agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2580 .



Poveștile scrinului - pasărea neagră
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sache ]

2011-08-21  |     | 



Þi-am spus cum este cu realitatea, te așezi în pat, închizi ochii, te prefaci că visezi și de fapt este invers, ai visat până atunci, mergi pe străzi cu vitrine în care femeile își beau cafeaua, fumează, discută, par importante, la urma urmei oricine este important măcar o dată în viață, poartă ochelari îi țin deasupra frunții, sunt intelectuale, o să spui și îți continui săriturile pe asfaltul din fața vitrinelor, într-un șotron care îți limitează teritoriul pentru că nu ai voie să intri în locurile acelea unde femeile socializează ca vitele, sunt mulse de utilaje automate, mulgătoare de lux pentru bani știu să dezmierde ugere fierbinți, asta este o realitatea. Eu visez în fiecare dimineață că merg într-un birou, am computer dotat cu buton on-off, seara mă trezesc într-o garsonieră, un pat, o masă, un frigider, delegația cu Nuți la Târgoviște, la Vasile și Ligia, spun: la câți bani de diurnă aveți, puteți înnopta cel mult în sala de așteptare din gară, stați la noi, dormim toți patru în pat, n-aveți grijă, încăpem și chiar am încăput, numai că habar n-aveam de pasiunea lui Nuți, a așteptat să dispară Vasile și Ligia, a sărit pe mine, râdea, avea picioare lungi, le-a pus de o parte și de cealaltă, s-a lipit, ce mă’, credeai că mi-e frică de tine? Era urâtă, slabă și fără siluetă, nu se îngrijea ca femeile din vitrină, abia noaptea am dorit-o, mă încinsesem pentru că stătea în sufletul meu, ținea picioarele ușor depărtate, își presa dinadins sânii de omoplații mei și era întuneric, puteam să îmi închipui orice, în noaptea aceea m-am culcat lângă Catherine Deneuve, spre dimineață am adormit, mai multe nu am făcut, i-am fi deranjat pe Vasile și pe Ligia, eram toți în același pat.

În ultima scrisoare spui despre trunchiurile gemene, că sunt la locul lor, stau în calea viselor tale, se răsucesc să prindă luna în podul palmelor, cu frunzele una pe față - una pe dos, un trunchi în Apuseni, altul în cizma italiană ca picioarele lui Nuți. Într-o dimineață m-am trezit uriaș, în loc de oase și carne aveam piatră, eram la Living Garden Restaurant, nu știu în care prezent, ziua nu dădeai doi bani pe înfățișarea mea, noaptea eram înspăimântător, a venit o tipă (brunetă, subțirică, într-o rochie gri, îi ședea bine) se tot învârtea, vizita grădina, dragă doamnă, am spus și am luat morga aceea șmecheră (a se citi distinsă), vă rog să reveniți la ora douăzeci și unu, când Living Garden prinde viață, sunt uriași care se mișcă, fata din lac dansează și stropește cu apă vie, ceva de vis, vă aștept la intrare, să nu mă confundați, o să țin în gură trandafirul roșu, dar să veniți în rochia asta gri, altfel nu o să vă recunosc (uriașii își amintesc doar unele culori) așa i-am spus, iar acum stau lângă poartă, orologiul a bătut de mult de nouă ori, mă mișc doi metri în dreapta, doi în stânga, tropăie pietrele de la genunchi în jos, se mișcă mesele din grădină. Dragă doamnă, am uitat să-ți spun că nu sunt dotat cu răbdare, piatra oricât de piatră tot se sfărâmă, iau naștere dealuri, insule, stabilopozi, îmi este dor de tine, doamnă, iar agitația și parfumul femeilor din grădină mă amețește. E mai bine ziua, stau la soare, îmi bronzez pietrele din piept, din ochi, și mai sunt turiști aceea cu blițuri, chinezi în special, mai mult fotografiază decât respiră, de aceea uriașii stau cu ochii închiși, se prefac că dorm, altfel s-ar everva și ar zdrobi degete. Într-una din zile, pe la prânz, a intrat pe poartă Tișler, cum îl știi, gras și fălcos, mesteca o sămânță sau gumă, mergea repede, a trecut pe lângă mine, salut! a spus și a mers mai departe, îl opresc, îl întreb cum m-a recunoscut, doar eram uriaș din piatră, atracția fatală a restaurantului, îmi răspunde: bine că nu ai luat forma fetei din lac, cum dracu să nu te recunosc, doar am fost colegi la ase, am făcut armata împreună. Bine, dar ce cauți aici, întreb și fac ceva total interzis pe timp de zi, mișc mâinile, mi le duc la spate (statuile din piatră au voie să miște numai după lăsarea întunericului), cum ai ajuns în Italia? mare greutate, a răspuns Tișler, m-am cățărat în copacul din munții Apuseni, toată lumea îl știe, am coborât aici, am observat că scrii, bă’ ești imposibil, toată viața ai făcut numai lucruri inutile, care nu aduc bani, o să mori sărac lipit. Nu trebuie să te mire atitudinea lui, Tișler a trăit pe picior mare, ba în bancă, ba la bursă, în timpul ăsta inima i-a crescut mereu (inimos, așa îi spuneam) până într-o zi când a pocnit, se afla în ambulanță, sirena deschisă, girofaruri, era de mult pe lista de așteptare, voia o inimă nouă, acum nu mai crește, umblă prin copacul Mirunei, face itinerarii turistice. Bă, m-ai dezamăgit, zice, am crezut c-o să pui ochii pe o femeie din insule, din Pacific undeva departe nu aici în Italia, la doi pași, nu pot spune câtă dezamăgire am simțit când m-am trezit printre macaronari, vezi? așa a fost mereu, nemulțumit și în ascensiune, cât a trăit a luptat pentru o situație materială bună, dacă primea o inimă nouă ar fi devenit om de afaceri prosper, în fine.

A trecut ceva timp de când am fost ultima oară la 2 Mai, era începutul verii, vânzoleală pe dig, păsările aveau treabă, se împerecheau, făceau cuiburi, ouă, puii învățau să spargă coaja încă din vremea embrionatului, lucruri pragamatice dar obligatorii în sezonul acela. Am locuit pe dig, aveam o saltea, un sac pe care îl desfăcusem la fermoar, era cald, chiar și noaptea era cald, mă culcam unde mă prindea întunericul. Luasem forma melcului să nu bată la ochi prezența mea acolo, escaladam stabilopozi, frânghii, piroane, un întreg circ până treceam în partea cealaltă, apoi alt stabilopod și uite așa mi-am petrecut vara. Nu știam cât trăiește un melc, îmi era teamă ca din ignoranță să nu pierd conștiința pe care o păstram în vârful cochiliei, prea am dosit acolo multe cuvinte, animale de companie, femei, biblioteci (sunt maniac atunci când e vorba de cărți), chiar și pe tata îl purtam în partea stângă, era loc mai mult, era și o mică spărtură cât vârful de ac, îi asigura aerul. Misiunea mea era să mă feresc de pescari și albatroși, purtau pantofi cu talpă groasă, dacă m-ar fi călcat aș fi devenit limax, situație delicată pentru un fost melc încărcat de cuvinte, prea mulți prădători și apoi n-aș mai fi avut nici biroul unde să citesc scrisorile Mirunei, iar așa ceva nu trebuia să se întâmple. Înțelegi de ce mergeam încet, într-o zi o furnică a rătăcit drumul, a intrat la tata în odaie (era un pui de furnică fără minte), zice: melcule, de ce stă bărbatul ăsta aici și nu mișcă? e taică-meu și prea multe insecte a mâncat la viața lui, răspund iar furnica trage concluzii pripite, zice: mă aburești, de ce nu spui că îl doare burta și gata? Să-ți explic, tata se hrănește doar când doarme, mănâncă melci, ia bucăți din mine și le mestecă toată ziua, când obosește stă nemișcat, ca acum, așteaptă îngerul să-l treacă marea în partea unde soarele nu răsare niciodată. Furnica a dat din cap, prindea ușor ideile, s-a întors pe călcâie (sau cum s-or numi oscioarele acelea la furnici) a ieșit din mine și s-a dus la mușuroiul ei, n-am mai văzut-o de atunci, în aceeași noapte am trecut stabilopodul.

Pe dig, între pietre, am văzut un cuib de pasăre cu trei ouă negre, curiozitatea m-a țintuit cu toată frica de ciocuri și gheare (trebuie să reții ideea, păstram forma melcului), cuib ferit de valuri, aproape de mare. M-am pitit între balele de cositor într-un unghi drept de stabilopod, mi-am tras cochilia peste coarne și am așteptat. Au trecut zile, au trecut nopți pentru că păsările au un ciclu de viață, trec dintr-o etapă în alta până iau forma înaripatelor, câteodată venea o pasăre de mărimea unui pescăruș, poate mai mare, trecea razant și se oprea la cuib, încălzea ouăle și iar pleca să mănânce și să bea apă. Stăteam la soare, pregătisem aparatul de fotografiat, unul special, ușor de folosit chiar și de melci, pândeam momentul ieșirii puilor, nu mai văzusem așa ceva decât la televizor dar nu era același lucru.

Și ziua cea mare a venit, a început cu un fâlfâit de aripi, cuibul gol, ouă nemișcate, a apărut îngerul și-a pus aripile pe ouă, în aceeași clipă au început să vibreze, să crape cojile negre, uite că ies puii! aparatul imortaliza întâmplarea, am făcut zeci de fotografii, fiecare etapă am păstrat-o în memoria cardului, zbatere de păsări oarbe, dornice de lumină, soare, aer, incantație ciudată și veche de când lumea. M-am oprit atunci când puii s-au răstignit la soare, aripi și gâturi golașe, scheletice, nemișcate, gălbenușul se usca și cădea cojițe-cojițe, era bun de mâncat, dar ei așteptau insecte să le fie băgate în cioc, să deschidă odată ochii, să vadă apa mării și digul, erau nerăbdători și plini de viață. Mai târziu a venit și pasărea, umbră pe margine de cuib, privea jivinele care pipăiau briza, cu mândrie și satisfacție le-a privit, mâncare nu avea, nu întâlnise în zborul ei sau încă nu era nevoie, și-a rotit capul, privea la mine cu ochii aceia rotunzi, m-am oprit din fotografiat, am înghețat, carnea de melc era o variantă la îndemână.

Atunci s-a petrecut, fără atenționare, fără motiv, ciocul a început să lovească puii, avea o precizie extraordinară când izbea capetele golașe, le spărgea cu pocnete seci de os tânăr și umed, nu s-a oprit până nu i-a ucis pe toți. Tremuram de silă, îmi era greață și frică, scăpasem aparatul de fotografiat, cred că am scos și un sunet ascuțit (știi doar cum vorbesc melcii), după aceea s-au întâmplat mai multe lucruri deodată. Am revenit la forma bipedă, bibliotecile, biroul, patul tatei s-au prăbușit în mine, nici urmă de cochilie pe umeri, am ridicat aparatul de fotografiat, stăteam în picioare și mă holbam la pasăre, nu s-a speriat, știa că sunt acolo, a răsucit gâtul, ciocul era plin de sânge, avea privirea sticloasă încărcată de durere și reproș, niciun strigăt în cuib, doar amalgamul acela de fulgi și sânge, pictură sinistră, atât am reușit să observ, suficient ca stomacul să mi se revolte, îmi tresărea în gât, trebuia să plec, să nu mai văd pasăre, să nu îmi pese de toanele și obiceiurile lor secrete, poate nașterea păsărilor negre era o treabă tabu, nu trebuia urmărită de melci, de fotografiat nici vorbă, s-ar fi umplut internetul de poze cu păsări doar aripi și cioc. Făcusem un sacrilegiu, profanasem cuibul păsării pe care nici nu știam cum o cheamă, iar puii plătiseră prețul.

Nu pot să descriu în cuvinte resemnarea și suferința pe care am văzut-o în ochii păsării negre când s-a întors spre mine, am plecat tremurând, călcam cu grijă, nu mai aveam aderența de melc, nici pelerina de bale, doar niște teniși chinezești, am ieșit dintre stabilopozi, cred că plângeam, am pornit spre 2 Mai. La o distanță considerabilă m-am oprit, în buzunare aveam bucăți de cochilie vărgată, le-am aruncat-o peste dig în Bulgaria, am șters fotografiile, cu ură apăsam pe butoane, gata cu metamorfoza, bărbierit-tuns-epilat, îngerii sunt imaculați nu ca melcii cu igienă precară, m-am îmbrăcat în haine noi, arătam ca un cioclu în costumul acela, distona cu plaja, cu marea, puțin îmi păsa. Mergeam prin 2 Mai cu moartea în suflet către o altă viață, una comună și aglomerată, așa e în cealaltă dimensiune, aglomerație, căutam să uit reproșul ochilor rotunzi, privire neagră de pasăre rănită.
Mai caut și acum.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!