40?

Mă gândesc ce-o fi fost în capul lui Dăncuș când s-a apucat el să scrie Bărbatul la 40 de ani. De ce nu la 30? Sau la 50? Parcă 45 nu e și asta o vârstă! Și ce-o fi scris el în cartea aia? Care or fi fost frământările lui? O fi tras vreo concluzie? Or avea și alții de învățat din povestea lui? Dar el o fi învățat ceva din cei 40 de ani?
Mă întreb și io, așa, degeaba, că n-am avut ocazia să-i citesc cartea și mă cam apropii de vârsta cu pricina. Nu știu ce-mi veni să-ncep a mă gândi, c-o fi, c-o-mpărți, adică să cam fac un fel de analiză la ce-am trăit până acum, dar nu într-o carte, că a făcut-o deja Dăncuș și e de-ajuns. Deși nu l-am citit, sunt sigur că omul a spus bine ce-a avut de spus.
Este adevărat că 40 de ani ai lui nu au nici o treabă cu 40 ai mei, numai așa, ca număr.
Mă gândesc că omul a ales bine vârsta la care să facă o analiză. Uitându-mă la mine zic, mda, s-a cam încheiat o etapă, ia să trag eu linie și s-o iau de la capăt. Ia să vedem noi ce-i cu perioada asta de până la linie.
Dăncuș o fi atins, la 40, nivelul acela de împlinire intelectuală, de maturitate spirituală, de liniște lăuntrică. Uof, dacă i-aș fi citit cartea!
Mă uit la mine, cel de-acum și nu văd nici urmă de maturitate, nicidecum de împlinire.
Cu alte cuvinte, vorba lui bietul tata, nicio minte n-am.
Și-atunci ce fac eu cu linia asta pe care mă pregătesc s-o trag?
Ce concluzie scriu eu în dreptul ei?
În adolescență am citit pe undeva că omul în viață trebuie să facă trei lucruri: un copil, să sădească un pom și să facă o casă. Adică, dacă le-ai făcut pe-astea se cheamă că ești om și n-ai trăit degeaba.
Copil am făcut și aproape că-l făcui și mare, că are 16 ani, dar ce mare lucru-i ăsta că oricine o poate face? E adevărat că a crescut frumos băiatul meu și nu-mi e nici rușine și nici frică să-i dau drumul în lume. Pomi am plantat destui, deci am rezolvat și punctul doi. Cu casa am cam dat-o-n bară. Acu', nu știu sigur, regula se referă strict la o casă, adică locuință sau la o căsnicie, că dacă-i pe-așa eu sunt deja la a treia căsnicie, ultima și cea mai nimerită, zic eu.
Fapte rele nu cred să fi făcut. Or fi fost și unele indirecte și minore, că nu e om să nu greșească, cu gândul, cu vorba ori cu fapta, dar nu cred să le fi contabilizat cineva, cu atât mai puțin eu.
Fapte bune? Am salvat un copil de la înec din marea nebună și înfuriată. Cel mai important este faptul că mi-am învins astfel o mare temere, eu nefiind un foarte bun înotător. Apoi, am trăit o senzație extraordinară să văd acel copil sărutând nisipul și mulțumind lui Dumnezeu.
Realizări profesionale? Pff! Vreo două funcții neînsemnate de mic șef peste câțiva oameni.
Literare? Ca atâția alții. Două cărți de proză, șase antologii de proză și versuri și apariții în câteva reviste literare. Apă de ploaie. Nu am rupt gura târgului.
Dar pentru mine ca om, pentru sufletul meu, ce-am făcut în acești 40 de ani? Mă simt împlinit? Simt eu că ar trebui să trag acea linie și să scriu în dreptul ei o concluzie?
Deocamdată nu.
Adevărul este că abia în februarie 2012 va trebui s-o fac, așa că nu e nicio grabă.
Sper că până atunci voi atinge acel nivel superior de maturitate încât să fiu în stare să fac o analiză corectă, iar concluzia pe care o voi trage să-mi fie de folos pe viitor, că alt rost nu văd eu acestei scrieri.
Ce-o fi descoperit, frate, Dăncuș la 40 de ani?!


27 iunie 2011