Nu trageți în prozatori!

Astăzi, n-am scrisul la mine. Și totuși voi scrie. Pentru că sunt obișnuită să-mi fac temele și pentru că întâlnirea de sâmbătă, 02 iulie, a fost una prea frumoasă pentru a nu fi marcată.
Voi începe cu sfârșitul. Pentru că simt nevoia să lămuresc o problemă. Poetul Costel Bunoaica mi-a făcut, cu cele mai bune intenții, două observații referitoare la „Cronica de Stână”, pentru care îi mulțumesc. Cei care scriu au nevoie de feed-back – fie pozitiv, fie negativ – indiferent dacă vor ține sau nu cont de sfaturile care li se dau. Cele două observații ale lui Costel au fost următoarele: 1. Că acolo, la stână, se întâmplă lucruri mai înalte decât las eu să răzbească din cronică; și 2. Că, în textele respective, mă „așez” prea mult pe mine, mă situez prea în centru. Menționez că sunt întru totul de acord cu domnul Bunoaica, în ambele aspecte pe care le-a evidențiat, însă, din păcate – i-am și spus-o – nu voi putea schimba nimic. A nu se înțelege că nu accept sfaturi sau că îmi imaginez scriitura mea perfectă. Voi încerca să explic, mai ales că este posibil ca și alți cititori să fi sesizat același lucru. Poate n-aș fi făcut-o dar, astăzi, ca o completare, în timpul unei convorbiri telefonice cu un prieten din alt oraș, poet și el, bun poet, căruia îi trimisesem revistele, mi-a sesizat următoarele: „Îmi place cum scrii, dar nu trebuie să spui chiar tot ce gândești.” O! dac-ai ști câte gândesc și nu le spun!
Vorba românească, pe care atât de bine o știm, stabilește următoarea regulă: „Când doi îți spun că ești beat, du-te și te culcă!”. Eu am ales să nu mă culc, ci să explic. Nu ca pe o scuză, ci ca pe un argument al faptului că nu pot (și cred că nici nu vreau) să țin seama de opiniile celor doi prieteni pentru care, de altfel, am o deosebită apreciere, atât ca poeți, cât și ca oameni. Și pentru că n-aș vrea să descurajez pe nimeni de aici încolo să-mi facă observații. Dimpotrivă, ele sunt binevenite, le ascult și cuget la ele. Cu mențiunea că de unele țin, de altele nu țin cont.
Să le luăm pe rând. La stână se petrec lucruri „mai înalte”, da, Costel are dreptate. Doar că eu, prin aceste texte, nu mi-am propus să fac o cronică în sensul real al cuvântului. Dacă doream aceasta, aș fi ales să devin cronicar sportiv. Și scriam, cu detașare, că Hagi a antrenat prost, Mutu a ratat de două ori, portarul și-a dat autogol, iar arbitrul s-a trezit la sfârșitul partidei. Ar fi fost mult mai simplu (și cred că ar fi ieșit și ceva bani din asta). Dar sec! Eu nu mi-am propus să fac o relatare amănunțită a tuturor discuțiilor și lecturilor din cenaclu (sau, cum zice Dobre, Procesul verbal). Dacă cineva dorește aceasta, e liber s-o facă. Nici n-ar fi prea greu. Cu un reportofon, se rezolvă elegant. Eu, în schimb, încerc să aduc în fața cititorilor o raportare a mea la evenimente, la persoane. Nici măcar „personajele” nu sunt ele în sine, ci ele raportate la mine. Dobre pe care-l „povestesc” eu nu e Dobre, ci oglinda lui în Loredana. Florin nu e Florin, ci Florin-Loredana, un alt personaj. Nu descriu persoane, ci interacțiuni. Consider că trebuie spus aceasta, pentru toți cei care ar dori să citească o simplă relatare jurnalistică. Îmi pare rău că-i dezamăgesc, eu pot fi multe, dar jurnalist nu! Și pentru că, de fapt, sunt chimist, voi da un exemplu din chimie: „personajele mele” de la stână sunt ca și spațiul acela comun de întrepătrundere dintre doi orbitali (A și B, devenit, prin punerea în comun a electronilor, A-B). În cazul nostru, electronii sunt „bucăți” de suflet.
Cel puțin eu așa văd lucrurile. Și aici am alunecat ușor spre partea a doua a problemei: prea mult „eu”, prea în centru + nu trebuie să spui tot ce gândești. Pornim de la premisa pe care am enunțat-o anterior: nu fac jurnalism (n-am intenționat o clipă lucrul acesta), ci proză (adică genul literar în care mă simt și mă mișc cel mai în largul meu). Domnilor poeți, vă adresez o întrebare, la care vă rog să cugetați: Când scrieți o poezie, unde vă situați în cadrul acesteia? Undeva la marginea ei, într-un colț, în 5% din versuri? Nu! Dimpotrivă. Nici măcar în centru nu sunteți, ci peste tot. Poetul „umple” spațiul poeziei, precum un gaz tot spațiul care-i stă la dispoziție. Ca una care am încercat mai multe genuri literare, fără a excela neapărat în vreunul, afirm cu toată responsabilitatea următorul lucru: poezia e cea mai egocentrică modalitate de expresie literara. Acolo ești tu peste tot (excepție făcând, desigur, poezia religioasă, dar nici aceea întotdeauna). Urmează proza, în care autorul „conviețuiește” cu alte personaje, și dramaturgia, în care autorul nu e nicăieri, îl „joacă” personajele pe el. De aceea, poate, îmi este și greu să scriu teatru, pentru că nu mă găsesc. Am scris o singură piesă, și aceea e o rescriere adaptată a textelor mele de proză, unite printr-un fir roșu. Nici cu poezia nu mă am prea bine, pentru că singurătatea poetului mi-e cam urâtă (poate și datorită unui exercițiu îndelungat al singurătății în planul real). Așa că, domnilor poeți, rogu-vă: Nu trageți în prozatori! Și vă mai rog să rețineți: aceasta nu este o cronică (de altfel, titlul ei, ușor ironic, o afirmă. Cine-a mai pomenit cronică de stână?), ci se vrea (nu spun că și reușește a fi) o proză. Mulțumesc lui Dobre și lui Titi Damian, care au înțeles aceasta fără să le-o fi explicat.
Important: n-am dorit să dau o replică celor care au avut amabilitatea și curajul să-mi spună părerea sinceră! Dimpotrivă! Le mulțumesc din suflet. E plină lumea de falsuri și de prefăcuți; avem nevoie de sinceritate ca de aer. Dar am făcut această introducere mai lungă tocmai pentru a explica de ce nu țin seama de sfaturile pertinente ale domniilor lor: nu pentru că nu le dau dreptate, nu pentru că sunt îngâmfată, ci pur și simplu pentru că eu nu pot scrie nici despre o lingură, fără să mă plasez și pe mine în ea. Și vă asigur că nu-i o Cruce ușoară aceasta!

Noi din cine ne tragem?

La această întâlnire, au participat mai mulți. Pe lângă obișnuiții stânei, au mai fost prezenți poetul Dan Elias și prozatorii Titi Damian și Grigore Spermezan.
Când am dat cu ochii de Florin (un maestru al surprizelor), am crezut c-am nimerit
în Star-Trak II. Era echipat cu o mașinărie fioroasă (căreia îi mai zice și vermorel) având furtunul îndreptat către noi. Ridic mâinile în semn de „mă predau” și întreb cu vocea sugrumată: „Ce vrei să faci cu chestia aia?”. „A, nimic. Adică vreau să omor muștele astea, că m-au zăpăcit!” Dobre, mucalit, îmi face semn: „Nu-l crede, dragă! Ãla e vermorelul cu hormoni.” Ceee? „Aha! zic. Și ce ne crește?” „Depinde, fiecăruia cam ce n-are. Lui Codrin, de exemplu, s-ar putea să-i crească părul”. Am fugit iute din calea lui Florin, întrucât Dobre nu precizase dacă hormonii erau feminini sau masculini. Și nu de alta, dar visul vieții mele nu fusese să am mustățile până-n pământ și mușchii lui Arnold Schwarzenegger. Că de alte chestii rușinoase, nu mai vorbim!
După ce am scăpat, cum-necum, de hormonii lui Florin, s-au împărțit cărți, strângeri de mâini și pupături. S-au pupat toate categoriile cu toate categoriile: oameni cu câini, câini între ei, bărbați cu femei (adică cu mine), bărbați cu bărbați, poeți cu prozatori, intelectuali cu ciobani, etc. Să sperăm că n-a rămas nimeni nepupat. Cel mai pupat a fost Dobre, că fusese ziua lui, vineri. La mulți ani, să ne trăiți și să ne helisiți!
După ce majoritatea s-au retras în casă, la umbră, eu, căutând nu-ș’ ce pe-afară, am asistat, fără să vreau, la sărutul secolului, cel dintre Codrin și Damian. În timp ce Codrin îl strângea pe Damian în brațe cu dragoste frățească (atât de frățească încât am auzit vreo două oase pârâind), Titi îmi explică, plin de umor, scena (istorică!) la care asistam: „Acum se pupă Hrusciov cu Kennedy.” Emoționată și bombănindu-mă că n-am avut la îndemână un aparat de fotografiat pentru a imortaliza mortalul eveniment, m-am retras și eu în casă. Hrusciov și Kennedy au dispărut împreună o bună bucată de vreme, având, pesemne, de pus la cale soarta întregii omeniri. Totuși eu mă întrebam cu îngrijorare care pe cine o fi strâns de gât și l-o fi îngropat în livadă. Spre dezamăgirea generală, au apărut – teferi și nevătămați – amândoi.
Întâlnirea s-a transformat, dintr-una literară, într-una cu caracter accentuat istoric, datorită prezenței lui Dan Elias. Atât ne-a plimbat prin istorie și prin geneza poporului român, că eu, una, mă resimt și acum. Să nu mă puneți să fac rezumatul lecției! Am uitat tot, de bine ce abia începusem să mă simt o idee mai deșteaptă. Teoharie tot cerea explicații, sub pretextul: „Eu sunt autist. Explică-mi!”. Atât îi trebuia lui Elias, ca să ne mai poarte prin câteva secole de istorie. Atâția romani, daci, traci, slavi, greci, goți, vizigoți și ostrogoți cu tot neamul lor cel adormit s-au preumblat pe la masa noastră, încât concluzia finală la care-am ajuns a fost: Îhî! Þî, țî, țî, ia te uită, domnule! Sau, ca în sceneta monumentală cu Marin Moraru și Octavian Cotescu, în care personajul interpretat de primul trage profunda concluzie: „Păi barca era a săracului care n-avea lotcă”. Concluzia lui Teoharie a fost ceva mai adâncă: „Adică ce vrei să spui, că eu, în timp ce ies în fundul curții la Munteni, n-am altă treabă decât să mă întreb: Ooo, oare eu din cine mă trag? Du-te, domnule, de-aici! Eu sunt roman și cu asta basta! Pe mama a chemat-o Lucreția, iar pe tata Traian!”.
Florin, ca să ne împace, a încercat să ne „citească” fiecăruia proveniența. Pe mine m-a atribuit Greciei, ceea ce n-ar fi chiar departe de adevăr, având în vedere că pe mama o cheamă Atena. Cu alte cuvinte, dacă mă înjuri de țară – Ia mai du-te în capitala Greciei tale! – este echivalent cu a mă înjura de mamă. În fine… Am fost oarecum surpinsă, căci, de cele mai multe ori, am fost asemuită cu o rusoaică. Numai personaje tragice!
Sinceră să fiu, în locul unei lecții de istorie din care, până la urmă, tot n-am aflat din cine mă trag, aș fi preferat să-l ascult pe Dan Elias recitând din poeziile sale și pe Titi Damian citind un fragment din „Norul”. Cu atât mai mult cu cât, în creațiile acestora, mă regăsesc foarte mult. Asta e! N-a fost să fie. Dar e semn că va trebui să mai vină o dată. Mai ales că prezența domniilor lor (incluzând aici și pe domnul Spermezan) este de-a dreptul încântătoare, indiferent de registrul discuțiilor.

Cine are urechi de auzit…

Una dintre discuțiile de final, ivită după ce invitații de onoare au plecat, a avut în centru ideea organizării unui festival sau, mă rog, a unei manifestări literare mai ample prin care să promovăm, și din acest punct de vedere, orașul/ județul nostru. (Am avut o mare tristețe când, la Colocviul Revistei „Reflex” de la Băile Herculane, de la sfârșitul lui iunie, anul acesta, unul dintre poeții bănățeni m-a întrebat pe unde anume vine Slobozia și „Se scrie și pe acolo?”. Nu, pe acolo doar se prășește. Am vrut să-l asigur că nu doar se scrie, ci se scrie chiar mai bine decât prin alte părți, dar mi-am dat seama la timp că omul nu era de vină că atât facem noi pentru ca alții să ne cunoască – adică nimic). Părerile au fost împărțite. Nu insist. Dobre îmi spusese că se gândește la asta (festival) de 20 de ani. Și eu îl aștept pe Făt-Frumos de 20 de ani, dar am auzit că, între timp, și-a găsit altă Cosânzeană. Că doar el de unde era să știe că-l aștept? Comunicarea telepatică încă nu s-a inventat.
Domnilor, dumneavoastră ați auzit de Gâlda de Jos? Eu am auzit, și mi-e rușine. Pentru că acolo, într-un sat amărât din județul Alba, o școală generală organizează un festival de literatură, aflat la a doua ediție, în care anul acesta va fi invitat, pentru a susține un recital de poezie, însuși actorul Ion Caramitru. Ca să nu mai vorbim de Mizil, un „oraș” nițel mai mare ca Munteni-Buzău, dar în nici un caz mai răsărit, unde au loc două festivaluri anual. Știu, acolo există implicarea puternică a domnului Emil Proșcan, primarul orașului, un adevărat intelectual pasionat de cultură. Dar ce, noi n-avem primar? Sau suntem sat fără câini?
Nu dau lecții de niciun fel nimănui. Doar mă întreb. Și constat. Eu știu doar atât: că, într-o țară în care prea mulți vorbesc și prea puțini fac, eu sunt de partea acestora din urmă. Și că acolo unde lucrez, nu mă împiedică nimeni (nici politicul, nici economicul, nici mama lui Ștefan cel Mare) să plantez o floare, un pom. Știu și eu că nu se face primăvară cu o floare. Dar poți, cel puțin, să-ți faci iarna mai suportabilă. Cine are urechi de auzit, să audă!

Tomorrow is not promised to anyone

Pe drumul de întoarcere, Costel a făcut următoarea remarcă: “Voi ați observat că, la câte face Florin pentru noi, de multe ori uităm să spunem măcar un mulțumesc?”. Da, am observat! Și nu mă mândresc cu asta. Cum nu mă mândresc cu faptul că, uneori, uit să-I mulțumesc până și Lui Dumnezeu.
Pentru cine nu-l cunoaște, voi spune despre Florin doar atât: eu n-am cunoscut (nu spun că nu există) persoană mai generoasă ca el. Și care să ofere cu atât de vădită bucurie, fără să ceară ori să aștepte ceva în schimb. De-aceea nu voi mai amâna nicio clipă: în numele meu și-al celor care mai uită din când în când, îți mulțumim, dragă Florin!
Credeam c-am învățat o lecție. Dar n-a fost așa, deși ea mi-a fost “predată” de mai multe ori. Am aflat, de câteva ori în viață, că, într-o zi, poate să nu mai existe “mâine”. Am amânat de-atâtea ori atâția mulțumesc, mi-e dor, mi-ești drag, te iubesc, imaginându-mi că le voi spune mâine, încât am rămas cu vorbele suspendate în gât, ca niște vrăbii electrocutate pe stâlpul de telegraf.
Știu, prietene poet din alt oraș, că mă vei certa că iar spun tot ce-mi trece prin cap, dar eu am trăit drama unui mâine care n-a mai venit. Și-n numele tuturor vorbelor nerostite, vă conjur să nu așteptați ziua de mâine pentru a spune “mulțumesc”! Am citit, cândva, o poezie care începea astfel: “If I knew it was the last time that I saw you…” (Dacă știam că e ultima dată când te văd…) și se încheia: “Tomorrow is not promised to anyone/ So why wait for another day?” (Ziua de mâine nu e promisă nimănui/ De ce, atunci, să așteptăm o altă zi?).
Voi pomeni o singură persoană căreia am tot amânat să-i spun mulțumesc; și n-aș fi făcut vorbire, dacă aceea n-ar fi fost unul de-al helișilor. N-am intenționat, dar textul m-a purtat către asta. Poate nu întâmplător la un an de când Anghel Macedon (Papacioc) a plecat dintre noi. Ca scriitor, nu l-am prea cunoscut, decât din ce mai citesc acum prin “Helis”. L-am revăzut după mulți ani, la o întâlnire a Asociației, prin 2007. N-aveam de unde să știu că va fi ultima oară. Nici n-am rostit acel mulțumesc, ferm convinsă că mai există o “căruță” de timp. Pentru ce ar fi trebuit să-i mulțumesc? Pentru că de nenumărate ori m-am hrănit la masa lui, din roadele muncii sale, fără ca măcar el s-o știe de fiecare dată.
Colega mea de bancă din liceu a fost Ștefania, fiica sa. Eu, copil venit de la țară, locuiam în internat. Și, pentru că vremurile erau cum erau, iar hoția (mai ales din cantine) era în floare, nu de puține ori se întâmpla să mă ridic nemâncată de la masă. Într-una dintre dimineți, am avut chiar surpriza să primim la micul dejun cașcaval cu viermi. Iertați-mă dacă v-am provocat indigestie, dar imaginați-vă ce mi-a provocat mie imaginea aceea de coșmar. Când am reclamat directorului, m-a pălit cu răspunsul în moalele capului: “Dacă nu-ți convine, ia-ți gazdă!”. Menționez că mâncarea aceea nu era de pomană; mama mea plătea jumătate din salariu ca să mă țină la internat. Nu contează, a trecut. E lesne de înțeles că, pe la a doua, a treia oră, stomacul meu începea să se revolte, interpretând o partitură înfiorătoare. Bineînțeles că nu spuneam nimănui că mi-e foame; dar Ștefania auzea tot acest concert, că doar stăteam cot lângă cot. Și numai ce-mi zicea la pauza următoare: “Hai până la mine să mâncăm, că mi-e o foame de nu mai pot!”. Eu, de regulă, protestam, însă fără succes.
Multă vreme, n-am înțeles cum se făcea că pe Ștef o apuca foamea exact când stomacul meu se revolta mai tare. Observasem coincidența, dar nu mi-am bătut capul cu ea. Nu sesizasem nici de ce ea abia ciugulea, dacă tot mâncase bine înainte de-a pleca la școală. Târziu am înțeles că Ștefaniei nu-i era niciodată foame, dar se prefăcea, doar ca să-mi dea mie să mănânc, fără să aducă vorba despre foamea mea. Pentru că Ștefania fusese crescută de doi oameni generoși care o învățaseră și pe ea să dăruiască. Și, mai ales, cum. Și cărora eu nu le-am spus nici până astăzi mulțumesc. Crezând că timpul are întotdeauna răbdare și uitând că, într-o zi, poate să nu mai vină mâine. Și că “Ziua de mâine nu e promisă nimănui”…


Slobozia, 03 iulie 2011

(Publicat în revista „Helis”, august 2011)