agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-07-18 | |
Miniștri sunt tot oameni, ca și noi, cei obișnuiți, îmi zisese Nimeni, deunăzi când, neavând preocupări mai acătării, am pus împreună de o pălăvrăgeală meritorie, adică nu lipsită de oareșce rost, tocmai în toiul secerișului și al dezastrului natural, provocat de prima sesiune de bacalaureat din acest an și în urma căreia s-au înregistrat atât pagube materiale, cât și umane, cu prăbușiri de școli, pierderi în rândurile elevilor și ale profesorilor, unii picați, alții arestați.
Ziarele și-au epuizat rezervele de tonere la imprimante, iar televiziunile rezervele de hârtie igienică la toalete, din pricina mulțimilor de nechemați la emisiunile pe tema bacului. „ Bac dezastruos!”, „Bilanț dezastruos!”, „Rezultate de 45%”, titrau ziarele cu litere de-o șchioapă. - Examenul de bac din vara acestui an, zice înțeleptul de Nimeni, a fost unul de însemnat elevi, așa cum sunt însemnați vițeii cu fier înroșit, numai că acum însemnarea s-a făcut cu ștampila de prost aplicată pe frunte, nu pe șold, ca în cazul vițeilor... - Comparația mi se pare cam forțată, zic eu cu bunăvoință, elevii n-au nicio vină. - Hei, acuma și tu, mă refeream la aceia care nu învață nici să-i pici cu ceară, la cei proști. Că, după cum se știe, lumea lor e împărțită în „inteligenți din greșeală” și proști, care conviețuiesc în bună pace... - Ești cam dur, frățioare! îi răspund eu, provocator. - Trebuia o linie de demarcație... - Clar-obscură, îl șicanez eu cu râs răutăcios. - Trebuia trasată o mejdină, insistă Nimeni, între ogorul însămânțat cu „inteligență” și cel însămânțat cu „prostie”. După ce, pe canalele televiziunilor se scurseră apele pluviale și murdare ale ministerului responsabil de marele eșec, însoțite de tunetele și fulgerele opoziției, iar ziarele lor de învelit gogoși pieriră în focul dogoritor al verii, domnul ministru cel nou al Educației se retrase în colțul său de rai din munții Retezat, pentru a-și oxigena creierul stresat. Răsturnat în hamac și din plin relaxat de exercițiile yoga, axate pe respirația controlată și alternativă, când pe o nară când pe alta, se gândea la reacțiile zgomotoase și neavenite din partea societății civile și a oamenilor de rând, afectați sau nu de reforma pornită de el în învățământ. „ Dacă cineva vrea să distrugă o țară, îi distruge armata, învățământul și sistemul sanitar”, vărsau otravă condeierii bine hrăniți ai mogulilor de presă, făcându-se că nu văd beteșugurile sistemului de învățământ românesc, ca fiind „ineficient, irelevant, inechitabil și de proastă calitate”. „Asta e părerea mea și nimeni nu mi-o poate schimba!”, declarase domnul ministru. „ Eu mi-am făcut studiile în Univers, departe de primitivismul de pe Terra și la distanță de milioane de ani-lumină de România, prin urmare eu „văd” lucrurile. Iar acum când, în sfârșit, deschidem calea, unii au sărit ca arși și au aruncat cu pietre”, mai declarase el în fața microfoanelor și reportofoanelor. Ce știu oamenii e că domnul ministru al Educației s-a născut pe aceste meleaguri și că și-a făcut studiile primare și liceale în țară, însă ce nu știu ei e faptul că, într-o dimineață frumoasă, scăldată în rouă, tânărul de atunci a fost răpit de extratereștri și dus cu o strachină zburătoare într-un loc numai de ei știut. Acolo l-au instruit, l-au școlit, cum s-ar spune, l-au inițiat în tainele Universului și a rostului vieții pe pământ, l-au făcut, adicătelea, omul lor, și l-au trimis înapoi acasă, cu misie, încărcat cu un recipient de diplome, care să ateste masterate și doctorate de înalt prestigiu și la vorbitor cu cinci limbi străine - engleza, franceza, germana, japoneza și păsăreasca, iar din preasuficiență, plafonat la limba română. Însă, ciudații răpitori constataseră, desigur, că omul nu era ieșit din comun la capitolul inteligență nativă și pe acest lucru mizau în tentativa lor de a manipula pământenii. Mai mult, i-au provocat sindromul prostiei, „nu știe că știe”, cu alte cuvinte, chiar dacă el știa câte ceva despre lucrurile de pe pământ și despre lumea în care se născuse și crescuse, era vitregit de rodul cunoașterii sale. Adică, să vadă dar fără să se vadă pe sine. Domnul ministru al Educației, care, în sine, își renega originea și trăia cu gândul și fapta ancorate în trecutul său extraterestru, rareori revenea cu picioarele pe pământ și, când se întâmpla aceasta, își rememora, secvențial numai, scene din umbrita sa copilărie. Spun umbrită, referindu-mă la sentimentul de inferioritate, infiltrat în sufletul său încă de pe atunci, prin aportul vrut și nevrut al colegilor și profesorilor, picătură cu picătură, precum perfuzia în vena unui bolnav fără speranță. Încă de atunci trăia cu sentimentul inferiorității de care cu greu scăpase în scurtul său exil extraterestru, dar care îl bântuia deseori aici, pe Pământ, împreună cu percepția slabei sale înzestrări intelectuale, pusă în balanță cu a altora. Și acum, peste ani, încă îi mai răsunau în pâlnia urechilor urletele de amenințare ale profesoarei de limba română: „Mă, te iau de tur și dau cu tine pe fereastră!”, „Mă, te trimit la mama dracu’, de nu stai cuminte în bancă!” De atunci a rămas cu teama de a nu face greșeli gramaticale și, în ciuda grijii exagerate de a nu greși, în momente de stres chiar le făcea; numai așa se explică întâmplarea că, în Curriculum Vitae, a scris „servici” în loc de „serviciu”, cum ar fi fost corect: "A fost o scăpare, s-a justificat domnul ministru. Și eu mă enervez când văd tot felul de analfabeți pe la televizor care folosesc predicatul la singular când subiectul e multiplu"... - Să-ți spun o glumă, îmi zice Nimeni. Cică, după ce dă bacul și vine acasă, iar mama sa o ceartă că n-a făcut bine la examenul de limba română, fiica îi dă replica: Lasă că nici doamna nu știe atâta română cât vrea să pară! De unde știi? întreabă mama. Păi o corectează mereu ministrul Educației la televizor: nu se spune clasa întâi, ci clasa întâia, nu se spune problemele sunt, ci problemele este..., răspunde fiica. Ce zici? Ha, ha, ha... Se tot balansa în hamacul spânzurat între doi copaci, special răsădiți acolo, și imaginile de pe vremea când era elev îi reveneau obsedant în fața ochilor... Era prin clasa a opta când grupul băieților din clasă s-au încârdășit să-i scrie un bilet de dragoste celei mai drăguțe dintre fete. „Ești o tipă mișto, ce te-aș mai ...” Și pentru a nu lăsa amprenta scrisului pe bilet, au caligrafiat cu toții, fiecare câte un cuvânt. Bineînțeles că s-a aflat imediat. Dirigintele i-a aliniat pe vinovați pe un singur rând în cancelarie și i-a pus să-și indice cu mâna proprie cuvântul scris de el. Ghinion sau nu, cert era că el scrisese cuvântul subânțeles... - Tu ai scris cel mai periculos cuvânt!, a fost concluzia dirigentelui. - Nu a fost ideea mea biletul. - Poate că n-a fost ideea ta, dar tu ai fost cel mai periculos. Du-te afară și rupe o nuia din pom, i s-a adresat apoi vătafului clasei, un puștan spuzat cu pistrui pe față, care a dus sârguincios ordinul la îndeplinire. Puși să-și tragă nuiele la palmă unul altuia, vinovații s-au bătut reciproc până la sângerare, încât, a doua zi, cu toții au venit la școală bandajați la mână. - Măgarilor! Marș, să nu vă mai văd! Tu mai rămâi, i se adresase apoi celui care avea să ajungă ministru al Educației, apoi cu dispreț și milă: ține minte, dobitocule, prostia există în om, respectiv acolo, în tine, ea nu poate fi nici investigată și nici tratată...Afară!... - Felicitări, domnule ministru!, îi zisese, pe culoarul clădirii ce adăpostea ministerul, una din admiratoarele sale, referitor la recentele măsuri de la bacalaureat și, mândru de funcția sa de ministru, simțise cum se înalță la propriu pe picioare, ca și când i s-ar fi scurtat cu o jumătate de metru pantalonii. Îi plăcea nespus de mult când oamenii i se adresau cu „domnule ministru”. Felicitări pentru curaj!, îi mai zisese doamna aceea frumoasă și bine intenționată, acesta este nivelul actual al absolvenților de liceu. - Desigur, stimată doamnă! Am încercat să pun ordine în haosul existent. Ce făceam? Încurajam, în continuare, furtișagul? Îi lăsam pe elevi să copieze? Le dădeam diplome agramaților? Premiam prostia și incultura? Le dădeam absolvenților, ca până acum, „biletul vacii”? Eu zic, stimată doamnă, că nu mai putem decerna diplome pentru fapte de hoție la bacalaureat! Nu mai putem tolera profesori care bat cu nuiaua la palmă! Nu mai putem ține în sistem profesoare care urlă și amenință elevi! Căci o școală cu profesori proști este un autobuz școlar cu defecțiuni la direcție!... De când cu numirea sa în funcția de ministru al Educației, devenise subiect de batjocură, ceea ce-i răscolea abitir amintirile neplăcute, care începuseră să-i pârjolească mintea: - Uite-l pe ăla, și-a făcut studiile „la distanță”, îl arătau cu degetul oamenii, porniți împotriva sa. - La distanță de carte! hohoteau alții. ... - N-ai ce să-i faci, e prost! ziceau despre el, cândva, profesorii, privindu-i cu îngăduință lipsa lui de preocupare la învățătură... ... „Nu uita că cel mai de temut dușman al tău este prostul, dar poate fi și prietenul tău dacă-i dai iluzia că și-a atins scopurile”, așternea mare pe tablă profesorul de matematică, la începutul fiecărei ore, sau, „Două lucruri sunt infinite: universul și prostia umană; dar despre primul nu sunt sigur!”- Einstein... ... Îi năvăliră în fața ochilor nenumărate scene de pe când era licean și când, la teze, își chinuia ochii numai în jos, pe fițuici, încât orice profesor își dădea seama ce făcea el acolo, dar se prefăceau că nu-l văd, că el copia pe rupte, prin metodele clasice, foaia pe caiet, fițuica sub mânecă, în buzunare armonică, hieroglife desenate în podul palmei... - La noi, prostia și hoția predomină, îmi zice cu amărăciune Nimeni. De aceea, prostia stă cocoțată pe sine, la loc de vârf. Numai el știe, numai el gândește la binele poporului, numai el are soluții. Cum?! Nimeni nu se întreabă de ce ăștia, împănați cu titluri și doctorate, în loc să se ducă la corporații mari, prospere, pe posturi bine plătite, se luptă, pe viață și pe moarte, pentru a intra în Guvern, pe o leafă de bugetar! Apăi, logic, e de furat, nene, la guvernare! Visul său dintotdeauna a fost să se răzbune. În tot acest timp, domnul ministru al Educației a trăit cu sentimentul răzbunării, dosit în cea mai intimă cută a subconștientului. În toți anii petrecuți în Univers și apoi, revenit spre dobândire de glorie personală pe plaiuri mioritice, tot ce a făcut, pupat mâna la doamne și dosuri la domni, în politica mare, a fost numai și numai în sensul pedepsirii celor care, cândva, i-au pricinuit mult rău. Sănătos la trup și cu grijă la purtare, noul ministru al Educației a răsuflat mulțumit când a realizat că mult așteptata zi a răzbunării a sosit și s-a tot gândit cum să o facă. Ideea i-a încolțit atunci când un cunoscut om de afaceri și cotizant la partid, distribuitor de tehnică de urmărire și supraveghere, i-a propus o afacere cu camere video. După un timp, răgaz în care ideea s-a rumenit bine, el și-a frecat bucuros mâinile, cu satisfacția diavolească a omului însetat de răzbunare. Afacerea în sine, bănoasă!, dă bine la imagine: bacalaureat corect, transparent, reformare de sistem și, în sfârșit, răzbunare! Că, mulți căzuți la bac înseamnă puțini înscriși la facultăți, mai înseamnă facultăți particulare autodesființate, iar studenți la stat puțini înseamnă ore mai puține la profesori și, implicit, salarii mai mici, deci bani mai puțini de la buget! Așa gândea domnul ministru al Educației până să apară reacții la partid: „Ce faci, domne, ne sinucizi?” îl apostrofează unul împiedicat și la vorbă și la mers. „Nu-ți dai seama că toți ăștia cu familiile și cu neamurile lor nu ne vor mai vota? Alegerile bat la ușă!”, îl bate altul pe umăr la modul familiar, stropind pe cei din jur în timp ce vorbea. „Ce ne facem, ne pierdem chiar și din membrii noștri cu odrasle picate la bac, ba chiar pe unii sponsori, se arată îngrijorat președintele organizației de sector, al cărei membru era ministrul, ne pierdem posibilele viitoare cadre așa ca dumneata, de care, chiar proști fiind, partidul are nevoie”? Însuși președintele partidului și actual premier i-a încurajat pe elevii care nu au trecut bacalaureatul povestind cum el însuși a picat primul examen la facultate, iar în anul următor, harnic și îndemânatic din fire, a lucrat la CAP, într-un sat vecin, la cosit și chiar la cărat de baloți, adăugând, pentru cei care au picat bacul: „Nu este sfârșitul lumii!” Toată lumea caută vinovați. Unii susțin că elevii sunt vinovați, alții că profesorii, iar alții că părinții ori toți la un loc, incluzându-l aici și pe el, ministrul. - Tu, cine crezi că e di vină?, mă întreabă, șăgalnic, Nimeni. - Se știe doar?! Doamna Elena e divină..., îi intru eu în joc. - Neică, ea îi la turism, acolo po’ să hie di vină, la bacalaureat ar tre’ să hie unu’ întunecat la minte și luminat la trup! - Auzi, mă întreb ca prostul, păi dacă primul- ministru a muncit la CAP, de ce n-o fi rămas la coasă, că avea acum o pensie destul de grasă?!, zice, la o șuetă, unul aflat la pensie și responsabil în cartier cu timpul pierdut. - Păi, a învățat carte, n-a spusără omu’ așa?, zice altul cu o sacoșă de rafie în mînă, trimis de nevastă după chilipiruri. - Taci, mă! Că după cum vorbești, sigur ți-a plăcut cartea!!! îl pune la punct pe acesta alt pensionar, un fost activist la județeana de partid... Ca elevi, mergeam la cules de spice, ne duceam la muncă la CAP, în vacanțe, căram saci cu grâu la camion de ne deșelam, să facem un ban de buzunar, da’ a fost și educativ pentru noi. Acu’ sunt copii de bani gata, ăștia nu muncesc și nu fac nici carte, zice el, oftând, dar îmbătat de vorbele-i mărețe. - Ai dreptate, domne, până acuma se cerea ca toată lumea să aibă liceu. Acum toți are facultăți și nimic nu știu... Ce vremuri!, conchide altul. Amintiri neplăcute, frustrante, răbufnind de-a valma din subconștient îl fac pe domnul ministru al Educației să fugă din calea realității și să se adâncească în hamac, în somnul cel binefăcător, cu senzație de răcoare la frunte, plăsmuitor de idei de măreție și împlinire, când el se reinventa mereu și când se vedea, pe rând, premier, șef de stat, stăpân a tot ceea ce se vede și a tot ce mai poate exista, fără să împartă Puterea cu nimeni și, în acest fel, să poată schimba lumea după clișeul minții lui, creând un Univers al Binelui și al Echilibrului. Și așa atinse starea de fericire, în deplinătatea ei, căci "Fericiți fi-vor cei săraci cu Duhul!"... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate