O gară mică, între munți. Clădirea e veche, bijuterie arhitectonică lăsată în paragină. La streșini, cuiburi. Izbânda vieții. Peronul e gol, iar cele două linii de cale ferată par luate dintr-un joc pentru copii. Și totuși, pe acolo, circulă, din când în când, trenuri. Și miros de tei înflorit.

Șeful de gară ține în mâini o vrabie rănită. Toată atenția lui se focalizează între cele două palme - așezate una dedesubtul, alta deasupra păsării – între care s-ar zice că s-a concentrat întreg universul.
“Și trenurile?”, întreabă femeia. Răspunde într-un târziu, cu gândul aiurea: “Trenurile… merg. Și când se defectează, are cine să le repare. Dar dacă pasărea aceasta nu va mai zbura…”
Într-o gară uitată, într-un spațiu-timp încremenit, un om se îngrijorează de-o aripă frântă a cărei neînzdrăvenire ar putea frânge un univers.

Femeia și bărbatul se îndepărtează, lăsându-l pe șeful de gară cu grijile lui. “Toți purtăm în noi o însângerare”, îi spune el, strângând-o la piept. “Doar că nu toți avem șansa ca cineva să ne mângâie rana cu palmele sale”.

Trenul pare venit din alt timp. Cei doi urcă. Singurii călători din gara dintre munți. Ce mare tristețe e-o gară mică între munți! Doar șeful de gară face din ea o lume. O lume în care zborul unei păsări e mai presus de mersul trenurilor.
Gândește la cei plecați. “Cum vă mai târâți dorurile dintr-o gară în alta! Măcar eu nu mai aștept nimic! Și, mai ales, pe nimeni. Și totuși, dacă reușesc să fac pasărea asta să zboare, poate cine știe…”