agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-06-17 | | Înscris în bibliotecă de NC
Un om gol este legat de un arbore uscat și lăsat pradă insectelor. Trupul lui este uns din belșug cu miere. Cînd mierea se termină, cînd insectele care-l năpădesc și căldura – este amiază, soarele strălucește pe cer, un punct orbitor, pîrjolind pămîntul uscat din jur și ars de secetă – au supt și ultima picătură, ultimul strop de licoare, de după deal se arată un om cu o căldare de metal plină și o bidinea de zugrav . Omul apare pe coama dealului, apoi se lasă în jos, pe cărare, exact cum s-ar lăsa un păianjen pe un fir subțire țesut din secreția propriilor sale viscere, omul se apropie
de bărbatul legat de copac, vâră bidineaua în căldarea de metal și aplică un strat de miere destul de gros pe trupul victimei. Îl vedem că-i unge trupul cu grijă, îl înconjură de câteva ori, e atent, la fel de atent cum ar fi cineva care ar lipi un afiș pe un stâlp de telegraf aflat în centrul orașului. Afișul trebuie bine prins de stîlp, altfel vântul care bate pe străzi l-ar smulge într-o clipă. Omul are grijă să lase de fiecare dată o mică porțiune uscată de mărimea unui leu pe trupul victimei sale și acest loc este situat drept în mijlocul frunții. În timp ce omul cu căldarea de metal dispare pe cărare, insectele ies din crăpăturile aflate în scoarța arborelui uscat, se ridică din sol, vin din aer și năpădesc trupul bărbatului abandonat în deșert. Peisajul este sterp. Nici o boare de vînt. Soarele dă impresia că nici nu s-a mișcat pe cer. Timpul pare încremenit. Secundele se dilată în aer, cresc ca niște sfere, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai strălucitoare. Lent se rotesc în jur, îmbibate de sudoare. În dreptul nasului, pe bărbie, atârnă ciorchini de furnici roșii, de viespi și insecte de tot felul care mișună pe tot corpul, îi pătrund în urechi, îi năpădesc pleoapele; pleoapele sînt ca două mușuroaie de furnici. Privirea omului e plină de reproș și încărcată de suferință. Bărbatul legat de copac nu poate să facă nici o mișcare, nici un gest. Nu poate să-și miște nici o parte a trupului ca să scuture de pe el grămezile de insecte. Doar porțiunea unde pătrund frânghiile în carne și care-l ard nu este năpădită de insecte, dar și acolo ele își strecoară trompele lor lungi sau își fac loc prin scoarța scorojită a copacului, ajungînd la epidermă. Omul legat de arborele uscat gândește: „Nici Mîntuitorul în timpul supliciului său n-a suferit mai mult. Noaptea trupul meu simte furnicăturile de frig, iar ziua sînt năpădit de aceste insecte al căror nume nici măcar nu-l cunosc. Ele se hrănesc cu sîngele și carnea mea. Pentru ce mi-a fost dată această soartă blestemată”. Iar omul ce urcă pe coama dealului, suferind și el de arșița ce pârjolește ținutul, gândește la rîndul său: „Ce moarte cumplită pentru acest trup. Furnicile au făcut galerii în pielea lui gingașă ca în scoarța unui copac. Au clădit mușuroaie în viscerele sale: plămînii, stomacul și creierul lui sunt pline de furnici și de viespi, iar el continuă să trăiască legat de acest arbore slut și eu sînt nevoit să dau hrană acestor vietăți fără număr, pe care sângele său bolnav și carnea sa uscată nu le pot sătura. Dacă trupul lui ar fi viu, eu n-aș fi nevoit să mă cobor de pe acest deal și să port zi de zi căldarea pînă aici sub povara unui soare neiertător care-i sporește greutatea și-mi înfierbîntă creierul pînă la delir”. ”Cine este acest om?” întrebă trecătorul rătăcit în deșert. ”Nu știu, nu l-am întrebat de unde vine și ce nume poartă. De altfel limba îi este umflată de căldură și de înțepăturile insectelor și m-aș mira să poată răspunde. Mai degrabă ochii lui năpădiți de furnici ar putea să ne comunice ceva din durerea lui, dacă nu și o fărâmă din viața pe care a dus-o„. ”Să-l dezlegăm”, spuse călătorul. ”Să-l lăsăm să plece în lumea largă…” ”La ce i-ar folosi acum libertatea cînd trupul lui e mai mult găuri și galerii prin care mișună insectele? O boare de vînt l-ar risipi ca pe-o mumie. Norocul, sau poate nenorocul, e că aici nu bate niciodată vântul. Altfel ar rămîne doar frînghiile cu care a fost legat de arbore și care acum nici nu mai sunt frînghii, ci șiruri de furnici și de alte vietăți. ”Așa e”, spuse trecătorul și se apropie de bărbatul legat de arborele vieții. Cînd ajunse la un pas de el, se opri uimit văzînd că trupul omului nu e năpădit de furnici, ci de cuvinte. ” Dacă n-aș veni să-i acopăr zilnic trupul cu această licoare”, se confesă oftând omul ce cobora pe cărare, ”de mult ar fi uscat nu numai el, ci și toate cuvintele acestea care l-au năpădit. Ceea ce hrănesc eu sînt de fapt cuvintele lui lipsite de sens și de vlagă, căci sîngele său e stricat, iar trupul ca și mort. Mulți îi vor reproșa că și-a mumificat carnea și a lăsat ca sîngele să i se umple de nisip. Vă spun: trupul său nu l-a interesat, nici sîngele care acum e nisip. L-a interesat doar Adevărul său. Sîmburele lui, realitatea sa, încet-încet s-a uscat și s-a chircit și totuși el a rămas legat de acest arbore. Cuvintele lui nu-i mai sînt suficiente, și atunci eu îi aduc altele…” ”Va să zica așa?” ridică din sprâncenele-i dese trecătorul. ”Acum, încep să înțeleg…” Celălalt nu-l auzi sau dacă-l auzi, își continuă imperturbabil firul gândurilor: ” Nu l-au interesatnimic,” repetă el cunăduf, ” nici crengile arborelui care l-au ocrotit de arșiță, nici frunzele, nici fructele sale. Nu l-am văzut niciodată înălțându-și ochii spre ramurile copacului, nici atunci când copacul înflorea și nici când s-a acoperit de fructe. El a căutat doar sâmburele adevărului - ignorând culoarea fructelor , ignorând aroma și carnea. A spart sâmburii cu o piatră cu în vis conținutul lor. Niciodată n-a găsit altceva decît cuvinte. Și vă spun: mai bine n-ar fi găsit nici atît.” ”Din păcate, așa e”, trecătorul și ștergându-și transpirația ce-i năpădise fruntea se pierdu încet, topindu-se în depărtare. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate