Larisa de Pàscani stăpânește două arte: aceea de a pune întrebări și pe aceea a spălatului. Pe amandoua le-a adus de departe cu ea în praful Bucureștilor. Astfel, ea, prin tocuri, păr și unghii devine un suvenir „magnet” – „magnet” fiind unul dintre cuvintele ei preferate!

Pe Larisa o mistuie tot timpul o singură întrebare: de unde ar putea veni cărțile pe al căror cotor să stea scris cu litere de aur (mai lungi decât unghiile ei) numele ei întreg „Larisa Xenia de Pàscani”?:

– Dragă, tu câte cărți ai?, că io am una, a mea, mi-a dat-o tata, și încă una de la Dănuț, care stă la mine de când l-au dat ai lui afară și nu și-a găsit nimic sub 300 (de euro) și... a zis că mi-o dă mie, ei, un fleac a fost s-o treacă pe numele meu, da... Dănuțul ăsta e o mină de aur!

Așa vorbește Larisa. Continuu. Cu o mână își trece părul de pe o parte pe alta și înapoi, cu cealaltă fumează, tot continuu.

„Oamenii au păr ca să arate că sunt”, dacă îl au; iar dacă nu, „atunci trebuie să aibă încă cel puțin alte două calități”, așa hotărâse Larisa. Ea hotărăște, oricum, totul. Hotărăște unde stau Dănuții ei, unde stau Dănuții mei, unde stau eu, când mâncăm și mai ales cine plătește.
– Părul meu este un fel de „magnet”... zice Larisa. Vai fată, nimic nu știi, nu-l mai purta așa băț, strâns, că la ei le place altufel, zice ea dând fumul, din simpatie, către cea, ori cel cu care tocmai vorbește.

Eu nu știu cine sunt cei „la care le place” și nici ce și cum, fiindcă nu cred că am urmărit-o vreodată până la capăt în discursurile ei. Părul meu e al meu, așa, strâns. E una dintre puținele hotărâri pe care nu le-au putut anula nici părinții mei, nici profesorii, nici Dănuții, nici Larisa.
Dar, astăzi, ca prin minune, sorbeam fiecare cuvânt de pe buzele-i perfect creionate.
De unde această pornire să mă uit la ea, la mâini, la gesturi, să îi ascult fiecare cuvânt și să o urmăresc în „dezvoltarea ideilor”? Poate oboseala, ori gustul plictiselii. Da, începea să se apropie ca mucegaiul și de viața mea gustul plictiselii, poate de aceea Larisa acum stăpânea discuțiile și relația, a mea și a Dănuțului meu, da, până și el era tot un Dănuț, așa zicea Larisa.

Era plină de idei, pe care ni le arunca de la acel un metru-optzeci al ei. I-am tot spus să și le păstreze „ideile ei”; numai că ea nu asculta nici „de”, nici „pe” cineva. Toți eram „niște nimeni”!
Pe scurt, brandul ei e: „am venit la București, vreau să fiu cea mai frumoasă și cea mai iubită; eu sunt Albă ca Zăpada”... șoptea uneori, chițăind prin fumul țigărilor subțiri, „de domnișoare”, cum ar fi spus bunica mea.
– N-am timp dragă, n-am, păi ce, io sunt ca voi, să... toată ziua bună-ziua să conspectez cărți citite? De ce vă pierdeți vremea, nu știu! Dă-i lu' Dănuțu un telefon și basta! Hai că mergem diseară la „Lucky”!

Așa vorbește, continuu, ca un vapor cu zbaturi ce bat apa, zi de zi, cu scurte pauze: pauza de somn și pauzele pentru trasul din țigară.

Dar azi era altfel, parcă era un copil căruia i s-au promis toate globurile de prin toți pomii de Crăciun și încă ceva pe deasupra. Da, Larisa colecționase promisiuni, și, da, avusese cine să i le dea.
– Ete na, dragă, de ce să n-am dreptul, ba am drepturi, că d-aia am venit la București. Tu, nu știu de ce te-ai născut aici, că n-ai de nici unele, îmi tot zicea Larisa în loc de bună-dimineața. Și unde mai pui că locuia la mine în casă, uneori cu zilele și nopțile, că... „vai dragă, noi te iubim, nu vezi, cum să te lăsăm singură cu toate aceste bunătăți?”, adormind înainte să-și finalizeze bucuroasele propoziții în graiul moale moldovenesc. Adormea în marele pat, între pernele multe și moi, între Dănuțul meu și perna mândră a mamei.

Larisa dorea să intre în „Uniune”. Cred că asta o alina de ceva vreme. I se spusese că va avea și mai mult succes la viața liberă a capitalei, la mersul cu mașini decapotabile. Da, când va fi în „Uniune” va putea să-și sufle fumul în direcția celor care scriu, mă gândeam.

De fapt ea nu știa ce este „o uniune”, probabil că se referea la aceea a scriitorilor. Larisa era însă înscrisă în cluburi, pe care le numea „biblioteci” în conversațiile-i scurte telefonice cu părinții. Au primit-o și în clubul de golf și alt-undeva, unde avea un fel de vad, de unde venea mereu cu câte un Dănuț acasă – așa le spunea ea bărbaților care, printr-un miracol, se transformau în prezența ei, în Dănuții ei, ea rămânând mereu aceeași, numai ei transformându-se vizibil, uitând cât e ceasul, unde locuiesc, câți ani au...


– Dar pe domnul Iohan nu îl cheamă Dănuț, i-am spus.

– N-are nimic, pentru mine e Dănuț, să se poarte ca un Dănuț, tandru, tandru, tandru și poate îi spun într-o zi domnule Iohan... spune-i tu dacă vrei pe nume... numele nu contează, contează cum miroși, cum îți cade părul peste guler... nimic nu știi...; și iar mâinile Larisei s-au pus în poziție de start: fumat și aranjat șuvițe.
-va urma -