Abia de reuși să găsească acel loc. Era un loc special, undeva în spate la Continental. Dar pentru că toată parcarea era ocupată și singurul loc liber era sub o poartă veche, o intrare sub forma unei arcade cu arhivoltă, Max Heinzel hotărî să lase mașina acolo. Elemente decorative se regăseau pe arcul subînălțat al Porții turcești.

Odinioară această poartă făcea posibil accesul în curtea unui vechi han, construit pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Olanele erau dispuse de o parte și de alta a intrării și acopereau cornișa profilată. În zid se afla câte o pereche de pilaștri în stil ionic. Pe acoperișul situat pe axul arcadei se găseau cinci stâlpi. Heinzel coborî din mașină, ținând o sticlă de apă în mână. Se împiedică și cazu, tocmai când dădu să pășească pe sub Poarta hanului turcesc. Simpla prezență a lui Heinzel se transformă deodată într-un fapt existențial. Nevoia de transgregare a propriei ființe deveni mai mult decât vizibilă cu ochii minții. Această nevoie uneori poate excede sfera omenescului și a intenționalității. Ceea ce urmează a i se revela lui Max Heinzel indică o sursă a semnificării, improprie voinței omenești. Căzând, acesta avu un vis în care propria persoană îi apăru într-un mod ciudat. El părea a fi un alt el purtând un alt nume, în vis recunoscându-se pe sine dar simțind diferit realitatea, trăind un altfel de timp personal.

Își aminti, era Hadzar. Pregătindu-se pentru primirea în rândul celor inițiați, trebuia să aducă apă Mai-Marelui. Cu atenție sporită ținea în mână paharul cu apă, trecând printre invitații prezenți. Îi întinse apa. Gesticulând Mai-Marele îi răsturnă paharul care, căzând, se sparse. În acea clipă Hadzar se simți purtat prin văzduh de un duh, peste munți, pe deasupra apelor, peste timp…

Se trezi în fața unei ape imense. Se întoarse cu spatele la aceasta, zărind o cetate necunoscută. Se hotărî să-și poarte pașii în direcția respectivă. Văzu un han și, flămând fiind, intră tocmai pe Ulița de lângă Mal. Mâncă și, dând să-și caute banii pentru ca să plătească, nu găsi niciun ban. Încurcat îi povesti hangiului necazul său. Izbucnind în râs acesta îi spuse:

- Dar aici nu se plătește! Nu trebuie decât să rostești următoarele cuvinte: “Hysim-allah ah-Irhman ar-Rrahmin Hayddar”, și gata!

- “Hysim-allah ah-Irhman ar-Rrahmin Hayddar”? Atât?

- Doar atât! Hadzar mai ceru o cafea iar ca plată de schimb trebui doar să pronunțe cuvintele deja învățate.

- Nu ești de pe aici, după cum îmi dau preabine seama. Nu ești obișnuit cu obiceiurile noastre, zise hangiul.

- Nu, chiar azi am sosit pe meleagurile astea și nu cunosc obiceiurile.

- Și nu ai unde locui, așa este?

- Nu, nu am unde locui.

- Am o cameră deasupra, la mansardă. Este liberă și are vederea îndreptată spre această curte interioară unde suntem noi acum. Ai putea locui acolo pentru cât timp vrei tu, te pot găzdui.

Hadzar îi mulțumi iar hangiul continuă:

- Dacă vrei să vezi la noapte ceva interesant, pune lumânarea aprinsă în dreptul ferestrei și privește! Vor veni cele mai frumoase femei la această fântână care se află chiar aici unde suntem noi acum. Pentru ca să-și umple ulcioarele cu apă. Iar tu le-ai putea privi…

Hadzar făcu asemenea cum îl învățase hangiul și când veni noaptea aprinse o lumânare și o puse în dreptul ferestrei. Aruncându-și privirea dincolo de aceasta, văzu niște femei.Acestea veneau dinspre Ulița de lângă Mal și-și umpleau ulcioarele cu apă, apoi ieșeau pe sub Poarta hanului. Fu fermecat de un chip frumos și se îndrăgosti imediat. Hadzar nu-și mai găsi somnul până dimineață, când îi vorbi hangiului despre femeie. Acesta, auzind cele spuse, îl învață:

- La noapte, când vor veni din nou, tu să te duci cu lumânarea aprinsă și să i-o dăruiești acelei femei. De o va primi, te va accepta.

În seara următoare scena se repetă. Hadzar îi dădu femeii frumoase lumânarea aprinsă iar aceasta o primi zâmbindu-i. Apoi plecă în tăcere.
A doua zi fu chemat la judecător. Purtă cu el o discuție astfel:
- Înțeleg că dorești să te însori cu fiica mea. Hadzar încuviință, dând din cap, temător că gestul său din noapte trecută fusese totuși nesăbuit.

- Înainte să te însori cu această femeie, trebuie să cunoști cele trei Legi ale acestei cetăți. Îți amintești, ai venit pe Ulița dinspre Mal și, ajungând la acest han ai fost bine primit. Întâi de toate, să ții minte: să nu furi, să nu minți și, în cele din urmă, să nu dorești o altă femeie decât cea pe care o vei lua acum. Deasemenea, trebuie să respecți cei cinci “Stâlpi ai Credinței”, care sunt: Salat, cultul rugăciunii canonice, ce comportă cinci prosternări zilnice. Zakat, pomana legiuită. Șawm, care desemnează postul din zori si până în amurg în luna Ramadan. Hagg, care este pelerinajul. Și Sahadat, adică repetarea acestei formule: “Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah, care este omniprezent, și Mahomed este trimisul său”. Ești deacord?

- Deacord!, zise Hadzar, care găsi legile si stâlpii de credință destul de simplu de împlinit. Cei doi facură nunta.

Timpul trecu, Hadzar reuși să încalce rând pe rând toate cele trei Legi, nerespectand nici stâlpii credinței acelei cetăți. Părăsit de soție, nemaifiind iertat și a treia oară, este luat cu forța de doi oameni voinici și dus la marginea acelei ape imense, exact la locul unde se trezise cu mulți ani în urmă. Cu spatele la cetate, cei doi îi făcură vânt și-l aruncară în apă.

Hadzar se simți zburând pentru câteva clipe, poate un timp nedeterminat, apoi se trezi în fața Mai-Marelui, care i se adresă:

- Zici că ești vrednic și vrei să accezi la o treaptă superioară dar tu nici măcar nu poți să-mi aduci un pahar cu apă?! Totul se acoperi cu uitare.

Neînțelegând preabine ce i se întâmpla, nefiind ajuns la o adevărată cunoaștere despre sine, acum suporta un fel de inadecvare la lume, având parte de o experiență aparte, decisivă în ceea ce îl privește. Privirea îi deveni liberă, ca și când s-ar fi orientat către cele mai presus de ființă, dorința sa identificându-se perfect cu subiectul dorit. In clipa aceea Max Heinzel se trezi pe un țărm, cuprins de o pustietate și o tristețe înfricoșătoare, gândind la sfârșitul iubirii lui. Privi înspre Rennee, cea care se pregătea să intre în apă. O privi îndepărtându-se de mal, și gândi: “Dacă vreodată m-ai părăsi, aș lăsa să se topească în propriul meu sânge otrava unei singurătăți și a unei penitențe impuse pentru tot restul veșniciei. Aș trăi o pustietate imensă în care aș lăsa să se zbată de moarte crivățul, făcând gerul să țipe într-un pustiu al imensității, în tăcerea sufletului meu…”.

Dâre argintii curgeau fin printre dunele miniaturale de nisip, amprentate de tălpile picioarelor ce-și grăbeau mersul pentru a ajunge cât mai repede la apă. Nisipul frigea al naibii de rău. Reflexele verzi-albăstrui ale valurilor îi răcori imediat pielea strălucitoare. Îi mângâiară picioarele, apoi fesele, cu fermitate îmbrățișându-i sânii, bărbia și buzele pline. Rennee se întinse într-o alunecare lină, înotând printre undele ce se tranformară dintr-o dată în valuri mari, produse de o ambarcațiune.

Livvenetta22 Gl se retrăgea la mal, lângă o alta de dimensiuni mai mici și lângă alte câteva bărci de lemn. Mai sus, pe mal, cam la cincizeci de metri de Bac veneau și plecau căruțe, trase de câte un cal și având un mânz liber pe lângă ele. Cărau două butoaie mari de lemn ce urmau să fie umplute cu apă din Dunăre. Își trăgeau căruța direct în Dunăre și, după ce umpleau cu apă butoaiele, își spălau calul în apă, țesălându-l cu o perie. Pe malul superior, în sălbăticie, pășteau iarba, de pe lângă o baltă formată din revărsarea Dunării, zece cai adulți și trei mânji. Soarele își înfingea razele la fiecare răsărit și apus al zilei în malul susținut timid de un rând de copaci. Sau în jumătățile lor de rădăcini scoase la suprafață de fiecare val nescris, pulsând sistematic și mușcând barbar din țărm, mutând nisipul ușor, încolo și încoace.

Nisipul era plin de vinișoarele rădăcinilor scoase la suprafață, asemenea inconștientului marcat de istoria subiectivă, prin urme ivindu-se inevitabil adevărul cenzurat, acel spațiu alb la umbra căruia cei doi își aranjaseră un culcuș perfect, direct pe plajă sub un copac, unde așteptau dezvăluirile esenței iubirii. Max Heinzl rămăsese singur în așteptarea celei care înota. Dincolo de Dunăre se zărea vegetația de un verde aprins a sălciilor ce-și plineau orizontul până în faleza superioară. Abia de se zăreau cele mai înalte clădiri, de la Vega Hotel și mai sus înspre Turn, și scările ce coborau către plajă sau bacurile ce traversau Dunărea ocolindu-se…

Max înotă până la ea. Continuară amândoi sariturile de pe vas direct în Dunăre. Repetară asta de câteva ori și, obosiți, se retraseră la tribordul navei, aruncându-se într-o îmbrățișare lungă, atemporală. El aștepta, liniștit și mut, ca ea să-și reverse peste el magia ritualurilor absolute, în toată cuprinderea tainică a acelei clipe negrăit de frumoase. Rennee era o panteră aprigă prădând un zeu, devorându-l sub privirile mute de uimire ale universului pentru ca să-l conțină integral și definitiv, să-l asume, să-l trăiască, să-l respire și să se umple de el… Până când nimic nu va mai fi și totul va rămâne ca tremurarea unui gând într-o amintire târzie, nespusă nimănui. Sub strigătele pescărușilor disperați, ca și altădată, o stea se veșteji pe Cer.

În depărtări flacăra iubirii se stinse încet, într-un templu unde nimeni nu mai îndrăzni să intre, într-un târziu disipat de orice unire primordială, într-o spulberare de ceață unde rădăcinile iubirii se împăienjeniră. Și, nemaiștiind a vedea, ochii coborâră în inimă cu sălbăticia singurei clipe trăită în veșnicie. Cu privirea cu care poți cuprinde înțelepciunea țărmului, cu aceea poți aduce în suflet Poarta timpului, care ți oferă deschizându-se, asemenea unei acolade, care te primește să stai de veghe drept felinar în nemărginire, orizont curgător și izvor tocit pe alocuri de albul dantelat al valurilor Dunării.

Max Heinzel se ridică de jos, se scutură și nu-și mai continuă drumul, întorcându-se la mașina parcată sub Poarta hanului turcesc. Nu-și mai aminti nici de Ulița de lângă mal, nici de Hadzar, nici de Rennee… Era doar el.