În preajma Crăciunului din 1980, pară-mi-se chiar în seara Colindețelor, actorul Jean Roxin mi l-a prezentat pe acela care avea să-mi devină un prieten de nădejde, pe Cristian Tutză, la rându-i tot actor de profesie. Ne-am strâns mâinile sub privirile paterne ale lui Jeano Roxin și, evident, am mers la restaurant, după cum ne era obiceiul. Votca băută din pahare mici ne punea în palme câte un cocoloș de lumină de mesteacăn „pravoslavnic”; vai, câte nopți aveam să petrecem în compania domnișoarelor Krepkaia, Zitnia, Baltica ori Wyborowa! Pomenitul mesteacăn îl inspirase minunat pe Cristi, construise o expresie pentru a ne lua avânt spre crâșmă. „De-a lungul vieții noastre trebuie să bem un crâng de votcă! Așa că să ne bem crosnia care ni se cuvine pentru ziua de azi!” Tânărul actor gusta cu „simțul răspunderii” din votcă și mă privea printre gene. Avea ochii verzi, deopotrivă plini de căldură și exigență. Deodată mă întreabă cu mimată îndoială, ridicând din sprâncene: „Și zi așa, poete, le comiți, le comiți combați cu tărie? Bagă o ștroafă!” Prima mea senzație a fost că tânărul actor vrea să mă ia peste picior. Cu toate astea am riscat și am început să declam primele două versuri ale unui nou poem care-mi umbla prin cap de câteva zile, poem din care nu scrisesem decât câteva versuri. „Păstoresc piatra și iarba, lăcusta și nisipul!/Vei crede că lumea fuge din puterile mele… „ . Aici am fost întrerupt vehement de actor. „Ajunge, aceste versuri îți aduc din partea mea o rentă viageră pentru tot restul vieții noastre!” Din seara aceea am rămas prieteni aproape nedespărțiți; vreme de 19 ani ne-am întâlnit, am discutat despre marile teme ale vieții, despre marile capodopere ale artei și culturii, am petrecut clipe de neuitat, am pus la cale proiecte de viitor, modalități de rezistență la ideologia vechiului regim, ne-am înecat amarul în votcă, am trăit bucuriile simple ale vieții. Cristi avea un caracter puternic, era exigent cu sine și cu ceilalți; exigența lui conținea, însă, și o căldură secretă. Trata totul cu mare seriozitate. Repede aveam să aflu multe, foarte multe despre el. Era născut în Făgăraș, în 1952, în zodia Leului, din mamă ardeleancă și tată muntean. Acesta din urmă fusese arestat politic și băgat în pușcărie pentru 15 ani de muncă silnică. Execută 6 ani de pușcărie, între 1956-1962.



Printre colegii de celulă, Tuță Senior îl are și pe marele eseist, critic, istoric și teoretician literar Nicolae Balotă. Cristi nu avea decât 4 ani la încarcerarea tatălui… Toată viața Cristian l-a avut model moral pe mult încercatul său părinte. Termină Liceul Brătianu, un an de Subingineri, apoi Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, Clasa Amza Pellea. Marele actor îl cunună pe Tutză și îi botează primul copil, pe Amza. Scurtă vreme, proaspătul actor joacă la teatrul din Bacău. În 1980 se transferă la Teatrul Al. Davila, din Pitești, pe scena căruia interpretează aproape 40 de roluri.

Pe la mijlocul anului 1983, prin iunie parcă, pe o terasă de vară a unui restaurant piteștean, Cristi ne mărturisește, mie și lui George Cârstea, mare boem și prieten al actorului, încă din vremea studenției acestuia, despre nemulțumirile sale față de repertoriul Teatrului Davila. La un moment dat ne spune că ar vrea să pună în scenă și să interpreteze ceva care să dea o lovitură, ceva care să incite spectatorul, să-i arate în ce hal îi este călcată în picioare demnitatea, atât de regim cât și de politica lui culturală. „Cred că voi juca un Popriscin cum nu s-a mai făcut, ne spune cu fața luminată straniu de încărcătura lăuntrică, da, da… voi regiza și interpreta Jurnalul unui nebun, al lui Gogol.” Eu și George ne-am arătat sceptici în ceea ce privește posibilitatea de a impune în repertoriul teatrului din Pitești un text atât de sugestiv și agresiv la adresa regimurilor totalitare. Cristi plusează și ne spune că va avea susținerea actorului Valeriu Buciu, primul care a pus pe scena piteșteană Jurnalul unui nebun, în 1970, sub bagheta regizorului Radu Boroianu. Ne spune că dacă îi va fi refuzată ideea va pune la cale un protest public nemaiîntâlnit! Cristi avea dese și profunde momente de revoltă, găsea de cuviință că cineva trebuie să înceapă prin fapte o mișcare de opoziție fățișă. „Goma cum de a avut curaj?, ne întreba, nimic nu vom schimba dacă nu îmbrăcăm cămașa lui Goma! Perspectiva închisorii nu mă sperie, tata mi-a lăsat un loc cald în pușcărie, Goma la fel…“ Cu toate că ne plăcea proiectul, eu și George nu ne-am putut preface că nu știm situația lui Cristi – era căsătorit și avea doi băieți de doar câțiva anișori –, așa că am încercat să-l temperăm. Evident că am adus argumente în zadar, Cristi a rămas cu ideea neclintită în cap.



Spre finele aceluiași an 1983, actorul îmi spune cu mare bucurie că Jurnalul unui nebun a fost cuprins în repertoriul teatrului, pentru stagiunea 1984-1985. Începe rapid repetițiile, asistat de mai vârstnicul Valeriu Buciu. Întâmplarea a făcut ca în vremea aceea să locuim foarte aproape unul de celălalt. De două ori pe săptămână venea seara ori noaptea pe la mine, locuiam singur, și repeta diferite pasaje din vastul monolog. Când simțeam nevoia să comentăm textul monologului ieșeam pe stradă, de teama eventualelor dispozitive de ascultare care, așa cum am aflat de curând, erau plasate în locuința mea. Pentru a face textul mai percutant, Cristi inserase pe alocuri pasaje și din alți autori – Eschil, Platon, Shakespeare, Bulgakov, Bertolt Brecht, Eminescu etc. Se întâmpla să declame pasaje din monolog, cu voce tare, și pe stradă, în viul nopții. Mi-aduc aminte că într-o noapte locatarul unui apartament de bloc a deschis fereastra și l-a admonestat verbal pe actorul care declama pe trotuar: „Băăăă, tu ești ori nebun, ori actor, mergi, mă, în aia a mă-tii și te culcă, lumea merge la serviciu mâine!” „Vezi, îmi zice Cristi, sunt veridic, omul a ghicit – sunt actor și interpretez un nebun!” Seara cea mare, a premierei, a venit! A fost pe 30 mai 1985. Undeva în sala mare a teatrului, pe un rând din mijloc, i-am văzut pentru prima dată pe părinții bunului meu prieten. Impozanți, severi, frumoși, luminați de o cumpătată bucurie. În lojile oficiale se aflau notabilități politice și culturale argeșene. Se sting luminile! Popriscin – Cristian Tutză – își declamă durerea într-o cușcă, nu într-o odaie de ospiciu. Þine într-o mână o lumânare, cu cealaltă îi ocrotește flacăra. „N-o fi a mea casa aceea din depărtări? Nu cumva mama șade la fereastră? Maică, salvează-ți fiul nenorocit! Varsă o lacrimă pe capul lui bolnav! Uită-te cum ți-l chinuie! Strânge-l la sânul tău pe bietul orfan! El n-are loc pe lume! E prigonit! Maică, fie-ți milă de copilul tău bolnav! Nu, nu mai pot să îndur. Doamne! Ce-mi fac!” Cu această tiradă scurtă încheie seara.



Spectatorii se ridică din fotolii și stau înmărmuriți, trec zeci de secunde de la spunerea ultimului cuvânt și ei nu au vreo reacție, se privesc unii pe alții, destul de mulți privesc spre loja cu reprezentanții de frunte ai partidului unic, parcă pentru a sugera că în loja aceea se află cei care l-au cufundat în bezna lucidă a alienării pe Popriscin! Noi, prietenii lui Cristian, care eram risipiți prin sală, ne căutăm din priviri. Părinții actorului se privesc unul pe celălalt; o dumnezeiască dragoste li se citește pe chipuri. Un ropot de aplauze umple sala, actorul este chemat și rechemat la rampă de nenumărate ori; trec multe minute și spectatorii tot nu-l lasă pe actor să se retragă în cabină, pentru a-și trage sufletul, după cele 97 de minute de monolog. Deodată, flacăra lumânării se stinge, sala amuțește. Actorul reaprinde lumânarea! Aplauzele și uralele reizbucnesc în sală. Merg să-mi felicit și îmbrățișez prietenul. În îmbrățișare, Cristian îmi spune la ureche propriile-mi versuri, din seara în care ne-am cunoscut: „Păstoresc piatra și iarba, lăcusta și nisipul!” Apoi mă întreabă: „Crezi, dragă Sibi, că am păstorit și eu ceva în seara asta? „Un nod mi s-a pus în piept și nu am putut decât să dau din cap afirmativ, cu lacrămi în ochi. Jurnalul unui nebun a mai fost jucat de două-trei ori, apoi a fost zburat din programul stagiunii. Atât textul, plin de vădite aluzii la dictatură, cât și scenografia simplă dar sugestivă, realizată de doamna Mihaela Dinu-Pițigoi, vor fi cântărit greu în luarea deciziei de a scoate spectacolul din program.



Dar bunul meu prieten nu se lasă, concurează cu acest monolog la Festivalul Tânărului Actor, de la Costinești, în vara aceluiași 1985. Întreprindere dificilă, dacă avem în vedere povestea proaspătă a Jurnalului și faptul că, în anul precedent, actorul Marian Râlea se prezentase, la rându-i, tot cu același… Jurnal, obținând premiul special al juriului.

Îl însoțesc pe bunul meu prieten la Costinești. Pentru lumini și sonorizare îl ia pe regretatul tehnician Eugen Tărcuță. Vine seara în care Cristi trebuia să intre în concurs. Sala Teatrului de Vară din Costinești se umpluse cu spectatori cu mult înainte de a începe concursul. În seara aceea erau programați: Magda Catone, Cristian Tutză și Claudiu Bleonț. Cu puțin înainte de a suna primul gong al serii, suntem anunțați că a intervenit o pană de curent. Curând aflăm că, de fapt, pana era simulată, că undeva se purtau discuții aprinse între membrii juriului, al cărui președinte era Valentin Silvestru, și culturnicii Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Furtunoasele discuții durează mai mult de 90 de minute. Cu toate astea, nimeni nu părăsește grădina de vară a teatrului. Pentru a nu se da în vileag cusătura cu ață albă, „este adusă lumina”, pe scenă evoluează Magda Catone și Claudiu Bleonț, după care unul dintre organizatori îi anunță pe spectatori că ultimul concurent, Cristi adică, este amânat pentru seara următoare, deoarece se trecuse de ora 22, oră după care orice manifestare era interzisă cu desăvârșire. Cristi merge furios la juriu și la culturnicii decidenți și le spune că va declanșa un scandal internațional dacă nu este lăsat să urce pe scenă. Bănuind că tărășenia poate ajunge la Europa Liberă, la radio, i se permite prezentarea spectacolului. Are ca recuzită o lumânare, o cușcă făcută din lumini, de bunul tehnician Eugen Tărcuță. Într-o cămașă albă, amintind și de cămașa de forță de la ospiciu, dar și de simplul strai al Mântuitorului, Cristian electrizează publicul, aproape fiecare propoziție este însoțită de ropotele aplauzelor. După căderea cortinei, prietenul meu este luat pe sus de zeci de tineri spectatori, nici nu-l lasă să-și schimbe ținuta de scenă, și este dus pe terasa celui mai mare hotel din Costinești. Acolo tinerii, majoritatea studenți și folkiști, aduc sticle cu vin, votcă, bere, care ce avea. Se dă noroc, Actorul este felicitat, se discută… Evident, apar și milițienii, vreo 10, însoțiți de un civil. Acesta evaluează situația din ochi și zice cu un aer de șireată complicitate: „Da, îmi place, aici nu se vor sparge sticle, nu vor avea certuri. Băieții și fetele petrec ca niște oameni cumsecade”. Dintre cei peste 50 de tineri, care se aflau pe terasă, nici unul nu le-a acordat atenție „organelor de miliție”. Ascunzând cu greu nedumerirea, civilul și-a luat sergenții și a plecat. Drept „premiu” pentru reprezentația de la Costinești, Cristi a primit explicații sincere de la Valentin Silvestru, despre motivele pentru care se încercase amânarea spectacolului său – atât Cristi, cât și lucrarea lui Gogol se aflau pe lista neagră a cenzurii. Un alt „premiu” a fost și un frumos articol de specialitate, semnat de un tânăr critic de teatru, de Aurelia Boriga.

(va urma)



.J. Argeș Strict secret

Cpt. N.P.

Sursa Niki

Nr. 00198/15745/ 02.06.1987



Notă

Vă informez următoarele:

Conform sarcinilor primite am început să-l caut pe Sibiceanu prin locurile pe care am aflat că le frecventează. Sâmbătă 30 mai 1987 am intrat în ceainăria în care se întâlnesc scriitori, pictori, actori și lăutari, aflată în centrul orașului. La una dintre mese Sibiceanu stătea și vorbea cu actorul Cristian Tutză, pe care îl cunosc de mai multă vreme. Acesta din urmă a pus în scenă un monolog foarte interpretabil sub aspectul conținutului. Deoarece nu-l cunosc prea mult pe Sibiceanu, nu mi-am permis să merg neinvitat la masa lui, așa că m-am așezat fără să fiu văzut la o masă vecină. Cei doi discutau cu voce joasă. Cu toate astea am prins tema discuției – vizita lui Gorbaciov în România. La un moment dat Sibiceanu spune „Va urma o schimbare în lagărul socialist, realitatea economică va duce la disoluția acestuia. Naționalismul lui Ceaușescu este hilar și nu poate fi înghițit pe burta goală. Nu-i înghițim pe ruși dar trebuie să acceptăm perestroika, poate scăpăm de nebun și de clica lui de lingăi.” Actorul s-a arătat sceptic, a cerut să schimbe discuția deoarece se trage cu urechea. Apoi l-a rugat pe Sibiceanu să spună cum a fost vizita la Eugen Barbu. „Hm, era acasă, cu Zărnescu și încă doi inși, cred că erau securiști. A citit din manuscrisul meu, mi-a zis că va rezolva treaba dacă voi scrie despre băieții lui Manolescu, în Săptămâna. I-am spus că nu am stofă de mercenar și am plecat. Barbu arată ca un chelner de locantă ieftină, nemulțumit și de bacșișurile grase. Face poante de prost gust”.

Cei doi s-au ridicat și au plecat deoarece spre masa lor venea un cunoscut de care nu aveau chef.

S s indescifrabil