”Oare dorm încă?”am coborât din pat și mi-am privit halatul deznădăjduit, singur și cu brațele date în lături a resemnare.
-Nu fi trist. Va fi iar noapte măi băiatule, este o noapte foarte mare ce se întinde pe mai multă vreme.
Teodora mă privea atentă din prag. Motanul meu i se freca de picioare în timp ce aburul ieșea din ibricul cu cafea.
-Poate că ar trebui s-o mai rărești cu cafeaua, îmi spuse ea îngrijorată.
Am mormăit ceva și m-am dus la baie. Periuțele noastre, în pahar, chicoteau.
-Nu fii morocănos, zicea periuța ei, ai să te speli și tu imediat și nu te va mai supăra nimeni, prea curând.
Le-am ignorat, m-am spălat și am fost tentat, din răutate, să nu mă spăl pe dinți dar cui folosea?
Mi-am luat cafeaua și am ieșit în grădină. Privighetorile predau ștafeta mierlelor și eu eram încă în cămașa de noapte, urmat de o trenă superbă de irizații bleo cu variațiuni pe aceași temă.
Teodora s-a apropiat și mi-a spus:
-Mergem la spital. De mâine nu mai muncești. Ești pensionar deja, de ce să mai muncești?
Speranța de viață a bărbaților este de 65 de ani. Statistic, cum îți place ție să spui, ai mai avea vreo cinci ani de viață. Odihnește-te!
Du-te la pește, scrie, fă ce-ți place ție și atât. Ai muncit patruzecișidoi de ani.Ajunge!
În fața porții a oprit o ambulanță și din ea au coborât doi brancardieri voinici.
-Ãștia sunt ca mascații ăia de au greșit adresa și ne-au sărit gardul și ne-au pus automatele în piept acum vreo câțiva ani, au greșit adresa. Teodora, te rog du-te tu și spune-le că au greșit adresa.
Ea, un pic temătoare, mângâindu-mă pe creștet mi-a spus cu voce caldă:
-Moșule, nu au greșit. Eu i-am chemat. Te duci la spital, te odihnești puțin, faci ceva analize, te consultă medicul și vedem pe urmă.
-Adică mă internez?
-Da! Þi-am făcut băgăjelul și voi merge cu tine.
Nu vreu să mă cert cu nimeni. Poate că Solomon era corect când făcea dreptate. Poate că și ea avea dreptate.
-Să-mi pui și cămașa de noapte, aia de la Doina.
Ea, împăciuitoare mi-a spus”da dragule”, apoi am ieșit amândoi pe poartă. Mă simțeam obosit după noaptea ce trecuse, eram îmbibat de impresii noi. Lângă mașina salvării m-am oprit pentru o clipă și mi-am lipit obrazul de caroserie.
-Și eu sunt obosită. Mai am două luni și mă casează. Vreau să devin un balansoar de curte, un leagăn de copil sau poate un stâlp de înaltă tensiune să stau și să ascul vântul.
Am ajuns la spital destul de repede. Medicul a invitat-o pe Teodora să rămână afară și pe mine m-a invitat în cabinet și m-a poftit să mă așez. Era un tip de treabă și ochelarii lui semănau cu cei ai Teodorei fapt ce m-a făcut să fiu mai puțin circumspect.
Cu un aer profesional m-a tot întrebat:de nume și prenume, vârstă, ocupație, profesie, antecedente medicale.
Am răspuns cuminte la fiecare întrebare, cu calm.
A pus alături foaia de observație ce o completase și a tăcut privindu-mă. După o lungă pauză m-a întrebat:
-Știi în ce zi suntem?
-Doctore, răspunsul meu nu este relevant.Chiar dacă nu aș ști, nu contează.De acum voi trăi în ritmul ancestral după succesiunea zilelor și a nopților și după anotimpuri. Sunt pensionar! Pentru mine este important să știu ziua când vine pensia și factuirile de plată, este important să știu când este Anul Nou, Crăciunul, Paștele și zilele de naștere a celor pe care îi iubesc, vii sau plecați dincolo.Dar fie, voi răspunde la întrebare, este marți 13. Culmea! Este marți și 13!
Tresărind doctorul a realizat că remarca mea este corectă.
-Doctore, poți scoate ochelarii pentru o clipă?
-Sigur, răspunse el așezându-și ochelarii pe birou.
Mi-am scos la rândul meu ochelarii și i-am așezat cu lentilele aproape lipite de lentilele celelalte.
-Nu cred că vor scoate o vorbă, spuse el.Ai mei au o doză de timiditate înfiorătoare. Foarte rar scot câte o șoaptă către ochelarii soției dar numai spre ziuă.
„Să fie acesta un test? Să fie o simplă coincidență chestia cu ochelarii?”
Am luat ochelarii de pe birou, mi i-am așezat pe nas și l-am privit pe doctor cu o oarecare suspiciune.
-În seara asta sunt de gardă, vino mai târziu, dacă vrei, să mai vorbim.
Apoi doctorul a chemat asistenta, i-a înmânat fișa de observație și a ieșit din cabinet, lăsând ușa deschisă și s-a apropiat de Teodora.
-Mergeți liniștită, doamnă. Totul va fi bine.
Am ajuns la salonul în care eram singur. De la înălțimea etajului unu priveam pe Teodora cum se depărta, apoi am văzut-o oprindu-se exact în locul în care bănuiam că se va opri, să privească spre înapoi.A întors capul, mi-a făcut cu mâna și a continuat drumul...
M-am retras un pic de la geam și am centrat imaginea ei între gratiile albe ca și când aș fi privit la un tablou cu ramă Ea a ieșit pe poarta spitalului iar eu am scos cămașa de noapte și am îmbrăcat-o. Albastrul acela se juca trecând dincolo de gratii, tăindu-se în dreptunghiuri ca apoi să se reunească iar, fără nici o urmă de regret, pe cerul iuni.
„Or fi terminat de cârpit haina nopții celei mari? Văd eu când ajung acasă.”
Seara am mers la cabinet și am sporovăit despre nopțile acelea mici și noduroase, despre necesitatea sporirii intervalelor de apariție al nopților mari și despre importanța hainelor acestora.
Vineri seara doctorul a fost din nou de gardă.
A intrat la mine în salon, după o scurtă bătaie în ușă, fără să mai aștepte invitația.
-Poftiți, domnule doctor!
-Te rog, dacă nu ți se pare cererea nedelicată, îmi dai pentru seara aceasta cămașa de noapte a dumitale?
-Să văd, am răspuns eu cam repezit.
Cămașa stătea pe pernă cu brațele strânse. A deschis baierele de la gât și a desenat un zâmbet larg de încuviințare.
-Da, doctore, am zis și i-am întins cămașa împăturită.
Dimineața doctorul a venit la salon spunându-mi că după raportul de gardă mă va externa dar că mă roagă să vin la el la cabinet, înainte de plecare, să mai vorbim...
Am ajuns la el la cabinet cu geanta de voiaj cu care venisem de acasă. Doctorul mi-a mulțumit și mi-a înapoiat cămașa de noapte cu mulțumiri , chipul fiindu-i scăldat într-o lumină bleo.
-Ia loc!
-Doctore, care-i concluzia medicală?
-Te grăbești? Nu vrei să mai vorbim?
-Chiar îmi face plăcere.
-Care sunt cele mai vechi amintiri ale tale?
Am rămas o clipă pe gânduri și apoi am răspuns:
-Amintirile cele mai vechi le am din burta memei. Era bine, când și când mirosea a cărbune încins, de la trenuri, dar nu mă deranja. Nu mă deranja nici fluierul Pacificurilor.
La naștere aș mai fi stat dar știam că am multă treabă în lumea voastră.
-Și după asta?
-Știu că până la un abn am avut o viață socială tumultuoasă. Comunicam prin mirosuri și impulsuri cu cei de vârsta mea dar eram șocat că cei mari sunt incapabili de comunicare dar acest capitol este închis!Cred că am suferit o traumă. Nu mai sunt în stare să comunic normal și a trebuit să învăț să vorbesc. Chiar și așa am destule probleme
-Ce probleme ai?
-Cuvintele au alte sensuri decât conținutul lor.
-Ața, ia spune!
-Sunt cuvinte care, prin alternanța lor consonantică spun una dar înțelesul, impus și acceptat de toți este cu totul altul.
-Exemplifică!
-Dacă rostesc cuvântul luna eu văd degetul mare alunecând pe fundul unei tipsii de cupru. Dacă aș dori să transmit eu cuvântul lună așa aș face-o.
Apoi cuvântul ZI îmi sugerează un cuțit tăind felii dintr-o jumătate de ceapă uscată. Dar nu cred că e cazul să scriem un dicționar explicativ corector. Și acesta este un capitol închis!
-Ai dreptate, limbajul de mirosuri și semne ni l-au anihilat ceilalți și organul ni s-a atrofiat prin educarea în alt sistem. Așa cum chinezoaicelor li se schimonoseau picioarele aplicându-le încălțări de lemn, de la o vârstă fragedă, să nu le crească piciorul, societatea ne-a schingiut negând cea mai puternică capacitate a noastră de a comunica fără frontiere..
-Aș putea prin hipnoză regresivă să-mi recapăt limbajul primordial și accesul la limba universală?
-Ai putea dar este un risc major. Nu vezi că lumea este bolnavă? Nu vezi că suntem condamnați să trăim printre ei după regulile lor pentru că ei sunt majoritari?
La revedere și te rog spune-i halatului doamnei că-l îmbrățișez cu drag.