Într-o noapte, fusese adus pe targă un tânăr. Un copilandru. Ilarie Botiș. Atins în stomac de schijele unei grenade ofensive. O masă amorfă de sânge, carne macerată și metal. Durerile erau de nesuportat, așa încât nici morfina administrată nu își mai făcea efectul. Delira întruna și își striga pe nume iubita. Sau mama. Luc îl îngrijise cu blândețe. Îi vorbea tot timpul ca pentru a-l face să uite durerea atroce ce-l răscolea, invadându-l cu o stare de afazie din care ieșea doar la răstimpuri. Îl întreba despre satul în care se născuse. Despre oameni și obiceiuri. Despre copacul plin de roade al copilăriei, din care se dăduse jos nu de mult timp. Pentru a intra direct în tranșeele morții. Băiatul, care simțea că sfârșitul este aproape, i-a spus într-o seară cu voce stinsă:
- Domnișoară, eu amu’ o să mă sting! Simțesc asta. Știu de la taica-mare, când o fost să se gate viața în el, cum tot așa zicea. Că simte cum îl adie vântul de dincolo de ceruri. Am o rugăminte! Războiul m-o luat din vatra părintească și m-o zvârlit printre șenile și obuze. N-am cunoscut nicio fată căreia să-i duc dorul printre tranșee. Dar am visat mereu că stau cu aleasa mea pe câmpul îmbujorat de maci la streașina holdelor de grâu. Ascultând amândoi cum cântă privighetoarea la butoniera verii. În noaptea asta, care cred că e a de pe urmă, întinde-te aici, lângă mine! Doar o clipă. Să-mi pară că sunt viu și sănătos. Să închid ochii și să aud cum cântă păsările de pe cea lume...Atâta vreau...Te rog! Apoi m-oi duce lângă moșii mei. Nu mai am mult! Te rog!
Luc așteptase ca salonul acoperit de bura gemetelor să se scufunde în somnul ocrotitor al nopții. Somn în care toți acei răniți, cei mai mult dintre ei tineri, se visau în locurile din care războiul îi smulsese brutal și dureros. Se imaginau sănătoși. Și fericiți. Sub buza unei păduri, de unde priveau peste sprânceana dealurilor cum se dospea natura de cântecul păsăretului. Robotind la osia căruței. Sau pe macatul verde al câmpului. Zdrobind în dinții lor tineri pajiștea viguroasă a timpului. Þinând în palme custura secerei sau coarnele aspre ale plugului. Luc se întinsese lângă Ilarie. Simțise trupul tânăr din care viața se scurgea clipă de clipă cum tremură lângă ea. Îi auzea clar bătăile inimii, ca dangătul unui clopot ce bate în dungă. Îl mângâiase pe părul năclăit de sudoare și îi prinsese mâna în a ei. Ilarie închisese ochii și respira egal. Fericit cum poate nu fusese nicicând. Spre dimineață, Luc simțise crisparea din degetele băiatului și un fior rece o pătrunse coborând de pe trupul descărnat al băiatului ce luase cu el în lumea de dincolo clipa ce-i luminase prima și ultima lui noapte lângă o fată. Luc nu avea de unde să știe că Rogoz o urmărise pervers dintr-un colț al salonului. Peste câteva zile avea să primească o scrisoare de la Petru, care o acuza de infidelitate. Aducea ca dovadă mărturiile doctorului Rogoz, precum și ale altor doi bolnavi mituiți de gelozia și dorința de răzbunare a bătrânului. Fratele lui Rogoz era maior de cavalerie, iar în Regimentul 4 Roșiori nu era tunică să nu fi aflat de dragostea mistuitoare a lui Petru Dunăreanu pentru frumoasa infirmieră. Așa că lui Rogoz nu îi fusese greu să-și întindă nada minciunii până la urechea locotenentului devenit un vulcan ce amenința să erupă în orice clipă. Petru nu acceptase nicio explicație din partea ei. Când se văzuseră pentru ultima oară, răceala lui fusese ca un bisturiu ce segmentase brutal rana iubirii lor. Dialogul purtat pe culoarele mirosind a formol și spirt ale spitalului, nu-l va putea uita niciodată.
- Luc, între noi doi nu mai pot exista cuvinte! Ci doar tăceri! Și o iubire nu poate respira fără cuvinte. Agonizează și nu vreau să sufăr mai mult decât o fac acum. Acum, după ce doctorul Rogoz mi-a deschis ochii. Ochi prinși în plasa abil întinsă a șoaptelor tale. A promisiunilor tale, care, iată, s-au dovedit false! Mincinoase! Probabil, că eu am fost doar un umil bruion al sentimentelor tale. Căci nu-mi explic cum ai putut să arunci în noroi ceea ce a fost între noi cu aceeași ușurință cu care o mamă netrebnică își azvârle la gunoi copilul nou născut.
Luc îl privise nedumerită. Un moment a crezut că Petru glumește cu ea, dar văzându-i sclipirea de ametist din priviri, a realizat că se întâmplase ceva grav.
- Petru, dragul meu, știu că niciodată nu am fost pe placul alor tăi... Șederea noastră la Balcic a însemnat pe lângă mirabilele clipe de tandrețe dintre noi și o cascadă de jigniri din partea familiei tale. Cascadă pe care am încercat să o trec în luntrea sentimentelor pe care le nutresc față de tine. Nu înțeleg acum aceste reproșuri... Și numele lui Rogoz strecurat între ele...
- Ceea ce doctorul Rogoz și alți doi bolnavi au văzut acum câteva seri, îmi este de ajuns!
- Nu înțeleg, ce caută Rogoz în toată povestea asta dintre noi? Sau ce a putut el să vadă?
- Te-ai tăvălit în urdoarile rușinii atunci când te-ai culcat lângă soldatul ăla, care te-a prins în mrejele lui!
- Era un om pe moarte, Petrule! Pentru numele lui Dumnezeu! Un om căruia i-am îndeplinit o ultimă dorință. O dorință inocentă ca un porumbel. Aceea de a sta lângă el în ultimele-i clipe...
- Minți cu nerușinare! Rogoz mi-a spus că e un rănit cu care, de când a fost adus în spital, ai flirtat cu nerușinare. Ce om pe moarte! Pe cine vrei tu să prostești? Soldatul s-a întors chiar a doua zi după escapada voastră pe front. Îmi pare rău că nu i-am cerut lui Rogoz date de identificare, să-l fi găsit și să-i fi administrat o corecție!
- Petru! Cum îl poți crede pe Rogoz, care de când a fost transferat aici nu a făcut altceva decât să mă agreseze verbal și gestic, salivând practic în preajma mea. Cum poți fi așa naiv?
- Nu mai vreau să aud nimic! Faptele vorbesc. Între noi totul s-a sfârșit. Bine că mi s-au deschis ochii în ceasul al doisprezecelea. Biata mama mi-a spus că așa se va întâmpla. La ce să te aștepți de la o infirmieră?
Clipa aceea, a despărțirii lor, a fost pentru Luc ca o calcografie ce i s-a impregnat pentru totdeauna pe suflet. Ca un stigmat pe care fierul înroșit al minciunii aproapelui i-l aplicase nedrept. Ca o engramă săpată pe nevraxul ei răvășit de cuvintele umilitoare ale lui Petru. Ce rost ar mai fi avut să-i spună că nopțile de dragoste de la Balcic au săpat în albia pântecelui ei un leagăn de carne și sânge pentru copilul pe care-l aștepta. I s-ar fi aruncat în față oprobiul că nu putea fi copilul lui, ci al acelui soldat despre care Petru nu avea de unde să știe că-și încheiase socotelile cu viața, ținând-o disperat și tragic de mână în ultimele lui clipe.