„Tutte le strade portano a Roma.” Sanchi! S-o credeți voi, îngâmfați de romani! Oricum, noi nu recunoaștem că „de la Râm ne tragem” (și nu e nevoie să mă credeți pe mine. Citiți-l pe Dan Elias în „Stăpânii Timpului”, și-o să vi se-nmoaie îngâmfarea precum pușca lui Tom din desene animate, atunci când îl amenință cu ea pe dulăul cel fioros). Mai pe românește spus: „Toate drumurile duc la Roma”. Mă opun! Nu, toate drumurile nu la Roma duc. Se impune o corecție: toate drumurile duc la stâna (lui Florin, devenită, între timp, ca și a noastră) din Maltezi! Se opune cineva? Așadar: „Tutte le strade portano a Maltezi”. Waw! Ce fain sună!
Sâmbătă, 04 iunie a.c., drumul spre Maltezi a trecut prin Târgul de Floci (ridicat, între timp, la rang de oraș, pesemne din motive de taxe și impozite majorate). Dar ce ne facem cu Flocii ăia, domnule, că ni-i cam rușine să-i pronunțăm. Uite, eu deja m-am înroșit scriindu-i. Stați să-mi revin! Am auzit că oarece persoane mai pudibonde nici măcar nu pronunță rușinea. Păi de ce, coane? Dumneavoastră nu cunoașteți etimologia cuvântului? V-o explică domnul profesor de limba și literatura română, Șerban Codrin. Dacă nu-l credeți pe el, consultați DEX-ul. Va să zică „floc” (lat. floccus) înseamnă smoc mic de păr, lână sau mătase. Pe noi, din toată această înșiruire, ne interesează lâna (că doar suntem ciobănei!). Se pare că scărmănatul lânei și comerțul cu aceasta constituia una dintre îndeletnicirile de bază ale locuitorilor (de acum patru-cinci sute de ani) ale Târgului (mă rog, orașului) cu pricina. De unde și numele. Scărmănatul lânei (asta ca să nu dăm denumirea provenită din limba latină) pare, oricum, o îndeletnicire mai respectabilă și, totodată, mai rentabilă decât tăiatul frunzei la câini. Mă întreb cum va fi numit peste 500 de ani un oraș în care se va ști că îndeletnicirea principală a locuitorilor săi era... tăiatul frunzei la câini. Orașul de frunze? Orașul de câini? Sau orașul de tăietori? Căci, să-i pui o așa denumire lungă – Orașul de tăietori de frunze la câini – ar însemna să scapi trenul când te duci la ghișeu să ceri bilet pentru asemenea destinație. Dacă mai nimerești și-o casieriță cam grea de cap și pusă pe vorbe, succesul e garantat. Căci e posibil să te trezești cu întrebarea: „Orașul de tăietori de frunză la câini de Jos sau de Sus?” Din copac, cucoană! Las-o baltă, c-a plecat!
Sau cum va fi denumit orașul ai cărui locuitori se îndeletnicesc cu arsul gazului de pomană? „Dați-mi, vă rog, un bilet pentru Orașul de arzători de gaz de pomană!” „Orașul de arzători de gaz de pomană Sud sau Vest?” Și tot așa.
După recitirea celor scrise mai sus, am avut o tristă revelație: nu voi ajunge niciodată un scriitor SF. Am uitat că peste 500 de ani, trenul va fi obiect de muzeu, iar oamenii vor circula cu puterea gândului. Ãștia, prin filme, îi zic și teleportare. Va să zică, îi spui în gând unui computer mai deștept decât omul (păi sigur că e mai deștept, dacă ține loc și de birjar și de mecanic de locomotivă și de casieriță bătută-n cap și de tot ce vrei): „Birjar, ă... ăsta... Ordinator, vreau să mă teleportez în Orașul de tăietori de frunze la câini!” Și te-ai aștepta – că doar așa vedem în filme – ca în cinci secunde să te afli în locul cu pricina. Ferească Domnul să-ți meargă mintea mai repede decât mâinile! Cu alte cuvinte, Doamne ferește s-apuci să-i dai comanda înainte s-apuci să tragi nădragii pe tine! Nu vrem să știm ce s-ar putea întâmpla dacă locul cu pricina ar fi o sală de reuniune la nivel înalt. Sau o adunare de cuconeturi simandicoase și leșinăcioase. Parcă tot mai bine era cu birjarul care, chiar dacă întindea mâna după bacșiș, măcar te aștepta să-ți pui și floarea la butonieră. Eh! Dar asta cu teleportarea instantanee e doar în filme. În realitate, idiotul naibii (idiot, idiot, da’ perfect!), zic de ordinator (sau mai pe englezește computer), în loc să facă repede ce i-ai spus, că doar te grăbești și n-ai timp de conversație, îți pune o mie de întrebări. Te chestionează de coordonate, de longitudine, latitudine și alte nimicuri exprimate în grade, pentru ca, în final, să te înștiințeze impasibil că Orașul de tăietori de frunză la câini nu mai există demult. Că, de fapt, a existat cândva, pe vremea când românii, iar nu țiganii, populau acest teritoriu, dar că, de fapt, nici măcar nu fusese un oraș propriu-zis, ci doar o zonă bine delimitată dintr-un oraș, fostă capitală a țării (a cărei denumire – București – semăna întrucâtva cu denumirea actualei capitale – Bărbulești) și care se numea Palatul Parlamentului. Care fusese populat de o mulțime de tăietori de frunze la câini, dar din care s-a cam ales praful, devenind între timp muzeu, în care se mai poate vedea o singură frunză (care nu fusese mâncată de câini, nici ăia n-au plăcut-o!) ce avusese rol dublu: acela de brand de țară și cel de acoperire a rușinii. A cui rușine? A cui o mai are. Pe-acolo, pe la Palatul Parlamentului, nu se prea poartă. La Guvern, nici atât!
Of, dragi cititori! Iar am luat-o pe arătură! Am plecat de la (Orașul de) Floci și-am ajuns la frunză. Ce legătură are una cu alta? Păi are, deh! Dar vă las pe dumneavoastră să descoperiți. Eu am vrut doar să vă spun că am fost până acolo. Dar pur și simplu nu mă pot abține să divaghez. O exista vreun tratament pentru asta? Gata! Am revenit. Am revenit din viitor și de la visele cu ordinarul de ordinator care nu te duce nicăieri (parcă tot mai bună era casierița cam grea de cap; măcar pe aia o puteai convinge, cu vreo două zâmbete și-o ciocolată, să-ți dea bilet spre o destinație necunoscută, sau dispărută, sau... în fine).
Așadar, sâmbătă, 04 iunie, mașina mea, bine împănată cu poeți, și-a oprit roțile dezumflate la situl arheologic din Orașul de Floccuși (e mai bine așa?). Dobre ne spusese că acolo avea loc o manifestare în cadrul unui schimb cultural interetnic, sprijinită de Consiliul Județean Ialomița (sper să nu greșesc). Într-adevăr, când am ajuns, era în toi un dans popular olandez. Pe scena improvizată, se aflau, frumos îmbrăcate în costume populare olandeze (va să zică, bărbații în frac și cu joben, nu cu ițari și opinci) persoane de vârsta a treia. Vârsta a treia, vârsta a treia, dar energia, eleganța și bucuria cu care dansau nu păreau deloc să le trădeze anii. Oricum, pe mine mă scoate din sărite clasificarea asta pe vârste. Sunt unii oameni care se nasc bătrâni, iar alții care ajung, tineri, la 90 de ani. În fața acestora din urmă, dau cu jobenul de pământ (mă rog, aveam o șapcă, dar nu se pune).
Am asistat puțin la spectacol, timp în care soarele ne-a cam bătut în cap (dacă mai era nevoie!), apoi am privit macheta a ceea ce fusese cândva Orașul de Floci, ascultând explicațiile unei doamne muzeograf, presupun. Inițiativa acestei manifestări cultural-istorice ni s-a părut lăudabilă, o salutăm și îi dorim viață lungă. Știm că nu se face primăvară cu o floare, dar, totodată, mai știm că nici nu putem sta cu mâinile în sân, așteptând ca alții să ne promoveze. Am mers, apoi, să vedem o parte dintre vestigiile arheologice scoase la iveală (se pare că nici 20% n-au fost descoperite) de către neobosiții arheologi. Despre munca de Sisif a acestor pasionați de trecut am aflat câte ceva în data de 15 ianuarie a acestui an, când am participat la Ziua Națională a României, la Muzeul Județean. Cei care sunt interesați de mai multe amănunte privind Orașul de Floci, se pot interesa (lăsându-l la o parte pe domnul Google care le știe pe toate, iar uneori le știe prost), la Muzeul Județean și/ sau la domnul profesor de istorie Vitalie Buzu care s-a documentat pe această temă. Îi felicităm pe domnii și pe doamnele arheologi și muzeografi care, de multe ori, duc o luptă cu morile de vânt pentru a-și putea exercita, așa cum se cuvine, profesia. Se pare totuși că, în cazul județului nostru, domniile lor au găsit înțelegerea și sprijinul necesare. Cinste celor care au înțeles că un popor nu poate exista fără trecut, că, de fapt, prezentul este un copac ce-și are rădăcinile în trecut și ramurile tinere în viitor. Cinste mie că v-am amețit plimbându-vă între timpuri – trecute, prezente și viitoare – de nu mai știu nici eu unde mă aflu. Cinste dumneavoastră, dacă ați reușit să nu mă înjurați până acum!
Protagoniștii acestui Cenaclu au fost, cu excepția mea (un fel de martie în Post, care nu poate lipsi), binecunoscuții Codrin, Dobre și Teoharie (Costel se pare că n-a mai ieșit din bălării). Am avut și un protagonist mai nou (deși mai vechi membru al Asociației Culturale Helis), poet și el, tânărul student teolog Romeo Aurelian Ilie. Care, dacă tot era în sesiune (de examene, nu parlamentară), ce s-a gândit? Decât să stea cu nasul în Dogmatică, mai bine să și-l gâdile cu ceva aer de stână (Sper să nu citească și profesorii lui!). Mai dă-o-ncolo de carte, Romeo! Patristica și Dreptul Canonic nu-ți vor fi de niciun folos când vor veni babele să te întrebe câte bomboane să pună pe colivă. Câte pe latura mare a Crucii, câte pe a mică? Bomboane mari, sau bomboane mici? De ciocolată, sau de mentă? Sau dacă aghiazma se ia înainte sau după anafură. Că ambele se iau pe nemâncate și pe nebăute. Ori, dacă iei anafura, se cheamă că deja ai mâncat, dacă bei aghiazma, se cheamă c-ai băut. Oricum, orice le-ai spune, tot nu-i corect, că ele știu mai bine. Vezi că nu te-a învățat nimic la școala-aia? Poți să fii student eminent și să-ți iei Diploma cu Magna Cum Laude; ’Geaba! Dacă nu știi că, atunci când se scoate mortul din casă, trebuie acoperite oglinzile, apoi să spargi o cană goală (nu se menționează în capul cui), să nu ieși nici mort – pardon! nici viu - înaintea mortului și altele asemenea. Ai să tot „șlefuiești” la unghii, Romică, pân-o să-ți descoperi veleități de manichiuristă; și-ai să tot visezi la babe, pân-ai să zici ca ele. Ei, lasă că trece și asta! Dar aia cu (ne)învățatul să nu mi-o iei în serios! Vezi, c-am glumit! Eu, din trei vorbe, abia dacă spun una demnă de luat în seamă. Tu pune mâna și-nvață – cu babe sau fără babe – dacă nu vrei s-ajungi cioban ca Florin! L-ai văzut ce frumos era îmbrăcat? Ziceai că-și exersaseră mâna pe el vreo șapte pictori dadaiști. Parcă tot mai bine e-n reverendă, nu?
Pe cei care citiți, de asemenea, vă rog să nu mă luați în serios cu sfaturile mele „deștepte”. Romeo e un student conștiincios, care n-are nevoie de îndemnurile mele la învățătură. Pe deasupra, îl obsedează ideea, și se tot scuza, că n-are la activ toate lecturile „dinozaurilor”. I-am spus să stea liniștit. Eu, la 23 de ani (vârsta lui de acum), abia dacă știam cum mă cheamă (între timp, am uitat până și asta, dovadă că mi-am stâlcit numele din Dănilă în Dalian). Așa că doar eu mai lipseam să-i dau sfaturi. Că ceilați confrați ai mei l-au umplut. Doar Dobre ce-i mai lua apărarea, zicându-le să-l lase în pace că nu s-a născut ieri și știe prea bine ce are de făcut. Asta până în momentul când a găsit și el niște sfaturi de dat. Romeo, cumințel, tăcea, zâmbea și asculta. Eu, la un moment dat, n-am mai rezistat și le-am zis: „Sfătuiți-l cât mai puteți, că peste puțină vreme o să-i pupați mâna!” S-a făcut deodată liniște. S-au uitat la mine de parcă ar fi vrut să întrebe: „Cine, eeeuuuu?”, dar n-a scos unul un cuvânt. Pesemne și-au dat seama că aveam dreptate. Doar că lor nu le fuge gândul între planurile temporale atât de ușor. În schimb, imaginația mea zglobie nu s-a putut abține să-i vadă pe „dinozauri” sărutând, respectuos, mâna lui Romeo și adresându-i-se cu binecunoscuta formulă: „Sărut mâna, Părinte!” Iar am fugit în viitor! La loc comanda!
După incursiunea printre vestigii isterice, ăstea... istorice, ne-am îndreptat pașii (mai bine zis roțile) către stână. Florin ne-a întâmpinat, ca de obicei, voios, împreună cu liota de câini. Bineînțeles că n-a mai stat nimeni să-i numere. Când am intrat în casă, ne-a întâmpinat un domn care, atunci când mi-a întins mâna (mi-a întins-o de mi-a lungit-o cu vreo doi centimetri), s-a prezentat: „Tot Dobre”. Eu mă întrebam în gând: „Oare Tot (sau Toth) o fi numele sau prenumele?” După care am realizat că omul citise cronica anterioară în care eu pomeneam de cei trei Dobre: scriitorul, maiorul și concediatul. Până acum, nu cunoscusem și un general cu acest nume. Dar sosise momentul. Am aflat (după ce a plecat) că domnul care se prezentase atât de modest „Tot Dobre” este G-ral de Aviație Constantin Dobre, Comandantul U.M. de Aviație de la Bărăganu. Știam că Aviația e o Armă de elită, dar uitasem între timp. Domnul general mi-a adus aminte de aceasta, prin personalitatea Domniei Sale care se recomandă singură. Se întâmplă rar să simți cum îți crește inteligența, așa cum nu simți că îți crește părul. Și totuși, domnul Tot Dobre, pardon! Constantin Dobre este una dintre acele persoane atât de inteligente și culte, încât simți si tu – instantaneu – cum îți crește IQ-ul, numai prin simplul fapt că le stai în preajmă. Domnul general mi-a amintit de alte două persoane deosebite pe care le-am cunoscut și care și-au pus inteligența și calitățile în slujba Unității Militare de la Bărăganu: Lt. Colonel Petre Dumitrache (fie-i țărâna ușoară!), unchiul meu, și Comandor Aviator (r) Mihai Batog-Bujeniță, actualmente stabilit la Iași, totodată scriitor, în opinia mea cel mai bun scriitor umorist al României la ora actuală. Nu știu dacă toți aviatorii sunt așa, dar ceea ce am cunoscut îmi e de ajuns ca să exclam: „Jos pălăria, Aviație Română!” Atenție! Am spus jos pălăria, nu jos avioanele!
Mulțumim domnului Comandant pentru prezența încântătoare și pentru faptul că a fost blând și n-a făcut instrucție cu noi. Deși, hm... poate n-ar fi stricat. Spun asta deoarece ne-am dovedit indisciplinați la capitolul creație. Păi nu zisesem eu că le-am propus temă de casă, că tema era „Pește, pescar, etc.”? Cred că și dumneavoastră – care nu sunteți direct interesați – ați ținut minte. Doar prietenii mei, drăguții, s-au scuzat ca niște elevi chiulangii: „Am uitat, doamna profesoară!” Să-i pupe mama! Adică nu stai să vezi că n-am avut inspirație, n-am avut timp, n-am avut pește... ă... ăsta... pix, hârtie, etc. Am uitat! Alooo! Deșteptarea! Primul care a recunoscut c-a uitat a fost domnul profesor Codrin. Bag de seamă că procesul de învățare nu decurge numai dinspre profesor către elev, ci și invers. Lasă, bre, se întâmplă și pe la case mai mari. Cum ar fi pe la casa Ministrului Învățământului (mai corect ar fi fost pluralul: miniștri) care și el, săracul, mai uită să verifice oamenii care ar trebui să verifice corectitudinea subiectelor de la Bacalaureat sau alte examene de care depinde viitorul copiilor noștri. Iar viitorul? Înapoi la prezent! Sau mai bine zis la trecut, căci Cenaclul din 04 iunie a devenit deja istorie.
Ca de obicei, am făcut ceva lectură. S-a citit din cartea lui Virgil Diaconu (un poet piteștean deja consacrat) numită „Opium”. După cum vedeți, noi citim numai din cărți cu nume d-astea... alcoolice și stupefiante. Poeziile lui Virgil Diaconu au încântat, cum era și firesc, întrucât este un poet în adevăratul sens al cuvântului. Pe iubitorii de poezie îi sfătuiesc să-i caute cărțile. Și pe tine, Romică! Glumesc! Întrucât n-am altă cale de comunicare cu tine în afară de porumbelul călător „Helis” (că doar suntem în era înaltei tehnologii, ce internetul nostru!), te anunț că ți-am făcut rost de carte (deocamdată am promisiunea, dar cartea va ajunge la mine curând). Mă rog, aici iar intervine o chestie de trecut-prezent-viitor. Când tu vei citi, cartea posibil va fi fost ajunsă la mine. S-ar putea să o și primești, cu tot cu dedicație, dacă ești cuminte și-ți iei toate examenele cu 10. (Acum Romeo mă va întreba: „Auzi, dar tu câte sesiuni le-ai trecut cu 10 la toate materiile?” Îi voi răspunde: pe toate. Ce, minciuna nu-i tot vorbă?) Dacă nu, la babe cu tine! Atunci să vezi examene! Ai să-i regreți pe profesorii din facultate. Ei, hai, nu mai plânge! Îți accept și-un 9. La materia aia care vă învață câte bomboane se pun pe colivă. Cum, nu există? Atunci norocul tău! O să fii zecist.
Am lecturat apoi, la solicitarea lui Dobre, un capitol din cartea mea „Scrisori netrimise”, apărută de curând și lansată ieri la Cercul Militar Constanța. Domnule, au dreptate cei care spun că nu există trecut și viitor, că totul se petrece în prezent. Deștepții planetei demonstrează asta cu interminabile calcule matematice. Eu, în schimb, am o metodă mult mai simplă de-a ajunge la același rezultat. Care va să zică, în momentul când eu făceam lectura cărții la Maltezi, „ieri” constituia viitorul. În timp ce scriu, e deja trecutul. Când veți citi dumneavostră, va fi un trecut ceva mai îndepărtat. Și, ca să nu ne mai complicăm, le îngrămădim pe toate sub denumirea de prezent. Bine? Noh! Ce nevoie avem de integrale și derivate? Quod erat demonstrandum.
Dacă tot n-am adus peștele, mai bine zis nu l-am făcut personaj literar, am improvizat pe temele aiurite date de Florin. Na, că le-am uitat! (Ce se bucură acum prietenii mei și ce și-or mai râde în barbă!) Ei, dar de una tot mi-am adus aminte: Păcatul originar. Ei poftim! Să fii evă și să trebuiască să le faci față la atâția adami, misogini, cum altfel, și care dau vina pe tine că le-a stat mărul în gât. Sta-le-ar inspirația! (adică să stea, să nu fugă, atunci când, din an în Paște, se întâmplă să vină). Când ești femeie, singură între atâția bărbați, n-ai decât o șansă să scapi nemâncată cu fulgi cu tot: să le măgulești orgoliul. Astfel că, la această temă, am scris doar atât: „Ce-ai avut, Doamne, cu bietul Adam? După ce că i-ai luat o coastă, să faci din ea o scorpie (la care bunul meu prieten Codrin n-a ratat momentul, zicând: „Fără referiri autobiografice!”), i-ai mai pus și-un măr în gât!” Am vrut să adaug : „și-un smoc de câlți în cap și unul în loc de inimă”, dar m-am oprit la timp. Norocul meu! Și-al dumneavoastră, altfel nu mai citeați această cronică.
În ce privește a doua temă, ca să scap de rușinea de a fi considerată uitucă, l-am sunat repede pe Florin, să mi-o spună. Tot ce mai știu e că era una cu multe și alambicate cuvinte, în genul expresiilor folosite în scenetele cu regretatul Toma Caragiu: „Incongruența fenomenologică și introspectiv cromatică. Demitizarea exhaustivă și relațional caducă”. Îl așteptam și pe Florin să-mi debiteze ceva gen: Epistemologia simptomatică a alegoriei rectangulare și nonredundante a batracienilor hermafrodiți în bildungsromanul contemporan. Răspunsul lui Florin a fost mult mai complicat. Bănuiți care? „Am uitat”. Ai uitat, Florinicăăă, Alzheimerul mă-sii cu cine l-a inventat! Și eu ce mă fac acum? Or să râdă ăștia de mine c-am râs de ei și m-a ajuns! Zice: „Lasă că mă duc la stână – acum sunt la Fetești – mă uit pe foi și îți spun.” Vedeți? De-aceea scriem noi, scriitorii. Ca să nu uităm!
Să nu uităm, dragi prieteni! Căci bine spunea Nicolae Iorga: „Cine uită, nu merită”. Iar eu îl voi completa: „Adevărat, coane Iorgule, cine uită, nu merită; dar mai are o șansă: să sune un prieten. Și să-l întrebe.” Dar ce te faci când și acesta a uitat? Răspunsul dați-vi-l singuri! Eu nu dețin răspunsuri, nici judecăți de valoare, nici adevăruri incontestabile. Am doar o sumedenie de întrebări. Dar vi le voi pune cu altă ocazie.
A dumneavoastră stresantă, uitucă și fără merite,

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 11 iunie 2011

(Publicat în Revista „Helis”, iunie-iulie 2011)