Acolo e un loc pe care mi-ar plăcea să-l revăd. Văzut de sus, semăna perfect cu o barcă. Iar casa, cu hornul ei nefiresc de înalt, ridicată dintr-un singur trunchi, acolo unde florile sălbatice și buruienile de tot soiul lăsau loc primilor copaci ai pădurii ce se întindea de jur împrejurul Văii, părea un catarg diform, fumegând în continuu, ca după un masacru fără supraviețuitori. Și, într-adevăr, nu supraviețuise nimeni acolo. Doar fumul care se ridica până devenea imposibil de distins de formele neverosimile ale norilor și bărbatul cu fața acoperită de cicatrice, fără o ureche și cu părul încă negru, dar despre care nimeni care îl cunoștea, nici măcar bătrânii cei mai înrăiți – unii dintre ei ciungi, sau cu răni pe care anii le închiseseră în piele și le adânciseră în amintire – nu ținea minte să-l fi văzut vreodată tânăr.

În dimineața hotărâtă încă dinainte de Rusalii, Raul se trezi din încordarea aceea care fusese orice numai somn nu, își alese un mâner alb, lung, și altul ceva mai gros, potrivit pentru mâna lui stângă, cu doar patru degete, prosoape în care să-și înfășoare brațele și pieptul pe sub cămașa cu pete gălbui-roșiatice, dar care nu-l trădase niciodată, îngenunche în fața icoanei Maicii Domnului și-și făcu repede trei cruci, cu gesturi nervoase, scurte, își potrivi o țigară în colțul gurii și ieși în soarele arzător care, din iunie și până spre mijlocul lui septembrie, transformă orașul într-un deșert locuit, în care doar scorpionii și câinii se târăsc de-a lungul zidurilor scunde, nepăstrătoare de umbră.
— Rom, spuse. Două sticle. Și așeză pe masă legătura de pânză.
Ciocniră și
— Nu te duce! Slăbănogul îl privea drept în ochi. Dacă vrei să mori, n-ai decât. Dar știi bine că asta nu-i răzbunare. Ai putea să te urci acolo, pe stânci, și noi să stăm frumos, să dăm paharele peste cap și să ne uităm cum îți împrăștii creierii pe malul apei.
Nu-i răspunse. Þi-e frică, gândea. Dar era un cuvânt pe care prefera să nu-l pronunțe.
— E abia nouă. Mai avem un ceas. Iar tu – și se uită, făcând o pauză, spre slăbănogul care continua să-l privească – poți să nu vii. Trei sunt de ajuns.
Ridică paharul. Un vânt neașteptat ridică fața de masă și marginea pânzei în care-și înfășurase pachetul.
— Dacă plouă – spuse – am să-l omor. Pe pământul ud are să alunece și am să-i tai gâtul ca la găini.
Băieții aprobară din cap, dar privind în podea, și doi dintre ei îngânară fără convingere: Ai să-l omori, Raul.
— Omul ăsta nu moare, se băgă iar Slăbănogul. Dacă plouă, te taie înainte s’apuci să faci trei pași.
— Beți. Ce dracu’? Vi s-au muiat și vouă genunchii? Am să-l omor azi; și începu să plouă cu stropi mărunți, de parcă apa ar fi vrut deja să spele sângele care avea să fie vărsat. Bătrânul n-are să mai prindă apusul soarelui.

În pustietatea lui din care nu ieșea decât de două ori pe an – de Crăciun, când mergea la biserica din oraș, și de Florii, primăvara, să schimbe blănuri de animal pe rachiu – bătrânul dădea mâncare la păsări, smulgea rădăcinile dintre straturile de leordă și-și rădea barba cu criceagul, de parcă ar fi uitat că-n curând avea să vină la el încă un tânăr, aducând cu dânsul trei bărbați pentru a veadea și-a povesti mai pe urmă cum el, Bătrânu’, la trimis după tat’su, în Ceruri.

— Haideți, le spuse. Ne ia juma’ de ceas să trecem pădurea, până în Vale. Tu ce te ridici, Slăbănogule? Mai bine să nu vii.
— Ba vin. Vreau să văd dacă ai măcar vână să mori ca tac’tu. N-a scos un cuvânt când Bătrânu’ i-a scos ficații cu mâna și i-a îndesat în gură: Na! Acu’ mai vorbește!, înainte să-și dea sufletul.
— Mă jur pe ce’am mai sfânt că dacă-i scot eu Bătrânului ficații, jumate ți-i îndes ție pe gât.
Se ridicară cu toții. Iar Slăbănogul, spre ceilalți:
— Pun rămășag că se milogește. Cine se prinde?
Mergeau tăcuți, în șir indian, călcând apăsat pe pământul încă uscat – deși continua să plouă – printre copacii drepți, care nu lăsau lumina să treacă.
—Nu, le spuse, pe când se apropiau. N’am de gând să mor azi. Tata n’are decât să mai aștepte.
Nu îndrăzniră să-l întrebe dacă se răzgândise, dar, cum continua să meargă, primul în rând și fără să-ntoarcă înapoi capul, merseră și ei înainte și tăcură până în Vale, unde intrară prin cealaltă parte și văzură casa Bătrânului, cu hornul ei nefiresc de înalt, dar tăcut și fără să scoată fum, și-și dădură seama că nu se răzgândise, că unul dintre ei doi – Raul sau Bătrânul – avea să moară în acea zi, și, în sinea lor, știau bine și cine, dar era prea târziu să-l mai poată opri, așa că nici nu mai încercară.

Îl găsiră total nepregătit, cu o găleată de apă în mână, zâmbind ușor încurcat, aproape jenat că uitase, jignitor de relaxat, dar deloc sfidător, Vă rog să m-așteptați, dacă tot ați venit, să isprăvim odată ce trebuie isprăvit, cu crestătura lui ca o gură strâmbă pe frunte și obrajii supți, dispăru în casă și, în timp ce nu-l mai puteau vedea, Raul scoase cele două mânere din bucata de pânză, le montă lamele lungi, atent ascuțite pe ambele părți cu doar o noapte înainte, își înfășură prosoapele pe brațe, iar ploaia îi uda părul și fața lipsită de orice expresie.
Un minut mai târziu se învârteau amândoi, cu brațele arcuite, ca într-o îmbrățișare fără atingeri, iar când Bătrânul întinse prima oară mâna, atât de rapid încât celorlalți li se păru că și-au imaginat, în timp ce clipiseră poate, Raul începu să șchiopăteze.
Slăbănogului îi scăpă un ajun..., dar își opri strigătul. Raul avea stânga întinsă, încercând să-l țină pe Bătrân la distanță. Era mult mai înalt și părea să-l împingă mereu în spate, în cercuri rapide, cu pași mărunți, prin noroiul alunecos și moale. Dar lama Bătrânului străluci de câteva ori foarte aproape de ochii lui uzi de la picăturile de ploaie care i se scurgeau din păr și de pe frunte. Căzu fără ca ceilalți să-și poată da seama dacă alunecase ori fusese rănit a doua oară, dar se ridică imediat și-și reluă dansul în cerc, cu mâinile înfășurate în prosoape.
Când căzu iar, și băltoaca în care nimerise începu să se coloreze în roșu, Slăbănogul îi strigă Bătrânului că mai bine termină odată ce’ați început, dar bărbatul cu crestătura pe frunte nu se mișcă.
— Nu pot să omor un om căzut la pământ. Poftește de fă’o cu mâna ta, dacă nu mai ai răbdare.
Raul se ridică într-o forțare însoțită de-un strigăt, dar în clipa următoare era iar în genunchi, cu brațele întinse și privirea tulbure, de parcă uitase unde era și pentru ce venise, că venise să moară. Iar Bătrânul, care știa că celălalt n-avea să se mai ridice, se întoarse spre Slăbănog și-i spuse că ia-l și roagă-te pentru el. A murit cum se cuvine, ca tatăl vostru, Dumnezeu să-l aibă în pază.
Intră în grădină și ridică găleata de apă lăsată la poartă, în dosul unor tufe de bucsău.