Fâșii de pânză mocirloase, prinse-ntre ele pe vertical de o cusătură grosolană, fixau un cadru de lemn, ce arăta a fereastră prevăzută cu două rânduri de geamuri de după care o lumină lăptoasă își proptea propriul soare, reflexie pentru al Șaselea Cer, unde orice reprezentație a luminii se poate constitui drept oglindire a realității. Pereții, vopsiți în două culori, păreau două moduri de a fi ale aceluiași albastru diluat, delimitând două perspective reci: cea de discomfort, produs de o stare febrilă, și cea a imaginii degradante a camerei. Totul, ca într-un scenariu al luminii, esență a vederii luminii.

Una, două, și-nca una, o suită de înțepături. Nimereală? Ignoranță? Acul se afunda nemilos în carnea înfricoșată de durere și de furie surdă, căuta scormonind, înfigându-se năvalnic, străbătând în cele din urmă vena. Un amestec rece, învălmășit cu sângele fierbinte, se împrăștia într-un tempo constant în tot corpul. Mâna aceea subțire, cu o piele fină, palidă, prin care se vedeau venele de un albastru străveziu, asemenea nervurilor aripilor unui fluture fixat într-un cub de gheață, se simțea golită de orice bucurie în răceala ce-i picura tristețea până în cele mai tainice cămări ale sufletului. Părea a fi o mână dăltuită din lumină, acum devenită înțelepciune a inimii, cufundată într-un somn adânc.

- Cine și ce ești tu cu adevărat?, rosti Fereastra adresându-se Albastrului camerei.

- Eiii, ce este atât de greu să-ți dai seama și singur cine sunt eu în realitate?!, șopti genial Albastrul, apelând pe loc la un raționament oarecare. Să dorești a le oferi celorlalți imaginea ta, ca-n oglindă, o imagine ștearsă, distorsionată, cam așa trebuie să procedezi! E mai ușor să îmbrățișezi iluzia, să crezi în ceea ce chiar tu îți construiești. Deși ai putea ajunge în cele din urmă să confunzi Rubiconul, nemaiputandu-l trece la pas. Asemenea unui păianjen, care-și croiește-n ramă pânza de gheață peste un abis, îți poti fixa repere către cele mai învolburate gânduri ale ființei. Te-ai întrebat vreodată: nu cumva noi înșine suntem captivi în propria noastră existența, țesându-ne necontenit pânza vietii în moarte, în cele din urmă devenind devoratorii propriului nostru timp?!

- Hm!, zise fereastra, ca și cum propria experiență îi fusese transfigurată în obișnuință. La ce folos minciunile “vitale” și confortabile în locul adevărului, oricât de dur ar fi? Această cosmetizare a timpului, acesta “amagire” voită cu care te iluzionezi, nu poate să ducă decât la o “cunoastere” parțială despre tine. Din curiozitate, dacă s-ar deschide o poartă a timpului, aș respira sunetul purtat al unui val de nisip iar inima mi s-ar toci acru a mirare, stoarsă de rezonanța veșniciei. Repet: știi tu de fapt cine ești?

Îmbufnat, Albastrul privi cu ostentație către Fereastră:

- Poți deveni ceea ce cauți să fii! De obicei devii ceea ce alții se așteaptă să devii, doar pentru nedezamagirea lor. Poți să aștepți orientat către ceea ce te lasă să ai loc, către o veșnicie înțeleasă ca prezent. Poate așa ar trebui să procedezi! Ești prin modul tău personal de a fi și, te întâlnești, pe tine aflându-te, prin modul în care ești prezent în timp. Sau te poți limita, reducându-te la condiția de “la îndemână”. Poți să te lași să fii la îndemâna oricui?

- Hm! Nu cred. Dar o astfel de așteptare presupune transformarea, întâlnirea cu altceva, incalculabil și imprevizibil, înseamnă sfidarea limitării, posibilă tocmai prin responsabilitatea propriei libertăți, care decide așteptarea.

- Ei, na! Cu cine mă mai pot întâlni eu acum, pe cine să mai aștept? Cu privirea, din care pășești a lumină, cu aceea spre propria-ți vedere reușești să străbți distanțele, apropiindu-te de cel văzut de tine, doar de tine iubit, spuse Albastrul după care, cu o voce caldă, mângâietoare, privind către mână, cu vibrația chemării șopti:

- Cu tine aș vrea să mă întâlnesc deși te-am întâlnit deja . Aș vrea să-ți privesc înțelepciunea inimii. Aș afla poate ce e în spatele ochilor tăi și astfel ți-aș privi inima și ți-aș înțelege tăcerea și tristețea. Privi către mana palidă ce începea să se miște, abia perceptibil, și continuă:

- Dimineața asta are culoarea amintirii cu tine. Lumina desculță, sevă a tăcerii, asemenea urmelor lăsate-n apă de pești, trece prin iarbă și pe la căpătâiul patului tău cu vise. Razele de dor își fac cuib printre ramurile sufletului, rămân într-o veșnică mirare, strigându-ți șoptit la fereastră: te-aș săruta așa cum simt iar dacă nu aș simți nu aș ști cum să te sărut și tot te-aș săruta. Cât de dimineață e cu tine în gând! Ești în cel de-al Șaselea Cer! Hai, trezirea, este gata cafeaua!

Telefonul sună. La început piano, apoi din ce în ce mai puternic. O dată, de două ori, de trei ori, și tonul apelului deveni enervant. În cele din urmă, mâna palidă înșfăcă în forță telefonul. Răspunse cu un glas răgușit, ca abia trezit din somn:

- Alo! …da, eu sunt.

- În 10 minute să fii la hotel Vega, cu mașina. Ajungi?, rosti imperativ vocea din telefon. Te așteaptă cineva, un secretar de stat din Ministerul C. C. P.… Trebuie să fii acolo! Urgent!

- În zece minute? aaaa, acum zbor! Închise telefonul în timp ce mormăi mai mult pentru sine: "Să aștepte, până ajung eu în zece minute! Las’ că mă va aștepta! Să mă aștepte!"