Trei surori

Împrejurări recente de natură medicală ivite în familia sa l-au predispus pe d-l Theodor Lemnaru să reia neobosita, dar extrem de obositoarea inspectare a morții (proprii și în general), care părea să fi ajuns la un liman mai mult sau sau mai puțin metafizic. Mai întâi, faptele l-au determinat să coboare în istoria personală, unde uitate întâmplări au devenit brusc relevante, mai mult, hotărâtoare; apoi, reîntors în actualitate, posesor al unei noi viziuni, Theodor a putut observa cum destinul, providența sau contingența nu lasă nimic nefolosit, cum moartea magică infantilă se preface în moarte clasică, imanentă, sterilă.
Copil fiind, Theodor Lemnaru a privit înlăuntrul lumii de dincolo și, implicit, înlăuntrul morții în casa surorii celei mici a bunicii sale. Atunci a întrezărit dânsul pentru prima oară o nouă lume, îndeobște cunoscută sub denumirea asta, ,,de dincolo”; acum, dânsul nu mai crede, mai mult, nu mai speră într-o astfel de lume; deși uneori mai speră, el nu și-a pierdut complet nădejdea – d-l Lemnaru se contrazice frecvent. Ei bine, copil fiind, ziceam, el a auzit că Vasilica, căci acesta era numele mezinei, era vizitată de draci, draci în toată regula, zicea ea, iar Theodor nu înțelegea care-ar putea să fie regula dracilor; pesemne una anapoda, de vreme ce toată familia părea să vorbească despre asta cu reală îngrijorare. I se părea așadar Vasilicăi c-au s-o ia dracii. Și unde s-o ducă și ce să facă cu ea, se întreba micul Theodor, că doar dânsa-i cam enervantă și mai și miroase a rachiu. Nedumeririi acesteia i se răspunse scurt: când te iau dracii, mori, copile. Așa află, abrupt și nesatisfăcător, Theodor despre moarte. Deci ca să mori tre’ să te ia dracii. Da-i rău să mori? Este, că nu mai ești! Aoleu, păi nu-i bine-așa, Thedor vroia să fie, lui îi cam plăcea că este, e clar, dracii sunt răi, pe cât posibil trebuie să ne ferim de draci!
A doua întâlnire cu moartea s-a produs la sora mijlocie a bunicii, pe numele ei Niculina. Dânsa era călău, adică se ocupa cu decapitările: găini, rațe, porumbei, iepuri (așa îi citise bunică-sa, în Legende istorice, că se cheamă cei care decapitează, călăi, deși acolo ei decapitau oameni, în speță credincioasa familie Brâncoveanu). Animalele deveneau ciorbă, supă, răcituri, friptură și, de sărbători, salată de boeuf. Vasăzică moartea animalelor e bună pentru om, însă asta nu anula concluzia firească a lui Theodor cum că Niculina ar fi o drăcoaică, de vreme ce omoară. Familia râse de-așa o judecată, nu, dragă, numai pe oameni îi iau dracii și oricum nu-i iau numai dracii, pe mulți îi iau îngerii, adică îngerii-s un fel de draci, nu, ei sunt buni, da, da’ când te iau tot mori, tot, tre’ să mă feresc și de îngeri, mie-mi place aicea, cine știe cum îi dincolo?! Deci Niculina nu era drac, pe animale le iau oamenii; trebuie că animalele își spun, când se enervează, ,,să te ia omul!” I se mai spuse și că nu era obligatoriu să vezi draci sau îngeri ca să mori, puțini îi văd trăind încă și nu întotdeauna și mor după asta. De cele mai multe ori îi vezi după moarte, când ajungi ori în rai (cartierul îngerilor), ori în iad (mahalaua dracilor). Bun, și-atunci cum mori, că cineva trebuie să te omoare ca să mori, nu, nu-i obligatoriu, oamenii mai mor și de bătrânețe, ba cel mai adesea de bătrânețe, deși uneori îi mai ia Dumnezeu la el și de tineri, ca pe fiica Niculinei care murise de cancer. Deci te poate lua și Dumnezeu, să ne ferim și de ăsta. Și de ăla, de cancer. Și de nimic, la bătrânețe.
Așa a început Theodor ca de la o vârstă foarte fragedă să analizeze problema morții în variatele ei aspecte. Și nu s-a mai oprit, tot întrebându-se dacă moartea are de-a face numai cu bolile, cu bătrânețea și, nu de puține ori, chiar cu tinerețea, sau are de-a face și cu dracii, cu îngerii, și cu Stăpânul lor. De altfel, în anii din urmă, Theodor s-a adâncit, nu de puține ori, în meditații oarecum teologice bazate pe superficialele sale cunoștințe despre religia strămoșească. Așa a ajuns el să constate o izbitoare asemănare între Dumnezeu și om, prezumtivul Său fiu, cum ar spune Oskar. Creând omul, Dumnezeu știa dinainte că acesta va mușca, Dânsul fiind Omniscient, și că va îngădui ca omul să fie condamnat la moarte, fără ca să-l iubească mai puțin, dimpotrivă. Tot astfel, omul își naște copilul știind că, născându-l, îl condamnă, implicit, la moarte, asta neîmpiedicându-l să-l iubească ca lumina ochilor. Astfel stând lucrurile, Theodor nu se poate abține să nu se întrebe ce fel de iubiri or mai fi și astea. Alteori, d-l Lemnaru își pierde orice sentiment religios și constată amar că moartea e simplă și naturală, mai e și atee și asta îl ingrozește. Nici el nu știe cum e mai bine: să te răfuiești toată viața cu Creatorul sau să te dai de ceasul morții, în singurătate terestră și animală, până-n ceasul morții?
Bunică-sa, coana Olimpia, e sora cea mare. Din nu știu care cauză, ea a fost totdeauna cea mai respectată dintre ele, poate pentru că-i mai mare, poate pentru că s-a mutat la oraș, cine știe?! Cert e că atunci când își vizita surorile țărănci, satenii îi spuneau coana Olimpia sau doamna Olimpia (niciodată tovarășa Olimpia sau, simplu, pe nume). Recenta ei boală e aceea despre care d-l Lemnaru spunea că ar fi redeschis dosarul morții, când, de bine de rău, totul se redusese pentru dânsul la reconfortanta disperare a lui ,,Dumnezeu indiferent și crud” vs. ,,Darwin rațional și rece”. Coana Olimpia s-a pomenit cu morbul lui Alzheimer pe cap, mai exact în cap, de unde a ricoșat, morbul zic, direct în țeasta umbrită de gânduri a lui Theodor. Să mori, așadar, nemaiștiind c-ai să mori sau ce-nseamnă să mori, cu sau fără Dumnezeu, devenit irelevant, în deplină singurătate și fără amintiri, iată o a treia variantă, la care se prea poate să ajungă nu peste mulți ani și dumnealui. Boala asta e un fel de alegorie a morții, spunea Theodor. Sau, poate, o moarte a morții, dar nu mai puțin moarte. Deocamdată moartea face curat în bunica.