Motto: Exersând reflecția cu privire la propriul sine, nu poți să ignori, în același timp, ceea ce-ți este străin. Mai mereu își face loc un soi de inadecvare, față de sine și față de lumea contingentă, un fel de finitudine proprie a rătăcirii voinței.


Victor Solomon ajunsese cu o jumătate de oră mai devreme și se așezase la terasa restaurantului Dakota, comandând o băutură rece, cu gheață, și o cafea. Era în așteptarea celui cu care avea să negocieze și semneze contractul de vânzare. Își termină de băut ceea ce ii mai rămăsese în pahar, apoi mai ceru încă unul. Mircea deja sosise.

- Îmi știi Volkswagen-ul Passat turbo, de150 de cai, din 2000? Îl vând și pe ăla! Îl vrei tu? Păstrez pentru extern BMW-ul M3 E90, Rechtslenker-ul de 420 de cai. Aia, mașină superbă! Mai am încă trei rate de 2500 de euro și am scăpat. Acum, dacă închei contractul ăsta cu tine, le plătesc pe loc și am fugit! Cu BMW-ul am prins pe autostrada fumului, Olanda – Germania, 310 km la oră. Dar, cu toată rușinea mea, Mircea, îți spun că am fost asistat și de calculatorul de poziționare. Viteza e un drog, poate ucide, dar senzația e atît de ciudată, încât nici nu realizezi că ești pe drumul înspre veșnicie. Am mai pus ochii și pe un BMW Alpina, pe care o are un moș la Berna. E din ’95. E fantastică, o adevărată limuzină de catalog. Dar am alte priorități acum. Vreau să plec cât mai repede din țară, de asta și vând. Plec într-o expediție în Tibet. Dacă totul decurge normal, vara asta o să stau pe acoperișul lumii și o să mă gândesc la nemurirea sufletului. Vreau să dispar, înțelegi? Să mi se piardă definitiv urma, să las totul în urma...

Un timp băură în liniște. Victor era frământat de niște gânduri, rătăcitoare... Dar, pentru a risipi tăcerea și distanța care se crease deja între ei, crezu de cuviință să schimbe subiectul.

- Hehehe!, natura umană este diversă. Reacțiile, atitudinea și modul de exprimare, sunt în funcție de anumiți factori, plecând de la educație și ajungând pînă la starea afectivă de moment. Închipuiește-ți, ai la dispoziție un element care pare să-ți aducă satisfacție, ca și când ai deține controlul într-un anumit moment! Recunosc, pe tine niciodată n-am putut să te manevrez. Oare de ce prietenia dintre noi doi s-a sfârșit, așa, brusc? Presimt că e ultima afacere încheiată astăzi și ultima întâlnire, cu tine.

Mircea îl privi cu indiferență, gândind mai mult pentru sine:

„- Nu mă încălzește cu nimic dacă el se privește pe sine, schimbându-și mereu înfățișarea, ca-n oglindă... Își arogă libertatea de-a mă gândi pe mine într-un anume fel, dar pierde din vedere faptul că, în loc să nimerească, mă jignește!”.

Mircea i se adresă sfidător:
- Victore, hai să încheiem odată discutia asta. Semnăm actele? Ar fi bine ca pe viitor să nu crezi ca fiind adevăr ceea ce impui tu pentru un altul, cu precădere pentru mine. Să iei în considerare asta. Cel căruia tu te adresezi s-ar putea să nu suporte “adevărul” tău, impus... Pentru că nu i se potrivește, pur și simplu.

Victor izbucni într-un râs amar și abia acum păru că își începe, cu adevărat, destăinuirea.

- Am să-ți dezvălui ceva, ceea ce trebuia să afli demult. M-am folosit de Evia. Dar să-ți explic. Am deprins arta manipulării. M-a tentat Evia si m-am folosit de ea, deși pentru mine a fost doar momeala. Tu încă ești interesat de ea sau îndrăgostit, se simte asta după cum ți-am simțit reacțiile. Nu știu exact dacă sunteți într-o relație. Pe scurt, cu ceva timp în urmă, m-am distrat si eu, adică am manipulat niște reacții ale unor doamne. Si pentru ca totul să fie savuros, am implicat-o și pe Evia, pe care am convins-o să-i fie apropiată lui Sergiu Dorian, ăluia de i-am câștigat casa, și pe care vreau acum să ți-o vând tie. Doar în felul acesta aveam tabloul complet. Doream să-l scot din bârlog si sa aflu mai multe. Din cauza nenorocitului ăluia am avut numai necazuri, dar poate că sunt eu superstițios. Sincer, pe Dorian ăsta nu l-am vazut niciodată, dar am auzit că a murit. A murit, a murit, a murit...

***


Timpul se frânse în două și soarele izvorî, de data aceasta diferit.

La orizontul cerului, spre răsărit, undeva în linearitatea timpului învolburat încolțea lumina. Puteai respira în mod direct sunetul purtat al inimii, tocit doar de mirarea veșniciei. Nesuportând altfel de atingeri, acesta se reflecta curgând în Dunăre, surâzând unduietor valurilor. Evia se așeză în cele din urmă pe marginea unei bărci, apoi își schimbă locul, aruncându-și în iarbă geanta, telefonul și cartela mașinii. Barca stătea răsturnată cu gura în jos, legată de o salcie. Alături se afla o cușcă de câine.

Imprevizibilele raze de soare își prelungeau intimitatea căzând pe albul crud al umerilor ei, dezgoliți. Evia privi de jur-împrejur, la oasele uscate... Era și un lanț de fier atârnând pe lângă barcă. Să fi fost aceea o cușcă locuită? Rupse o frunză din salcia care îi atârna pieziș peste obraz și o duse la buze ca-ntr-o sărutare. Mirosul de verde proaspăt o făcu să guste. Râse, conștientizând pentru o clipă gestul de a mesteca cu atâta poftă din frunzele salciei. Se auzi un zgomot în apropiere, o mișcare. Se ridică, făcu o tură în jurul bărcii și se așeză din nou. Privi dedesubt. Zări o ureche neagră, semn că lanțul de la cușcă era atârnat la gâtul posesorului. Părea a fi un câine, tolănit sub barcă, la umbră. Râse cu poftă, rupse încă o frunză, și-ncă o frunză... Îi întinse și celui care era lângă ea.

- Ia și tu, Sergiu, și gustă! Ai văzut sub barcă? Privește!

- Da, este capul unui câine... Ce zici, ăsta-i câine? Oare e viu sau mort? Sper să fie legat, rosti Sergiu temător. Oare, m-ar mușca dacă bag mâna pe dedesubt să-l mângâi pe ureche?

- Încearcă! N-ai decât! Tu gândești ceea ce spui? Tăcu un timp nedefinit, reflectând la ceva anume, după care, surâzând, îl îndemnă din nou:

- Hai, de-ncearcă! Închide ochii și imaginează-ți că urechea asta neagră aparține unui animal feroce, unul nemaivăzut, nemaintalnit... Se prea poate să existe un astfel de animal, nu? Poate reprezenta un real pericol. Îți poți închipui colții lui? Gândește-te la faptul că te-ar putea mușca sau te-ar putea devora. Dar ăsta este un câine, pricepi? Și mușcă! Există și posibilitatea să nu te muște. Dar îți poți asuma curajul confruntării cu necunoscutul sau cu imprevizibilul?

- Nu, nu trebuie să verific, nu este necesar, știu deja de dinainte!

- Ce știi tu? Gândirea noastră este discursivă și obiectualizează. Se dovedește necesară, într-un anumit sens. Totuși, pentru tine, poate fi oricând dispensabilă.

- Ce vrei să spui? Că eu nu gândesc, că uneori m-aș putea lipsi de gândire?, rosti Sergiu, sclijelind cu degetele urme adânci în nisip, parcă în ciudă.

Evia zâmbi ironic și rosti:
- Cum am mai zis deja, încearcă și verifică dacă te mușcă sau nu. Există un moment unic în viață, când poți întâlni o altfel de natură, aceasta nefiind din propriul sine și cu nimic asemănătoare, o natură a altuia, nerațională sau suprațională. Și această întâlnire nu ține numai de voința ta, ți se oferă ca într-o revelație. Te întâlnești cu natura indecidabilă a unui fenomen care ulterior, conform propriilor tale norme și convenții, îți apare ilogică. Cum poți ști sau cum poți recunoaște ceea ce ți se oferă la un moment dat? Trebuie să încerci pentru ca să știi!

- Păi, dacă nu verific, cum aș ști dacă m-ar putea mușca sau nu? Să încerc? Întinse mâna. Totuși, cu teamă o retrase înapoi. Gestul gândit îi provoca acum temeri. „Dar mai bine nu!”, gândi el. Să știi că de acum încolo nu voi mai putea mângâia niciun câine cu dezinvoltura firească, fără să nu gândesc că m-ar putea mușca. Totul va fi diferit. Altfel.

- Să nu-mi zici acum că nu te-ai gândit și tu la acel cu totul altfel, acel nesesizabil, cu totul neasemănător față de modul comun de a fi al oricărui sistem de gândire?! Nu este doar un simplu joc de percepție. Te temi pentru nimic. Ceea ce tu crezi că este sau că ți se poate întâmpla, se revelează în orizontul existenței tale. Uneori, totul se poate petrece doar în mintea ta. Alteori, e realitatea sau acel ceva deasupra acesteia. Îți poți închipui?

- Da, devine diferit față de orice logică uzuală, aflată la îndemana oricui. Acel misterium tremendum e teama inefabilă dinaintea necunoscutului.

- Te asigur, teama e la îndemana oricui. Să nu-mi zici ca acum îți e teamă! Hai, bagă mâna în gura lupului!, convinge-te, scapă de temerile inutile!, îl îndemnă Evia într-un mod convingător.

În contrast vizibil, prin atitudini care mai tot timpul contrariau, Sergiu nu mai încercă să se convingă dacă acel câine l-ar fi putut mușca sau nu. Renunță. Însă brusc schimbă subiectul.

- Evia, știi că eu mă chinui de ceva vreme cu actele alea... Încă n-am rezolvat cu succesiunea “moștenirii”, mai durează un pic până obțin acel act. Din cauza asta nu pot vinde apartamentul. Interesul meu este să-l vând cât mai repede și să achiziționez casa despre care ți-am povestit. Am vizitat-o și e la 3 km de oraș. Abia aștept să se termine mai repede totul și să plec. Gata, mă retrag. Voi cultiva flori în grădină, îmi voi bea cafeaua dimineața pe terasă, voi bea apă direct din izvorul din spatele casei... Ai să vii și tu, nu-i așa? Vii cu mine!

- Poate, am sa vin.

Sergiu privi către ceas, dând semne de nerăbdare. La nici 10 minute de faleză era Dakota, unde trebuia să ajungă pentru încheierea contractului. În gând își spuse :

- „Sergiu Dorian a murit, n-a murit, a murit, n-a murit...”.

În urma lui, rămaseră ecoul ultimelor gânduri, nerostite din dorința de acceptare în mod inconștient a themei morții, presupoziție a emoțiilor întrepătrunse acum doar de iubire. În mod perihoretic emoțiile „sfarșiseră” izbucnind cu și mai multă intensitate în cea mai reală și adevărată împletire a iubirii, într-o dublă mișcare a celor ce pregustaseră din ea. Știa că dragostea nu moare niciodată. Nu pentru că vrea dragostea, ci doar când vrea el.

12.06.2011