Ieșisem, de puțin timp, din pușcărie. Era zi de tîrg. Lume puhoi, dezmorțită după o iarnă lungă, geroasă de înghețase sămînța în ouă. Aerul mirosea a balegă de vită și a subsuoară de om. Eram atît de strîmtorat încît mîinile îmi intrau în buzunare pînă deasupra de cot și încă mai rămînea loc destul. Umblam printre vînzători și cumpărători de toate soiurile, preocupați să ciupească unul din avuția celuilalt. Iar, de nevoie, eu dintr-a lor. Furatul era împotriva firii mele, însă nu aveam de ales. După douăzeci de ani trăiți în carceră, rușinea dispare. Foamea nu! Pînă o să găsesc de lucru, cu ziua, prin gospodării bogate, am hotărît să-mi calc pe suflet, așa că iată-mă interesat de prețul bucatelor și trufandalelor. Detestam cerșitul, apucătură de om nevrednic de numele său, înjosindu-se să adune firimiturile de la ospățul altuia. Puah!
În timp ce mă preocupa alegerea, cu grijă, a păgubitului, am simțit cum se agățau de mine privirile pline de neastîmpăr ale unui bătrîn. Un confrate hoț, ori mai degrabă un cerșetor scîrnav, am gîndit. Faptul că mă alesese tocmai pe mine, recunosc, mă flata. Să mă amuz, am întins pasul. Străinul gîfîia în spatele meu. Am scos untul din el, sucindu-l și răsucindu-l prin toată curtea tîrgului, pînă ce, abia răsuflînd, urmăritorul s-a aplecat cu mîinile proptite pe genunchi, implorîndu-mă să stau locului.
- Greu se cîștigă o pîine cinstită! l-am luat eu din scurt.
- Greeeu, s-a căznit el să-mi răspundă. M-au trecut apele, măi omule, unde fugi așa, doar nu umblu să te omor?
Mi s-a încrețit șira spănării. L-am privit bănuitor, obrazul său dădea să-mi pară cunoscut. Pe dracu! M-am scuturat ca și cum aș fi fost năpădit de furnici: oamenii mai aduc unii cu alții!
- Îți propun un negoț, a glăsuit individul. Te văd bărbat în putere, dezghețat, n-aș fi oprit pe oricine, la nimereală…
Hotărît lucru, negustorie îmi trebuia mie acum! N-avem după ce bea apă, iar ciudatul ăsta mă lua drept client pentru marfa sa.
- Păi, să vedem! am intrat eu în joc. Oricum, pînă nu mă descotoroseam de incomodul personaj, cealaltă afacere trebuia amînată.
- Îți vînd un armăsar? a trecut el direct la ce îl apăsa.
M-am crucit. Am crezut că mă ia peste picior, dar pînă să mă dezmeticesc, bătrînul m-a apucat de încheietura brațului stîng, tîrîndu-mă la marginea tîrgului, unde, legat de un cireș înflorit, fornăia un armăsar negru, cu coama și copitele albe. Cînd și-a văzut stăpînul, a smucit căpăstrul și o ploaie de flori i s-a așternut pe spinare și crupă, făcîndu-l să pară ireal. Bătrînul i-a potrivit ciucurul de păr din frunte, răzlețit de vînt, nările animalului au tremurat ușor, pieptul i s-a potolit. Am măsurat oferta dintr-o ocheadă, făcea mulți bani.
- Þi-ar prinde bine, a opinat proprietarul. Nu îl dau la nevolnici. De cum te-am zărit, m-am luminat. Uite, ăsta e omul meu, mi-am zis, se potrivește de minune cu Catran. Catran îl cheamă. L-am crescut cu mîna mea, e învățat la călarit, chiar dacă e armăsar. Nu l-aș vinde, dar am îmbătrînit și, uneori, nu-l mai pot struni. E tînăr, cinci ani, uite-i dinții. Îl vrei? a întrebat el deschizînd gura bidiviului.
- Cît ceri?
- Ne înțelegem noi, nu iau pielea de pe tine, oameni suntem, nu? Ar fi, totuși, un necaz. Eu te-am ales după gustul meu, considerînd că vă potriviți, rămîne de văzut în ce fel îi va conveni lui…
Moșul era țîcnit? Dobitocul e dobitoc, pui șaua pe el sau îl înhami, îi dai bice și îți faci treburile, nu-l întrebi dacă te place. Așa a rînduit Dumnezeu.
- Atunci, cum procedăm? am insistat eu, dîndu-mi seama că lungiserăm prea mult negocierea. Mulțimea se rărea vizibil, îngreunîndu-mi sarcina inițială.
Armăsarul și-a frecat botul de umărul stăpînului său, iar acesta, la rîndu-i, l-a cuprins între ambele palme, mîngîindu-l. Scurta intimitate dintre cei doi mi-a alungat presupunerea că aveam în față un hoț de cai.
- Uite cum facem, a explicat omul întorcîndu-se înspre mine, ți-l dau o săptămînă de probă, fără bani, pe încredere. De s-o obișnui cu tine, îl păstrezi; de nu, înseamnă că m-am înșelat și caut pe altul…
- Cum… pe încredere? am bîiguit eu.
- Dacă nu te place, rupe el hățurile și se întoarce singur acasă, n-avea, tu, grijă. Ești localnic, nu-i așa?
Am încuvințat din cap. Bizarul necunoscut mi-a încredințat căpăstrul, readucîndu-mă cu picioarele pe pămînt. Atunci mi-am dat seama ce plocon îmi picase.
După despărțirea de bătrîn, am ieșit pe poarta tîrgului cu inima ușurată, trăgînd după mine animalul greu cît un bolovan. Nu se împotrivea, dar nici nu părea grăbit să mă urmeze, parcă mi-ar fi bănuit gîndurile necurate. Căci, ce altceva puteam face cu prețiosul dar ce-mi căzuse din cer, decît să-l vînd pe bani frumoși, apoi să-mi văd de treburile mele în alt oraș? Nimic nu mă ținea aici, dimpotrivă… Suma obținută m-ar feri de griji vreme îndelungată, am socotit, îndreptîndu-mă către casă.



* * *


Fluieram vesel, ziua avea gust de iarbă fragedă, păsările înviorau aerul dimprejur, făcîndu-l să-mi țiuie în urechi. Am dus armăsarul în grajd, l-am legat strîns de belciugul ieslei, să nu scape și să facă vreo stricăciune vecinilor. Nerozia că s-ar întoarce singur la stăpînul său, dacă nu i-aș fi pe plac, mi-a stîrnit, o clipă, surîsul. Cînd m-am întors să-l adăp, animalul m-a privit cu ochi blînzi, recunoscători. I-am netezit, tandru, coama.
- Săracul de tine, ai ajuns de furat…
M-am trîntit pe pat și mi-am frecat palmele. Satisfacția presupusului cîștig mi-a încălzit întîi obrajii, apoi întregul corp, atrăgîndu-mă în moliciunea de cîlți a somnului.
Visul m-a încolăcit pe nesimțite, hrănindu-se din mine cu îmbucături mici, aproape savurîndu-și victima ca pe o delicatesă mult rîvnită. În limpezimea lui glacială, m-am văzut înfipt în șaua unui armăsar alb, cu coama și copitele negre – cu desăvîrșire opus lui Catran – care, legat la ochi, a pășit peste primul prag al unui tunel de încăperi cu ferestrele zidite. Aduceau a morminte goale. Pe măsură ce înaintam peste cîte un prag, ușa se închidea îndărătul nostru, auzeam zăvoarele scrîșnind sec, definitiv. Să fi fost douăzeci, poate mai multe… Ajuns la capăt, am strunit armăsarul să-l întorc, dar l-am simțit cum dispare de sub mine, aidoma unei închipuiri, lăsîndu-mă captiv între muchiile jilave ale pereților. O voce, aș zice cunoscută, care însă refuza să se dea întru totul de gol, îmi prevestea putrezirea acolo, în hidoasa celulă. Orice încercare de a evada se dovedea inutilă, mîinile și picioarele îmi deveniseră moi, nevolnice. Voința nu-mi era susținută de nici o parte a corpului. Doar mintea mi se păstrase limpede, accentuîndu-mi, dureros, teama.
- Catraaan, nu mă lăsa aici! m-am auzit urlînd în somn, iar în clipa imediat următoare am tăbărît cu pumnii pe ușa grajdului, pînă a sărit din țîțîni.
- Nu mă părăsi! Nu pleca singur! l-am conjurat eu.
Speriat, armăsarul și-a aruncat picioarele în tavan, să se apere, apoi recunoscîndu-mă s-a liniștit. O, Doamne, își păstrase culorile, nu putea fi cel care mă abandonase adineauri, în vis! Gîfîiam. Se întunecase. Luna vibra nerăbdătoare, întocmai unei fețe noi de tobă. Imaginea bătrînului geambaș îmi stăruia înaintea ochilor, cuvintele sale îmi împungeau timpanele: „Rupe el hățurile și se întoarce singur acasă, n-avea, tu, grijă…”. Am încălecat pragul grajdului și nu m-am dezlipit de acolo pînă dimineața. N-am ațipit defel, amintirea anilor de pușcărie îmi stăruia în minte asemenea unui nor de praf în urma călărețului.




* * *

Catran își ținea gîtul întins, împingînd lumina gelatinoasă a dimineții. Avea măreția unei corăbii care a supraviețuit furtunii, fără nici o stricăciune. Am străbătut împreună orășelul, potcoavele îi răsunau egal, armonios. Mergeam alături de el vioi, cu pas plin, atras de o presimțire eliberatoare. Trecătorii se minunau de suplețea armăsarului, întorceau capul admirîndu-i crupa ca pe un dos de cucoană. Mă arătam mîndru, deși inima îmi fumega a foc de lemn ud.
Într-un tîrziu, Catran s-a proțăpit dinaintea unei case. Am ciocănit, stînjenit, în ulucă, așteptînd să se ivească figura dezamăgită sau, dimpotrivă, victorioasă a bătrînului negustor. Eram pregătit să-i destăinui neghioaba intenție avută, orice s-ar fi întîmplat. Dar poarta s-a urnit lăsînd să se strecoare o femeie slăbănoagă, cu trup ațos.
- Pe cine cauți? m-a întrebat. Vocea ei ascuțită mi-a ciupit auzul.
Am cumpănit o vreme înainte de a-i răspunde.
- Ce poftești? a insistat.
- Am adus înapoi armăsarul bărbatului tău. Nu mă are pe plac…
Cuta dintre sprîncenele femeii s-a adîncit. I-am povestit întîmplarea de ieri din tîrg. M-a privit ca pe o bucată de carne friptă în Vinerea Neagră.
- Ce vorbești, omule? s-a închinat ea. Îți bați joc de mine? Bărbatul mi-a fost omorît acum douăzeci de ani, într-o încăierare. Cai n-am mai ținut niciodată de atunci.
Femeia a înzăvorît poarta. Am înghițit în sec: scrîșnetul încuietorii semăna cu cel din visul de noaptea trecută. Brusc, mi-am amintit cu cine semăna proprietarul animalului, doar că îmbătrînise între timp. Nu! Imposibil. Deliram. Doar îl gîtuisem în aceea luptă absurdă, acum douăzeci de ani, cînd mi se întunecaseră mințile, fiindcă insul își scăpase calul în porumbiștea mea!
Am plecat din fața casei, buimac. N-aveam decît un singur gînd: să duc armăsarul în curtea tîrgului, să-l leg de cireșul înflorit de lîngă care îl luasem, apoi să fug cît mai departe de locul acesta blestemat.
Dar acolo pămîntul era bătătorit ca în palmă și nici urmă să fi fost vreun cireș.