Era prin iulie '96. Mă certasem cu părinții din cauza unei fete pe care eram hotărât s-o-mbrac în rochie de mireasă. Aveau și ei dreptate pentru că peste numai un an aș fi terminat arhitectura, apoi altfel ar fi stat lucrurile. Eu, încăpățânat, le-am aruncat provocarea de a demonstra că pot să-mi termin facultatea fiind și însurat. Orgoliu prostesc, că astfel i-am forțat să-mi retragă sprijinul material.
Surpriza cea mare a venit însă de la Anemonia, care plecase în vacanță la părinți, undeva pe lângă Iași, pentru o săptămână, iar după zece zile mi-a transmis un mesaj că se mărită.
Am încercat s-o înțeleg. N-am reușit. Apoi am încercat să mă-mbăt. Nici asta nu mi-a ieșit.
La părinți nu aveam destul curaj să merg, așa că am hotărât să-mi găsesc ceva de lucru pe litoral. Măcar să strâng bani pentru plata căminului.
Numai din întâmplare am ajuns să practic meseria de salvamar la Eforie Nord, nefiind un foarte bun înotător, dar având un fizic excelent, ceea ce făcea senzație pe plajă în rândul sexului frumos. Așa mi-a și zis șeful:
"- De cei care se îneacă mă ocup eu. Tu ai grijă de cele care vor să înoate în râuri de iubire."
În ziua fatidică Rareș nu venise deloc la serviciu. Îmi trimisese vorbă prin cineva că a cunoscut o tipă beton și trei zile nu iese din camera ei. Să stau liniștit, că, de la Constanța, au anunțat mare calmă.
Ca un făcut, în ziua aceea am văzut-o pe plajă pe Anemonia cu proaspătul ei soț. Din câte stațiuni are litoralul românesc taman la Eforie Nord își găsiseră și ăștia să-și facă luna de miere!
Când a văzut că o privesc mi-a aruncat un zâmbet așa, miștocăresc, în colțul gurii și mi-a întors frumosul ei posterior pentru care voisem s-o iau de nevastă, trăgându-l spre faleză pe mirele buimac dar docil.
De nervi am acceptat avansurile primei tipe care s-a dat la mine și după numai un sfert de oră eram în camera ei de hotel.

Munceam ca bezmeticul toată ziua. Nici măcar nu știam pe câți bani, dar munceam. Fostul meu șef de sală și într-o oarecare măsură prieten devenise director la o rețea de hot-dog din București. Mă luase și pe mine să mă prepare pentru un post de viitor șef. Vreo trei luni fusesem vânzător la una din multele tonete din capitală, dar acum venise timpul să urc următoarea treaptă.
Venisem încă de la începutul lunii iunie pe litoral să organizăm afacerea. Eram trei șefi pe trei zone. Una era stațiunea Mamaia, cu treisprezece tonete a câte trei schimburi. Alta era Eforie Nord și Eforie Sud, iar ultima includea Costineștiul, Saturn și Mangalia. Zona a doua și a treia aveau împreună treisprezece tonete.
Eu aveam zona Mamaia, însă toți locuiam la Eforie Nord, unde aveam și prânzul asigurat la o terasă. Deși îmi adusesem soția și copilul, care încă nu împlinise un an, la Eforie, abia dacă-i vedeam două ore pe zi. Alergam ca nebunul de-a lungul stațiunii Mamaia, fiind nevoit să trec de cel puțin două ori pe tură pe la fiecare tonetă, să încasez vânzările, să iau comanda de marfă și să-i controlez inopinat pe vânzători, că mai aveau uneori ideea de a câștiga ceva în plus.
În week-end-ul acela venise și fratele meu cu soția la mare, așa că am mers cu toții la plajă. Nevestele rămăseseră cu copiii sub umbrele, iar noi, băieții, stăteam în apă luptându-ne cu marea supărată ce înălța valuri de doi metri.
Fiind oarecum proaspăt tătic mă gândeam deseori dacă aș reuși să-mi salvez copilul de la înec într-o situație disperată. Dacă fizic aș fi în stare, eu nefiind un foarte bun înotător. Chiar visam uneori cum mă lasă puterile și ne ducem amândoi în adânc. Săream speriat din pat, mă uitam în pătuțul copilului și apoi adormeam cu greu spre dimineață.
Am fost în toate stațiunile de pe litoralul românesc și numai la Eforie Nord mi s-a părut că marea este mereu agitată. O fi numai o părere.

Luasem premiul trei în clasa a treia, iar părinții îmi făcuseră cadou o vacanță la mare, la Constanța, la unchiul Lică. Ei nu puteau merge. Își împărțeau întotdeauna concediul în trei părți. O săptămână de Paști, când mergeam la țară, la bunici. Două săptămâni în toamnă, când mergeam tot la țară să culegem porumbul și via, iar ultima săptămână de Crăciun, când mergeam, unde credeți? Tot la țară, să tăiem porcul și să cărăm geamantane cu de-ale gurii pentru Revelion și Sfântul Ion.
Așa că mă duseseră la gară, iar la Constanța mă așteptase unchiul Lică. De luni până vineri stăteam la Palazu, unde mă jucam cu verișoara mea, iar sâmbăta și duminica mergeam la plajă, la Mamaia.
În sâmbăta asta unchiul Lică venise cu ideea să mai facem o schimbare, așa că am mers la Eforie Nord, unde s-a întâlnit cu un coleg de serviciu, camionagiu și el.
Îmi plăcea de unchiul Lică. Era un zdrahon de om și avea niște bicepși ca mingile de handbal. Mereu îl puneam să-și încordeze mușchii, iar el o făcea, pentru că ținea mult la mine.
Acum stătea mai mult cu acest coleg. Jucau table și beau bere. Cred că împreună băuseră o navetă de bere.

Stăteam pe digul de stabilopozi, înfipt ca o lance între coastele mării și priveam pe deasupra valurilor nebune, disperate să muște din mal. Nu aveam nicio șansă de pescuit astăzi, dar nici acasă nu-mi venea să mă duc. În aceeași măsură ca și pescuitul îmi plăcea să ascult mugetul mării, ca de fiară înjunghiată, frământarea ei născută în adâncuri și urlată lumii de afară, ca o amenințare la care lumea nu lua seama.
Uită-te și tu la ei cum se avântă în valurile uriașe, cu piepturile înainte, ca niște pitici ce se agață de cizma unui uriaș. Le dă curaj faptul că uriașul privește pe deasupra munților, la vulturii ce zboară aproape de soare, nu dă atenție furnicilor pe care ar putea să le calce.
Unele furnici, mai curajoase, intraseră cu 4-5 metri mai în adâncul carâmbului, să braveze în fața celorlalți.
Ia te uită! Ãia doi când ajunseseră așa departe? Deja depășiseră capătul cel mai avansat al digului și încă înaintau în mare.
Hm! Se pare că e un adult cu un copil. Câtă inconștiență, domnule! Dacă voia să se sinucidă, nu putea s-o facă singur? Și salvamarii ăia ce-or păzi? Nici măcar nu au înălțat steagul de avertizare pentru mare periculoasă.
Se pare că adultul și-a dat seama, în sfârșit, de primejdie și încearcă să înoate spre mal. Cu o mână îl susține pe copil iar cu cealaltă trage disperat apa sub el, fără succes însă, fiara din adânc trăgându-l spre larg.
Copilul, care până atunci râsese ca în toiul unei mari distracții, simțise disperarea din ochii omului mare și vedea cum eforturile acestuia rămân fără rezultat. Marea, dintr-un partener de joacă, se transformase într-un coșmar. O fiară cu mii de limbi care voia să-i tragă în pântecul flămând. Imensul balaur nu avea atât nevoie de hrană cât de satisfacerea orgoliului rănit de măruntele ființe.

"- Unchiule! Unchiule! am strigat la el. Ne înecăm. Murim." Și urlam ca un nebun, simțindu-mi lacrimile cum îmi intră în gură, mai sărate ca apa mării.
Unchiul Lică nu-mi răspundea. Se uita la mine cu disperare și cu ultimele puteri trăgea apa sub el. Mă rugam la Dumnezeu cum nu o mai făcusem până atunci, că nici motive nu prea avusesem și îngânam singura rugăciune pe care o știam.
"Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare..."
Am simțit cum unchiul Lică mă împinge deasupra apei cu un ultim efort, iar el se îndepărtează de mine cu privirea resemnată. Dispărea sub apă privind adânc în sufletul meu.
Mă trezisem singur în mijlocul valurilor înalte și nu vedeam nici măcar în ce direcție se află uscatul. Am început să urlu de groază și să dau din mâini și din picioare, ca un disperat ce eram, uitând să mă mai rog.
Când am văzut un chip de om lângă mine am știut că Dumnezeu nu voia să mor.

"- Copile, stai liniștit, i-am spus, încă rămânând la distanță de el. Gata, te duc la mal, numai că nu trebuie să te mai agiți, altfel n-am să pot să te susțin".
Copilul s-a dovedit a fi înțelept. S-a potolit pe dată, având o încredere deplină în salvatorul lui. Sau, mai degrabă, în Dumnezeu.
Doamne, numai dac-aș putea s-o fac. Numai de nu m-ar lăsa puterile. Ajunsesem cu greu până la el, luptându-mă cu fiecare val în parte și eram deja aproape la limita epuizării.
Un domn de lângă noi văzuse semnele disperate pe care le făcea o persoană de pe dig, arătând cu mâna spre mare. Înțelesese, dar, fiind în vârstă, știa că el nu va putea ajunge în larg. Ne îndemna pe noi, cei câțiva tineri, care ne jucam în valuri.
"- Se îneacă. Haideți să-l salvăm. E un copil. Nu putem să-l lăsăm."
Cuvântul "copil" m-a electrizat. M-am hotărât brusc. Mă gândeam la copilul meu. Dacă ar fi într-o situație asemănătoare mi-aș dori din inimă să fie cineva care să-l salveze.
Am început să înot spre larg. Fratele meu striga la mine:
"- Mă, ești nebun? Nu vezi ce valuri sunt? N-ai să reușești."
Îl auzeam și vorbele lui îmi trezeau teama ascunsă că n-aș putea să salvez pe cineva de la înec, dar nu priveam înapoi. Știam că dacă o voi face aș renunța și nu voiam. Dacă ar fi fost copilul meu? Nu aș mai fi putut trăi cu acest gând.
Când am ajuns lângă copil mi-am amintit de disperarea celor ce se află pe punctul de a se îneca. Mă felicit că am știut să-l liniștesc și că băiatul s-a dovedit a fi înțelept. După ce l-am apucat de braț marea parcă s-a potolit o clipă, arătându-mi cu satisfacție trupul unui bărbat plutind pe apă cu fața-n jos. M-am gândit că e tatăl copilului. Am rămas o clipă blocat. Ce să fac? Aș fi vrut să merg și după el, dar m-am gândit că e deja mort, iar eu sunt aproape epuizat.
Copilul se uita întrebător în ochii mei, mirat că încă nu pornim spre mal. Atunci am început să înot cu disperare, trăgându-l după mine pe băiat, gândindu-mă că trebuie să ajung la mal. Pentru băiatul meu, de această dată.
Of, parcă aș fi înotat spre malul celălalt al mării, așa departe mi se părea. Simțeam cum mă lasă puterile și mai lăsam picioarele spre adânc, doar-doar voi atinge nisipul. Dar nisipul parcă dispăruse tot de pe lume, totul fiind acoperit de apă. Când făceam această verificare copilul parcă mă strângea mai tare de braț.
Deja începusem să mă gândesc ce va face copilul meu fără tată. Cum va crește el? Gândul acesta îmi dădea noi puteri și mai înaintam câțiva metri.
Este curios cum în acele momente nu mă gândeam cu părere de rău la mine, că voi muri la numai 24 de ani. Mi-era milă numai de copilul meu.

"Doamne, îți mulțumesc, Doamne, că mi l-ai trimis pe omul ăsta să mă salveze." Numai asta era în capul meu și așteptam cuminte, amestecându-mi speranța cu teama, să ajungem odată la mal. Dar marea parcă înnebunise. Valurile păreau să meargă spre larg, nu spre plajă, nevoind să ne scape din mână.
"Doamne, te rog, nu mi-l lua și pe salvatorul meu, ca pe unchiul Lică. Nu vreau să mor, Doamne. Sunt numai un copil."

Simțeam că brațul drept, cel cu care înotam, nu mă mai ajută. Mai mult picioarele mă ajutau să ne menținem la suprafață. Eram la un pas să renunț.
Atunci a apărut din stânga mea un tânăr. Mai târziu mi-am dat seama că venise dinspre dig. Fără o vorbă l-a apucat pe copil de celălalt braț. Asta mi-a dat putere pentru încă vreo cinci minute de luptă cu valurile, timp în care mai câștigasem câțiva metri.
Îmi epuizasem și ultimele resurse, dar nu-mi venea să-i dau drumul de braț copilului și totuși, fizic, nu mai eram în stare să-l duc până la mal.
De după un val, la numai câțiva metri de noi, a apărut fratele meu.
Dumnezeu hotărâse că marea își primise ofranda pe ziua aceea.
Eliberat de povară am reușit să parcurg și ultimii metri de apă adâncă. Fratele meu și celălalt tânăr l-au dus pe copil până pe plajă. Eu am rămas în apă, până la brâu, privind ca la o altă lume.
Copilul căzuse în genunchi pe plajă și săruta nisipul, abia acum plângând cu adevărat și mulțumindu-i lui Dumnezeu.
Am alergat la copilul meu, l-am luat în brațe și am eliberat și eu lacrimile bucuriei de a-l mai putea ține încă în brațe.

Rareș aflase primul că se înecase cineva și mă căutase disperat. Urla ca un nebun, zicându-mi că mă țin de parașute în loc să am grijă de plajă. Era disperat, bietul de el.
L-am scos pe unchiul copilului abia după o oră. Deși salvarea îl aștepta pe mal, omul nu mai avea nicio șansă.
Nici eu nu am mai avut nicio șansă să rămân om. Pentru un cur de muiere.

3 iulie 2011