Dimineața a surprins-o pe Violeta într-un mod plăcut. Lăsase geamul deschis peste noapte, căci arșița zilei precedente, a încins pereții făcând ca aerul din interior să devină insuportabil. Toată noaptea s-a perpelit din această cauză și abia înspre dimineață a reușit să pună geană pe geană.
Totuși, s-a trezit bine dispusă căci răcoarea dimineții prevestea o zi mai răcoroasă. Obișnuită a fi veșnic pe fugă, s-a spălat repede îmbăcându-și hainele de zi cu gesturi mecanice. Constatând asta, medită în sinea ei: „În fond unde mă grăbesc? Este prima zi de concediu doar! Ce bine c-am scăpat măcar pentru această perioadă de urletul șefei! Domn’le parcă ar fi un zbir! N-ai vedea-o măcar odată zâmbind de parcă rotația pământului doar de ea ar depinde! Ce ți-e și cu oamenii ăștia... Doamne ferește să prindă un pic de cheag undeva, că se cred dumnezei! Da-i vine și ei rândul! Că nu e suiș fără coborâș. Și-atunci s-o văd cum va fiși ea nevoită să înghită noduri plecându-și capul. Se va supune și ea poate altei zmeoaice? Sau unui zmeu?” La acest gând, un zâmbet abia perceptibil îi lumină fața. „Da până una alta, ia să pun eu de-o cafea, ș-apoi voi vedea eu ce „distracții” am să găsesc prima zi de concediu. Să nu uit... Ar fi bine să trec pe lista de cumpărături și cafeaua, că asta care este, nu ajunge decât pentru o zi două. Deci.... cafea trebuie, ulei trebuie... orez? Da și orez! Culmea! Iar se vor cheltui o grămadă de bani, fir’ar să fie! Și până luna viitoare pas, Violeto de mai vezi vreo lețcaie. Așa că, ai grijă cum îi drămăluiești”
Cafeaua bolborosea în felul ei aruncând jeturi fierbinți de apă în cupa plină cu pulbere. În așteptatea finalității acesteia și mai mult ca să-și alunge grijile ce tocmai își făcură rondul de dimineață, Violeta scoase capul pe geam și sprijinită de pervaz se lăsă furată de corul păsărelelor ce parcă puneau țara la cale. Din când în când, câte un trecător trist trecea pe alee purtând în mână o sacoșă pe jumătate goală... „ Ia uite dom’le... e o dimineață splendidă, dar parcă toată lumea merge ori vine de la înmormântare. Nu mai vezi un zâmbet pe chipul oamenilor nici să-l cauți cu lumânarea! Oare cum s-ar căuta zâmbetul cu lumânarea ziua în amiaza mare?” Se întrebă aceasta, amuzată.
-Ce-ți pasă! Stai la geam și zâmbești! Ce faci? Cum de nu ești la lucru? Ce bine-mi pare că ești acasă...
Smulsă din visare, Violeta își îndreptă privirea spre cea care o interpela. Mare-i fu mirarea să o vadă în fața blocului, tocmai pe Nuți o veche prietenă cu care nu s-a mai văzut de multă vreme.
-Ce surpriză plăcută să te mai vadă omul și pe tine! Haide, hai vino înăuntru că nu ne-am văzut de-un secol spuse Violeta îndreptându-se agilă pentru a-i deschide ușa de la intrare. Apoi după ce-și îmbrățișă prietena continuă: Nici nu ști cât de mult mă bucur să te văd.
-Și eu mă bucur, pentru că te-am găsit acasă. Chiar mă gândeam... dacă acum nu te întâlnesc, cine știe cât timp va mai trece până să ne vedem...
-Veneai direct la mine sau... ai avut treburi prin această zonă?
-Am fost până la fabrica de pantofi „Geox” unde mi-am depus depus C.V.-ul că mâine poimîine mi se termină șomajul ... Nu m-a răbdat inima să trec prin partea locului fără a te saluta măcar.
-Vrei cafea nu-i așa? O întrebă Violeta în încăpere, în timp ce turna licoarea negricioasă în două ceșcuțe de porțelan. Zahăr îți pui tu cât dorești. Iar de obișnuiești s-o bei cu lapte, îmi pare rău, momentan nu am, mai adăugă punând zaharnița între cele două.
-E perfect așa! Răspunse Nuți punându-și două lingurițe de zahăr.
-Atât de dulce o bei tu? Aia nu mai e cafea e sirop, spuse Violeta zâmbind.
-E destul de amară viața asta să mai beau și cafeaua amară? Nu vezi tu ce vremuri ne sunt date să trăim? Și porcii ăștia de la guvernare nu știu să facă nimic bun pentru noi mulțimea... Mai bine era pe vremea lui ceașcă de un milion de ori!
-Tu așa crezi? De ce?
-Păi aveam locuri de muncă măcar... și salariile erau suficient de mari încât, dacă erai chivernisit mai puteai pune și ceva deoparte.
-Ai tu dreptate, numai că rădăcinile răului de acum, atunci s-au format.
-Cum așa?
-Eu una îmi amintesc de parcă toate astea s-ar fi petrecut ieri... Pe atunci eram angajată a UMT-ului... Intra dimineața în curtea fabricii o garnitură de tren pentru navetiști, și pleca dupăamiaza. Cursa Nerău parcă... Să fi văzut tu cum așa pe la orele 14,30 muncitori încărcați cu de toate cum urcau în tren.
-Încărcați cu de toate? Adică cu ce?
-Fiecare cu ce putea și cu ce-l ducea mintea. Cei de la turnătorie făceau tot felul de fușeraie... pe care le scoteau din uzină în acest fel.
-Dacă-mi spui și ce sunt alea fușeraie o să înțeleg.
-Candelabre, scrumiere, ornamente, tot felul de obiecte din alamă.. Să nu mai spun că, de era iarnă... fiecare avea nevoie de o sanie, să nu mai spun de barele de cornier atât de necesar la casa omului sau litrele de vopsea în ulei. Astea erau așa „la vedere” cărate cu trenul nevetiștilor până în Gara de Sud, că multe altele se scurgeau prin intermediul mașinilor care intrau și ieșeau din uzină.
-Lasă-mă că încă urlă comunismul în tine! Omul... de unde muncește de-acolo trăiește. Crezi că la Guban unde am lucrat eu, nu se fura? Îmi aduc aminte că se frecau tălpile pantofilor cu șmirglu iar interioarele erau înegrite cu cârpa îmbibată în tuș... Și la noi erau din cei care veneau încălțați cu pantofi vai de mama lor și plecau înoiți la picioare. Unde nu se fura? A existat oare vreun astfel de loc?
-Vezi? Asta-i mentalitatea care s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Cred că nimeni după revoluție nu s-a vaccinat împotriva mentalității. Oamenii sunt aceeiași... mentalitatea așijderea. Ne-a mai rămas doar lamentația, care tare îmi pare că nu e justificată.
-Cum să nu fie justificată?
-Foarte bine! Atâta timp cât omul se complace în aceleași greșeli de judecată, nimic nu se poate schimba în ceva pozitiv.
-Dar ce poți face altceva? N-ai văzut că fiecare protest este în zadar? Câinii latră caravana trece.
-Dar cum s-au făcut protestele? Cu muzica pusă la megafoane? Cu dansuri în mijlocul străzii? Alea au fost proteste? Eu știu că de ai o neplăcere, nu îți mai arde de muzică. Cum să se audă vocea mulțimii printre ritmurile vreunui hit în trend? Cum să se schimbe ceva dacă unii sunt pe stradă iar alții trec liniștiți pe trotuar, dezinteresați de nevoile celorlalți. Asta ține tot de mentalitate!
-S-a făcut lumea rea, asta e.
-Nu cred că lumea este rea... Cred că de la bun început aceasta a fost privată de culturalizare prin informații corecte.
-Nu spuneam eu că-s porci cei de la guvernare? Numai să mintă știu!
-Da măi Nuți, dar sunt porci născuți și educați în vremurile în care avutul obștii era într-adevăr avutul tuturor, răspunse Violeta izbucnind în râs. Da las-o în colo de politică spune-mi tu ce mai faci? Ai tăi sunt cu toții bine?
-Ce să fac... Nu ți-am spus? Am fost să-mi depun C.V.-ul. Mircea este plecat în Austria la lucru. Fata e în Spania la cules de măsline... Numai cel mic este cu mine, că mai are un an și termină și el liceul. Apoi vom vedea. Și el ar vrea să meargă cu tat’su’, în construcții că se câștigă binișor. Poate mă retrag și eu cu el. Dar până atunci mai e... Tu ești bine? Lucrezi sau ți-ai aranajat o pensie de boală? Ovidiu?
-Azi sunt în prima zi de concediu. Am de gând să mă lăfăi cât pot odihnindu-mă până mă satur. Dar parcă văd că mâine-poimâine m-apucă dorul de treabă. Ovidiu? Cum îl ști cu munca lui, cu pescuitul... Îl mai supără spatele din când în când, dar refuză să meargă la medic. Cică numai ciurucurile au rămas în țară, numai bune de înhățat bani și de prescris tratamente aiurea.
-Știe el ce știe răspunse Nuții sorbindu-și ultima înghițitură de cafea. Apoi privindu-și ceasul spuse cu regret. Acum trebuie să plec. Mai am o firmă unde vreau să-mi încerc norocul și după... sper să apuc să termin și prânzul pentru Adi când s-o întoarce de la școală.
-Îmi pare rău că nu mai poți rămâne. Poate îți faci timp duminecă sau într-o altă zi. Dar sună-mă mai întâi, ca să fiu acasă. Sper că mai ai numărul meu. E același ...
-Ok. Așa am să fac. Mă bucur că am stat de vorbă spuse aceasta îmbrățișându-și prietena în semn de rămas bun.