De după gardul scund, din tablă inoxidabilă, ce închidea spre câmp rampa, Teofil ieși în grabă, împiedicându-se de o sticlă goală de bere și prăbușindu-se cât era de lung pe cimentul plin de pietricele, apoi se ridică fără să-și mai șteargă sângele ce-i curgea dintr-un colț al gurii și o luă la sănătoasa, traversând strada și trecând apoi fără să se uite în dreapta sau în stânga liniile de cale ferată, oprindu-se abia în momentul în care pătrunse în lizieră și ajunse lângă groapa de motorină săpată de frații săi mai mari cu vreo doi ani în urmă. Când îl zări, unul dintre cei trei copii care stăteau în spatele unui morman de pământ, sări în picioare și venind spre el îl apucă de mână, apoi, așezându-l pe un bolovan, îl întrebă cu o voce spartă, străduindu-se să zâmbească:
– De data asta ce ți-au mai dat să mănânci? Sticlă pisată?
– Nu, chiorule, care ești tu chior și care m-ai pus să mă iau după ăștia ca să mă prindă și să mă omoare în bătaie, îi răspunse Teofil întinzându-și cu dosul palmei stângi sângele de pe bărbie pe toată fața și căznindu-se să respire, trăgând cu nesaț aer îi plămânii săi atrofiați, nu mi-au mai dat de mâncare și asta pentru că nu mai erau în grădină să fumeze, erau pe câmp, dincolo de țevi, i-am văzut cum alergau unu' după altu' cărând niște plase de rafie bombate într-o parte și așa de grele încât de abia puteau să le ducă, da' nu știu ce avea în ele că au luat-o prin porumb, spre casa lu' Bejan și numa' unu' din ei a rămas în urmă, cred că era Petre, da' n-am apucat să-l văd prea bine pentru că nu mai mergea ca tot omu' în picioare, ci sălta așa, ca vrabia, cred că îi intrase o șipcă în talpă, sau ceva, nu știu, că atunci când am vrut să mă iau după el un militar a apărut pe gardul combinatului și a strigat stai să trag, iar eu nu știam la cine strigă ca disperatul, da' când m-am uitat la el mi-am dat seama că n-are cum să tragă pentru că avea amândouă mâinile pe sârma ghimpată, sau putea să tragă dacă mai avea vreo mână liberă, da' eu până acum n-am mai văzut oameni cu trei mâini așa că nu m-am gândit atunci-șa că o să tragă, dar când și-a luat mâinile de acolo și a căzut pe partea ailaltă mi-am zis că ar putea, însă că n-o s-o facă pentru că n-avea cum să mă vadă de acolo de unde era, asta doar dacă există oameni care să vadă prin beton, iar până acum eu n-am mai văzut oameni care să vadă prin beton, așa că n-am crezut nici de data asta că o să tragă, deși striga în continuare, doar că mai înfundat, de parcă s-ar fi aflat la cine știe ce depărtare, dar era tot acolo, știam că era tot acolo și că ar fi trebuit să se cațere înapoi pe gard ca să mă vadă și să tragă, doar că după ce se cățăra avea să fie iar ca la început, adică cu mâinile pe sârma ghimpată și n-ar mai fi putut să tragă, asta doar dacă mai avea o mână, dar eu n-am mai văzut oameni cu trei mâini...
– Am înțeles, boule, de prima dată că n-avea cum, că doar nu era extraterestru ca tine, pe lumea asta doar tu ești extraterestru, așa că zi-ne ce s-a întâmplat în continuare dacă nu vrei să te aruncăm în groapă și să te lăsăm acolo toată noaptea, să vezi și tu cum e să stai toată noaptea acolo, să țârâie greierii, iar rădăcinile salcâmului să se prefacă în brațe, să se încolocească după gâtul tău și să te sugrume, îl întrerupse Nău, înghiontindu-l cu un băț noduros și frecându-și mâna stângă de picior, căznindu-se să mătrășească din lumea asta un țânțar de baltă ce-i dădea târcoale.
– Nu vreau în groapă, Timoteie, dacă îl lași să mă bage în groapă te spun lu' tata să te bată cu cureaua aia de și-a cumpărat-o săptămâna trecută, aia cu țințe, știi ce doare Timoteie, doar una îți dă și te tăvălești toată ziua prin curtea blocului țipând de durere.
– Nu te bagă nimeni în groapă, fricosule, dar dacă-mi mai zici Chior să mă calce trenul dacă-ți mai iau vreodată partea.
– Nu-ți mai zic, gata, uite mă jur pe ce-am mai scump dacă-ți mai zic, am glumit și eu, măi Chiorule, stai așa, nu dădea, că am vrut să zic Timoteie, nu dădea că am vrut să zic Timotei, Timoteie nu mai dădea, mă satană, în mine, că vin noaptea și te tai, îi răspunse Teofil lovind la întâmplare aerul și plângând ca un apucat.
Nău se ridică și frecându-se pe tot corpul, tot mai iute, îi zise să înceteze sau dacă vrea să-l bată să-l bată după ce Teofil avea să le spună ce se întâmplase, iar Budoc se ridică și el de pe movilă și ștergându-și pământul ce i se lipise de buzunarele pantalonilor scurți, îl luă pe Timotei de mână și-l împinse într-o parte.
– Lasă-l Chiorule în pace! Ce are dacă îți zice și el chior? Că toată lumea îți zice așa, iar pe ăștia care îți zic așa nu te mai superi pentru că știi și tu că e adevărat, adică nici nu e nevoie să știi ca să fie, pentru că se vede, toți vedem, numai tu nu vezi și asta pentru că ești chior și n-ai cum să vezi la fel de bine ca noi ăștialalți. Spune-ne Teofile ce s-a întâmplat și lasă-l naibii pe militar în pace că doar nu te-a împușcat, că dacă te împușca auzeam și noi, că doar nu eram atât de departe.
– Nu m-a împușcat că n-avea cum, ți-am zis că n-avea cum, însă m-a speriat așa de rău că am stat vreun minut să mă gândesc dacă o să tragă sau nu și când mi-am dat seama că nu am luat-o la fugă după ăla de credeam că-i Petrică, da' nu era, era Florin, iar când au ajuns în Valea Piticului i-am văzut cum aruncă plasele în cazemată, apoi o iau la fugă spre linii, dar când au ajuns la stradă s-au oprit și au început să fluiere și să meargă cu mâinile prin buzunare, iar eu m-am luat după ei prin porumb, ca să nu mă vadă și să mă bată și să mă pună să mănânc țărână ori viorele, că mie nu-mi place nici țărâna și nici viorelele, adică viorelele îmi plac, dar nu cred că sunt bune de mâncare, adică ori fi ele bune de mâncare, da' au un gust...
– Teofile nu mai pot, să înnebunesc dacă mai pot, lasă-mă naibii cu viorelele tale și povestește ce s-a întâmplat, îl întrerupse Nău pentru a doua oară, continuând să se scarpine pe tot corpul și să-și dea palme în speranța că va reuși să omoare țânțarul ce-i dădea târcoale.
– Gata, îți zic, uite acum îți zic, numai nu mă arunca în groapă.
– Zi mai repede, îl sfătui Nău, zborșindu-se și scuipând fioros cuvintele printre dinți, că mă mănâncă țânțarii, mă, tu nu-i vezi cum mă mănâncă?
– Nu, îi răspunse Teofil senin, uitându-se cu atenție să vadă despre ce țânțari e vorba.
– Aoleu, Doamne, zi mai repede ce s-a întâmplat ca să plecăm o dată de aici, că nu mai pot. Să fac spume dacă mai pot.
– Păi voiam să-ți zic, da' tu m-ai întrebat de țânțari și eu ți-am răspuns care țânțari și stai așa, nu dădea, că acum îți zic, tot ce vrei îți zic, numai nu dădea în mine că mă doare pielea de la porumb, uite numai zgârieturi sunt pe mine, că a trebuit să mă ascund tot timpul ca să nu mă vadă, dar când au trecut de căsuță și s-au oprit am crezut că ăsta sunt, dar pe urmă a apărut un om lângă ei, chiar acolo-șa, lângă ei și eu nu știam de unde venise, dar când m-am apropiat am văzut că înaintea lor era o mașină albă pe care n-o văzusem de porumb și omu' din aia venise, apoi a mai coborât unul și încă unul și i-au luat cu ei și i-au dus pe bordură lângă combinat, iar după ce au plecat unu' dintre ei a rămas în urmă și a zis ia uită-l-ăi băi pe ăla în porumb, da' nu știu cui i-a zis că nu mai era nimeni și atunci am rupt-o la fugă să nu mă prindă, că dacă mă prindea mă dădea la militar să mă împuște sau mă spunea ăstora și ăștia mă puneau să mănânc iar viorele și știți și voi că nu-mi plac viorelele, dar dacă iar vă spun că nu-mi plac iar vă supărați și vreți să dați cu pumnii în mine, deși v-am zis că mă doare pielea.
– Ce-i facem acum, întrebă Budoc adresându-se celor doi.
– A făcut ce i-am zis să facă, dar nu putem să-l luăm cu noi că e prea mic și o să-l prindă imediat, așa că mai bine îl legăm de un copac sau îl băgăm în groapă și-l scoatem când ne întoarcem.
– Nu în groapă, că se fac rădăcinile mâini și mă prind de gât, vă rog eu mult de tot, nu în groapă, uite mai bine aici, de copac, mă leg singur, singur mă leg, serios, dați-mi o sfoară să vedeți cum mă leg singur de copac, numa' vă rog eu mult de tot nu în groapă.
– N-aveam sfoară, Teofile, așa că n-avem ce să-ți facem
– Aruncați-l odată și haide să luăm bidoanele alea de benzină înainte ca boii ăia să dea pe goarnă unde le-au ascuns, le zise Nău și începu să-l îmbrâncească pe Teofil.
– Nu în groapă, urlă acesta izbucnind în plâns, că mă prind rădăcinile...
– Doar noaptea se transformă rădăcinile, îi zise Budoc, aplecându-se spre el.
– Nu mă minți? Îl întrebă Teofil încercând să se oprească din plâns și ștergându-și cu podul palmei lacrimile ce-și croiseră drum prin sângele ce începuse să i se închege pe față.
– Să mor dacă te mint. Ia zi, ai mai văzut tu rădăcini care să devină mâini ziua?
– Nu, îi răspunse Teofil suspinând, n-am mai văzut.
– Haide să mergem o dată, le zise Nău apucând-o printre copaci și îndreptându-se spre gară, iar când ajunse la poteca de la marginea lizierei Budoc și Timotei alergară după el și-l prinseră din urmă chiar înainte de-a traversa liniile de cale ferată.
– Hai mai bine pe la trecere, le zise Budoc, că s-ar putea să mai fie încă pe acolo cu mașina, și fără să le mai aștepte răspunsul o luă pe potecă, apoi trecură tustrei pe grinzile de lemn așezate deasupra traverselor, uitându-se tot timpul cu spaimă după o mașină albă, și ieșiră în fața casei picherului, pe care o ocoliră, pierzându-se prin frunzele înalte de brusture și tulpinile albe de soc și ieșind după câteva mine în dreptul zarzărilor înșirați pe povârniș, chiar lângă un adăpost făcut din table și nailoane și având pe jos mai multe bucăți ciopârțite de mochetă.
– Ce zici să facem cu ele? Întrebă Nău scotocind prin plasele de rafie și scoțând la iveală mai multe bidoane din plastic pline cu benzină.
– Le îngropăm în Groapa de Viol, îi răspunse Budoc numărându-le, și așteptăm să vedem cum o să iasă totul. Dacă nu ne dă Teofil de gol venim mâine, sau săptămâna viitoare, să le luăm.
– Și dacă ne dă? Îl întrebă speriat Timotei.
– Dacă ne dă le zicem unde sunt și gata. Oricum nu cred că o să pățim mare lucru, sau cel puțin nu cât o să pățească ei acum când or să vină cu oamenii ăia după ei și or să vadă că nu mai sunt aici bidoanele. Nu știu ce-o să le facă, însă la poliție în mod sigur nu or să se ducă, iar de bătut nu cred că o să-i bată pentru că atunci or să se ducă ei la poliție și o să le spună cum aruncau bidoanele alea peste gard și cum militarul i-a lăsat să le arunce și nu cred că o să le placă pentru că ar însemna ca altădată să nu mai arunce bidoane și să deșarte benzina în rezervorul mașinii aceleia albe.