Buzele sunt dulci ca mierea, draga nenii, a-le-le, ce frumoase-s fetele, că fluturatic îi era gândul și mersul împleticit și besmetic de-atâta dogoare ce-i amăra inima, că foc mare te doboară, când Zărzărel, băiat de popă pilangiu și rămas văduv încă de pe la vecernia vieții, a fost lovit de damblaua dragostei,ah, aș da caii și căruța, draga mea, că bietul nătâng avea fața lungă și trecută parcă prin unsori grase și stricate de vreme, numai să-i sărut gurița, așa că începuse să-i bată cărarea unei dezmățate, pline de ifose precum un stabiliment de cutre și cum e îndestulat un barou cu flecari și cu lepădături.

Of, cum mai jeluia inima-n Zărzărel, brebenei și ghiocei, seamănă cu ochii tăi, că bietul băiat se stafidise precum jigăriții abonați la rânduieli și pomeni făcute pe datorie și-avea și căutătura pierdută, precum țicniții, în iulie, numai de focul oacheșei de peste drum, care se arăta zvăpăiată și hărnicuță, gureșă și izmenită, câtă vreme și ea era săltată la vremea măritișului, iar mâncărimea de tuleie e mai abitir decât una dată de o buluceală de lindeni, la mijlocul somnului.

Hop-hop, o iubesc că-mi este dragă, cea-cea, că aș cânta și desculț m-aș roti, direct în praful de peste zi, cât să mă lepăd de păcate și de prejudecăți, că și viața e doar un joc săltăreț și rotund, ca un ciocănit de țambal, țac-pac, draga mea, că tot năuc sunt și tot amețit mă legăn în această zi care se-nchină, cu bucurie, ca un țoi cu vinars, direct peste mese.

A-le-le, măi nene, dar și sclifosita de pui de stăncuță, rumenă și tot la fel de lascivă precum o capră abia fătată, avea mințile sucite de un cordău răpănos, cu ochii umezi și rotunzi ca bobul de strugure, după ce se lasă bruma, of, of, că mult suferea păcătoasa după damful brișcarului abia scăpat din ocnă, că stătuse bietul popândău la umbră deasă și-n aer umed precum batistele, la priveghi, vreme îndelungată, cât să-i fie de învățătură de minte că săltatul de portofele e o meserie pe cât de periculoasă, pe atât de riscantă și aducătoare de năpastă.

Cum mai cânta tânăra zavragioaică, oh, să mor și nu-mi pare rău, aolică, și-am zis verde măr domnesc, că uluit sunt de acest parfum extatic și posomorât ca un pungaș păgubit și care se revarsă precum mirul, pe frunte, precum lacrimile icoanelor, direct în altar sau precum seul de berbecuț tânăr, pe bărbie, în vreme ce grabnic țin isonul care m-a rătăcit și pe care aștept să-l descopăr lânced și potolit precum cărarea spre locul unde întristarea și supărările au plecat teleleice, aoleo!

Dar și popândăul manglitor de tufle îndesate cu hârtii era topit precum lumânările, la liturghie, căci și inima lui era cuprinsă de alean, de foc și de necaz, de nărăvie, de viciu și de supărare, câtă vreme și el iubea, în taină și cu sațietate, cu pietate și cu deșertăciune, exact pe Zărzărel, băiatul popii, căci dobândise, prin locurile umbrite de gardurile înțesate cu sârmă cu țepi, obiceiuri pe cât de depravate, pe atât de năstrușnice.

Că d-aia e cuprinsă mahalaua de satisfacție și de vorbe rușinoase ca o ocară meșteșugită, păcătoasă ca un gând de vădană răscolită de râvne nestăvilite și parfumată ca o meliță șleampătă, când inima tresaltă și bate de parcă ar fi o limbă înveninată de clopot deșucheat, măi nene, inimioară, inimioară, draga nenii, ce foc mare te doboară!