Rasarit in oglinda
Ca doar oameni sintem si noi!

Plouă iar și stropii mărunți, ca de toamnă târzie, mă duc cu gândul la tine… Mi-ar fi plăcut să-mi aici, aproape, lângă inima și sufletul meu, dincolo de orice evidență exterioară, mai mult sau mai puțin negativă, mai mult sau mai puțin neprietenă. E târziu și peste lac pescarusii isi poarta in aripi ratacite nemarginirea in golul alb-nedefinit… E primăvară?!
Sant singura, mult prea singura aici, cu el, intr-un non-sens total si în neputinta de a trece in altceva... Te vad in atitea lucruri, de fapt, chiar a inceput sa-mi fie teama caci te vad cam peste tot. Te vad si te simt si ma intreb cit de normala este simtirea mea hipertrofiata de tine in vidul existential alaturi de el.
A mai trecut o zi. Ma dor ochii de preaplinul trairii sau, poate, doar de golul ei. Si-mi dau seama, inteleg, in sfirsit, chiar inteleg cit de relative sint toate conceptele sau, mai degraba, referentii. Cit de real poate sa fie un dialog imaginar si cit de fals unul desfasurat aici, sub ochii mei, in prezentul cel mai crunt autarhizat. Cit de aproape imi esti si cit de departe el. Sau poate sint doar eu cea care... „subiectivizez”? In ce-o „consta” Realitatea? Doar paradoxuri!?
Cind am plecat, mi-ai spus la revedere, desi eu nu ma asteptam sa revii, dar usa s-a deschis si ai aparut tu, in halatul alb, cu chipul tau de manechin zvelt si hotarit, cu vocea groasa masculina, dar atit de tandra... pe care eu o cunosteam demult, o asteptam, iar acum o regaseam pe neasteptate, dar cu atita incintare. Am simtit din nou ca ma topesc si voiam cu toata fiinta mea sa ma las total si ireversibil inlantuita de tine, ca intr-o Nirvana, ca intr-o coborire unduitoare de ape, pe crestete sublime de adinc indragostit, la ceasul ratacirii si al regasirii, dincolo de acolo, de el,... numai noi doi...
„Si... mai ai ceva de luat?” imi tiui in urechi si mult mai adinc in launtruri glasul aproape hodorogit si neprieten, de-acum atit de nelipsit, de atotprezent, de suveran. Ii aratai cu privirea ceva intr-un colt, obosita si total dezinteresata de universul care mi se redeschidea inchis in fata, fara scapare. Alea iacta est?! Nu, nu, nu vrrrr...eau!
Venise primavara, dar eu o ratasem aproape sigur si anul asta... Pe drum am incercat, totusi, sa-mi iau revansa asupra... Primaverii si am oprit masina si singura mi-am oferit cadou un buchet de stinjenei...Tiganca florareasa mi-a multumit si m-a invitat sa cumpar mereu de la ea... Am zimbit, oferindu-i garantia ca...
Cerul era albastru, prin geamul masinii, zaream aproape fantomatic trupuri si auzeam glasuri... Ma gindeam ca anul asta Primavara mea aveai sa fii tu... chiar numai si prin acea fractiune de secunda cind ai intrat pe usa... si m-ai privit... si ne-am despartit... pentru totdeauna?!